CERŞETORUL

MIHAI CIUBOTARU

Luptase la început mult cu gândul să se aşeze ori ba într-o zi în careva loc de pe stradă şi să înceapă să cerşească mila trecătorilor. Îi era într-un fel ruşine. Nimeni din familia sa nu făcuse niciodată un asemenea lucru umilitor. Şi totuşi, iată-l acum stând, tânăr precum era, în pasajul subteran de lângă Gara feroviară din Chişinău, aşezat jos, ţinând în faţă o pălărie veche, demodată şi uzată de vreme, în care cădeau din când în când cei câţiva bănuţi pe care-i aruncau trecătorii veniţi în această parte a oraşului cu ceva treabă sau nevoie. Făceau asta, se prea poate, înduplecaţi de faţa slabă a tânărului, cu ochii întunecaţi de jale, lângă care stăteau sprijinite de peretele pasajului împodobit cu fel de fel de afişe de publicitate două cârje de aluminiu.
Dar se găseau şi dintre aceia care-i aruncau priviri reci, ajungând până a-l lua peste picior. Părăsit de rudele sale şi în primul rând de soţie, care, văzându-l invalid, divorţă, fără a se uita în urmă, făcând tot posibilul ca să-l alunge din ungherul unde mai putea să se adăpostească.
Acest tânăr, care nu avea nici treizeci de ani, ajunse să cerşească milostenia oamenilor. Venea încoace zi de zi, mai bine zis se târa anevoie pe cele două cârje, servindu-se doar de un picior care-i rămăsese dintr-un mare noroc, venea încoace să-şi cânte soarta amară la un acordeon, făcând asta cu atâta durere şi uitare de sine, încât gândurile sale îl purtau un timp oarecare prin hăţişurile nesfârşitelor amintiri.
Se vedea cum mama îl trimitea după apă la fântână, biata mamă care trecuse de mult în lumea celor drepţi. Iar el, fecior ascultător, lua căldăruşa, mergea cu cea mai mare plăcere să scoată mult dorita apă dulce şi potolitoare de sete. Apoi, alergând pe toloacă în mijlocul unei cete de copii după zmeiele meşterite din hârtie cu mintea lor iscoditoare, care făceau elemente acrobatice în aer. Pe urmă revenea din călătoria amintirilor dragi pe acest pământ al suferinţelor, privind cu luare aminte la lumea aflată într-o mişcare febrilă, la acest du-te-vino fără încetare.
Ce ştiau aceşti oameni? Ştiau oare că în ţara în care trăiau nu exista o cât de mică morală, că lipsesc principiile, cufundată fiind într-un haos iremediabil, din care era îndoielnic dacă avea să iasă într-un timp scurt, în care jaful oamenilor simpli, crima organizată, corupţia demnitarilor era un lucru firesc, dacă nu poate chiar virtuţi? Iar în caz că ştiau, de ce se prefăceau că nu ştiu, de ce tăceau?! Ce vor lăsa în urma lor? O zidire nouă sau doar vorbe goale. Din nou degetele sale virtuoase porneau să se mişte vertiginos pe clapele acordeonului, cântând balada celui respins de societate. Plângea sufletul său de durere. Un zid se crease în jurul lui, era zidul indiferenţei.
Când prinse a amurgi urcă în troleibuz şi se întoarse acasă. Locuia la un camarad de arme împreună cu care gustase din amara pâine a conflictului transnistrean. Aici, în locul acesta, de fapt singurul loc unde îşi găsise adăpost, înconjurat de căldură sufletească şi de înţelegere, se apuca să răsfoiască un şir de ziare. Dădu de eseul „Moldova şi moldovenii”. Bandiţii! Din nou atacă tema aceasta. După ce s-au scris atâtea lucruri adevărate, cu atâta convingere şi pasiune, cu vădită sinceritate că suntem acelaşi popor, că suntem români, iarăşi au început să mizeze pe această carte, să prostească lumea neiniţiată… Bandiţii! Mai călăi decât comuniştii şi acoliţii lor n-au existat cred că alţii vreodată în istorie. În pagina a doua a unui cotidian citi un titlu cu litere mari, strigător la cer, un titlu, care avea să sfâşie inima a mii de basarabeni de bună-credinţă: „Întreg patrimoniul Moldovei este în mâinile Rusiei.” Din nou prădată sau mai totdeauna prădată fără nici o schimbare. Dar de astă dată pe fundalul altor figuranţi.
Urmă să citească în continuare veşti mai îmbucurătoare: „3000 de bursieri basarabeni sunt aşteptaţi în liceele din România.” De obicei iubea să citească ziarele din scoarţă-n scoarţă. Era curios în general din fire. Se temea să nu scape un amănunt important. Deodată câteva rânduri îi atrase atenţia: „În spitalul de psihiatrie din Chişinău…” Brusc sângele începu a-i zbura prin vine, iar inima să i se zbată ca o nebună în coşul pieptului. Întors din pârjolul de pe Nistru şi convins de dreptatea sa, se postase atunci lângă gardul de piatră cu grilaj şi, îngrădindu-se cu o panglică, ţinea în faţă o tăbliţă mare pe care era scris cu litere de-o şchioapă: „Jos comuniştii! Jos călăii!”. Declarase greva foamei. Stătu acolo o zi-două, când la capătul zilei a treia se apropiară de dânsul doi poliţişti, somându-l să plece, căci acţiunile de acest gen sunt interzise în locurile publice fără încuviinţarea autorităţilor. El refuzase, cerând să vorbească cu factorii de decizie ai Guvernului.
Oamenii prinseră a se înghesui în jurul lui. Unii chiar se alăturaseră la protest. Opinia publică începea să fiarbă. Se cerea o atitudine umană faţă de participanţii la conflictul de pe malul stâng al Nistrului. Mai trecură câteva zile. Când pe nepusă masă, cam pe la miezul nopţii, se apropie de ei o dubă cu poliţişti, care îi bocăniră măr pe grevişti, îi urcară în maşină şi-i duseră la postul de poliţie cel mai apropiat. Peste câteva zile de acolo se trezise la spitalul de psihiatrie. I se agăţă o boală psihică. Fu repartizat într-o cameră cu mai mulţi bolnavi psihic, oferindu-i-se să doarmă în acelaşi pat cu un debil. Era îngrozit de ceea ce vedea aici. Îi era greaţă. Îi venea să verse la fiecare pas. Câţiva bolnavi băteau cu mâinile în perete. Alţi câţiva se strâmbau. Intrase infirmiera. Le propuse bolnavilor să bea mai multe pastile. Ea zicea că erau calmante, care duceau treptat la pierderea memoriei. Îi dădu şi lui. El s-a orientat pe dată şi a început să ascundă aceste pastile, să le arunce în veceu. Până când cineva îl văzu şi-l trădă. Încasă atunci o bătăiţă bună. Din ziua aceea porniră a-i pune injecţii. El cădea după asta într-o transă totală. Când revenea din reveria forţată, îşi dădea seama că i se consumau puterile, se simţea epuizat. Într-o bună zi, după ce primi o doză solidă, începu a da din mâini şi din picioare, faţa căpătându-i o expresie schimonosită de durere. Infirmiera, când îşi făcu apariţia în salon, se sperie de tabloul jalnic ce i se oferea vederii. Repejor deschise fereastra şi-l întinse în pat. I se făcu milă de dânsul. De obicei, ca să-i distrugă pe indezirabili li se administra o doză exagerată de neuroleptice. Noroc de prietenii săi care prinseseră a bate pragurile pe la diferite ministere, să roage, să implore puterea ca să-l elibereze, să-l ierte, punând un cuvânt bun pentru el. Ei erau gata pe viitor să răspundă de acţiunile lui. Puterea în cele din urmă, după multe rugăminţi şi intervenţii, îi dădu drumul. Şi el se văzu datorită solidarităţii prietenilor în libertate. Dar acest şoc avea să-l urmărească întreaga viaţă.
În partea de sus a străzii Bănulescu-Bodoni clocotea de zor munca la schimbarea conductelor de canalizare începând cu luna august. Iar mai jos, pe aceeaşi stradă, colţ cu strada 31 august, la intrarea în parcul „Ştefan cel Mare”, răsuna mereu acelaşi acordeon. Plângea întruna. De câteva zile tânărul se mutase aici, în centrul oraşului, mai aproape de vâltoarea fostelor evenimente de odinioară, când străzile oraşului şi parcul vuiau de revolta oamenilor protestatari, mai aproape de locurile marilor speranţe, de locurile care au văzut atâţia lideri politici şi personaje politice, atâtea lozinci patriotice. Orele şi zilele se scurgeau sub semnul unei nostalgii. Pe la începutul lui septembrie în această zonă au început să mişune elevii liceelor din apropiere. Lucru interesant, dar mulţi dintre ei se opreau lângă dânsul, ascultau cu plăcere muzica, aruncându-i niscaiva bănuţi în pălărie. Nu-i plăcea ceea ce făcea, dar nevoia îl împinse la asta.
Însă dintre toţi aceştia se evidenţia totuşi un băiat, care purta un ghiozdan în spate şi care se oprea cel mai des şi pe mai mult timp. Se aşeza pe marginea fundamentului de la zidul parcului şi asculta, asculta povestea acestei inimi sângerânde. Făcea asta din motivul de a pierde timpul sau era o altă motivaţie cu mult mai profundă, cu mult mai gravă? În orice caz se vedea că se lega o prietenie sinceră între aceşti oameni, o prietenie mare. Într-un fel băiatul simţea în adâncul sufletului că trebuia să-l ajute pe omul nenorocit. Simţea şi vedea că nu era o haimana oarecare, ci mai degrabă un om căzut la nevoie. La început îi dăduse împreună cu ceilalţi băieţi nişte bănuţi pe care îi ceruse de la părinţi. Pe urmă îi aduse mai multe pungi cu fructe şi turte dulci. Apoi, după ce intră în vorbă cu acesta, îi făcu rost de ochelari, de care avea mare nevoie. Atunci când se lăsă frigul îl pricopsi cu un trenci, făcând toate astea fără ştirea părinţilor. Curând prinse a-l însoţi prin oraş. Acel echilibru necesar începu să-şi găsească loc în sufletul lui, având în permanenţă contact cu acest băiat, care părea să-i devină colac de salvare şi să fie un intermediar de nădejde între dânsul şi lumea aceasta atât de rece şi preocupată doar de afaceri.
Când într-o bună zi, stând lângă Teatrul Naţional M. Eminescu, păşi pe dinaintea lui un bărbat îmbrăcat într-un impermeabil cenuşiu, cu faţa bronzată, la vederea căruia tremură, trecând pentru a doua oară prin noianul unor emoţii tulburătoare. Îşi încordă memoria. Pe ecranul amintirilor porni să ruleze straşnicul film al cărui personaj a fost chiar el în persoană. Nu i-a iubit niciodată pe aceşti sovietici care i-au sfârtecat harta ţării şi au făcut să sufere atâţia oameni. Ori de câte ori au încercat să-l cumpere, propunându-i să intre în partid, să-i ofere un loc călduţ sub soare, a refuzat, invocând totdeauna un motiv plauzibil. Aceştia au insistat până l-au lăsat în pace, dându-şi seama că nu era nimic de făcut.
De câteva luni stătea în tranşee, apărând satul Cocieri de atacurile demente ale cazacilor. Zi şi noapte se găseau în tranşee, fiind într-o tensiune continuă. Moartea îi zbura pe deasupra capului. După ce adversarul era respins, se făcea o vreme linişte, apoi din nou reîncepea canonada rachetelor „Alazan”. Ei se ascundeau pe fundul tranşeelor aşteptând să se termine calvarul, însă cum numai ridicau capetele erau împroşcaţi iarăşi de gloanţele mitralierelor şi automatelor cu care erau înzestraţi cazacii, ce veneau înspre dânşii ca nişte turbaţi, urlând ca fiarele de ură că nu puteau să ocupe satul. În aceste zile înţelese că soarta îi încredinţase o misiune mare, care consta în a lua iniţiativa în momentele cele mai grele, când camarazii erau gata să cedeze, trebuia să-i oprească prin puterea cuvântului cald şi sincer, prin exemplul său de luptător neînfricat. Da, în aceste zile el nu se temea de gloanţe, ştiind că era pusă în joc demnitatea poporului deşteptat. Iată că din nou zboară rachetele semănătoare de moarte, rănind adânc acest pământ sărman. Şi de data aceasta stătea lipit de fundul tranşeei, acoperit cu bulgări. Într-un târziu simţi nevoia să se întoarcă pe o coastă. Se sprijini pe cotul stâng. Îşi îndoi picioarele, chircindu-se. Şi atunci, la câţiva paşi, văzu un tip cu ţeava revolverului îndreptată spre dânsul. Ridică mâna dreaptă vrând parcă să se apere. În aceeaşi clipă răsună o împuşcătură, după care şi a doua. O durere groaznică în burtă îl făcu să-şi ducă mâinile la locul de unde începuse să se prelingă sângele cald. Apoi îşi pierdu cunoştinţa. Când îşi reveni, se afla pe o targă, urmând calea spre spital. Trecu un timp şi graţie lui Dumnezeu, se văzu pus pe picioare. Dar nu pe mult timp. Căci, întors înapoi la locurile fierbinţi, avu din nou marele nenoroc să nimerească peste o mină care-i şi smulse o parte de picior. Şi totuşi rămase în viaţă şi de data aceasta, de vreme ce Cel de Sus prin mila şi bunăvoinţa sa dorise aşa ceva.
Acum el se uita în urma acestui om sinistru care se îndepărta tot mai mult, şi în cele din urmă văzându-l că intră, spre surprinderea şi uimirea lui, în clădirea Securităţii orăşeneşti. O tristeţe infinită îl cuprinse atunci şi acele voci care cândva aveau să-i spună, trăgând concluzia despre războiul transnistrean, că uite generalii sovietici se prefac că se bat între dânşii, iar soldaţii moldoveni mor, îi revenise în minte. Îşi făcu semnul crucii. Şi scoase un „Of, Doamne!” prelung. Îl văzu pe acest tip şi în altă zi. Dar când încercă să-l oprească şi să-i vorbească, acesta se uită la el ţintă, pe urmă îşi întoarse repede ochii, iuţindu-şi paşii. Apoi tipul dispăru pe mult timp din câmpul vederii sale.
Acest băiat, acest suflet de înger, care intrase în singurătatea sa în zilele următoare ca buni prieteni ce erau, îl pofti la dânsul acasă. Locuia într-un apartament cu multe odăi. De cum intră în antreul apartamentului îşi dădu seama că familia respectivă era bine aranjată şi că avea de toate, nu ducea lipsă de nimic. În odăile vizitate se găseau garnituri de mobilă străină, toate fiind diferite. De plafon atârnau candelabre de cristal. Pereţii şi podelele erau acoperite cu covoare scumpe, pretutindeni stăteau agăţate tablouri cu natură moartă şi peisaje. Pecetea unui gust aparte se vedea în toate, un rafinament ieşit din comun te izbea în ochi. Stăpânul casei, probabil, era un om cu maniere alese. Mergea pe covoarele moi, care înăbuşeau apăsările cârjelor sale spre odaia în care locuia băiatul. Ştia doar că-l chema Dorian. „Ce nume frumos are, îşi zise el. Poartă numele unui erou de roman. Nu mai ţinea minte acum titlul şi autorul cărţii.” Băiatul, deîndată ce intrară în odaie, se aşeză pe canapea, iar el, se aşeză la masa de scris. Pe masă se afla caietul lui de versuri. Îl deschise şi aidoma unui actor profesionist purcese să-şi declame modestele poezii scrise cu atâta ingeniozitate şi măiestrie despre guralivele şi săltăreţele vrăbiuţe, despre piţigoiul îmbrăcat în haine colorate şi despre ciocârlia care vesteşte primăvara, despre jucăuşa şi zburdalnica rândunică, despre cintezoiul iubitor de viaţă, despre mândrul cocostârc şi cocorii în veşnică pribegie. Era o paradă a culorilor şi a calităţilor acestor păsări, dar şi o expresie a neţărmuritei dragoste umane pentru bunele şi credincioasele prietene ale omului, care-l însoţesc în scurta lui vieţuire pe pământ plină de mister şi de taine nedezlegate. Era plăcut să-l asculţi pe acest copil în care clocotea viaţa, căutându-şi drumul cel drept. Pe urmă porni a-şi răsfoi albumul cu desene. Mai bine zis cu caricaturi şi portrete de oameni vestiţi şi simpli, pe care-i numim muritori, caracterizându-i în parte, descifrându-i. „Iar acesta este tatăl meu!” zise copilul când ajunse la portretul unui bărbat frumos, cu ochii inteligenţi. „Sângereanu!” nu putu să nu exclame oaspetele tânăr. Şi atunci băiatul îl întrebă: „Dar de unde-l cunoaşteţi pe tatăl meu?” „De unde-l cunosc?” Era mult să povestească, putea să povestească zile întregi. 7 noiembrie. Câteva mii de oameni de bună-credinţă barează drumul tancurilor care veneau să defileze pe piaţă prin faţa tribunei de lângă monumentul lui Lenin pe care se aflau şefii P.C. al R.S.S.M. Parada militară n-a avut loc. Era o mare victorie a tuturor forţelor democratice, a blocului naţional. Mai târziu va avea loc asaltul Ministerului Afacerilor Interne. Mulţimea înfuriată va arunca în această clădire, care simboliza reacţiunea şi nedreptatea, cu pietre şi sticle incendiare. După care lucru miliţia sovietică a încercat să împrăştie lumea adusă la o stare de sacrificiu, gata la orice ca să pună mâna pe unele documente secrete de aici, totuşi cedând până la urmă, baricadându-se înăuntru, stând cu mâna pe trăgaciul armelor. Şi atunci în acel moment îşi făcu apariţia Sângereanu şi calmă mulţimea dezlănţuită, făcând-o să se retragă şi să plece.
Urmară mai târziu podurile de flori, Marile Adunări Naţionale, deschiderea frontierei între România şi U.R.S.S., reprezentată pe atunci de R.S.S.M., fapt, care după unii politologi se produse, aşadar, fusese deschisă datorită existenţei atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău a unei administraţii loiale Kremlinului. La naiba, zile pline de tensiune au fost, pline de speranţă. „De unde-l cunoaşteţi pe tatăl meu?” se auzi din nou aceeaşi întrebare. De unde-l ştia? A fost întotdeauna un admirator al lui. Se cunoscuseră la una din şedinţele cenaclului „A. Mateevici”. Pe urmă l-a însoţit împreună cu alţi adepţi în timpul campaniei electorale. După ce acesta se văzu şef mare, relaţiile între ei se cam răciră un pic. Se întâmplase mai târziu să-l întâlnească o dată pe stradă şi să-l roage să-l aranjeze la lucru. Acesta îi dăduse telefonul de la serviciu, îi promisese că-l va ajuta neapărat. Mai apoi a încercat să-l găsească la telefon, dar de fiecare dată secretara acestuia îi răspundea că stăpânul cabinetului era plecat, nu era pe loc, până când într-o bună zi îi dăduse de înţeles că era mai bine să uite de acest număr de telefon. În acea zi el înghiţise în sec şi nu-i rămăsese decât să scoată un „Mda!” şi să dea a lehamite din mână. Găsi puteri în sine, oferindu-i băiatului un motiv care să nu-l întristeze şi tatăl să nu piardă respectul în ochii copilului.
Atunci când frunzele îngălbenesc prea devreme şi pornesc a se roti în aer, aşternând un covor ruginiu pe pământ, se spune din bătrâni că va fi o iarnă grea şi lungă. Dar acest lucru mai trebuie verificat. Ce-i aduse aici: frumuseţea decorului de toamnă sau alte gânduri? Însă iată-i coborând într-una din zile scările care duceau spre lacul din Valea Morilor, pregătiţi sufleteşte să facă o plimbare în locul acesta liniştit şi lipsit de gălăgia străzilor. Coborau încet, treaptă cu treaptă, când pe neaşteptate micul Dorian arătă cu mâna în direcţia unor clădiri din zona „Expo-Business”-ului. „Uite acolo am locuit noi, familia noastră, într-un apartament modest, în care iarna era frig, într-un apartament de tip vechi. Am trecut prin multe nevoi în acei ani.” Ei se mişcau în voie, fără grabă pe aleile parcului cufundat în aur. Ajunseră în raza Teatrului verde. Cotiră la dreapta şi urcară pe deal. Lumea vorbea mult despre această zonă a oraşului. Aici vilele au crescut ca ciupercile după ploaie. Rămaseră surprinşi de ceea ce vedeau. Treceau taman pe lângă o vilă la care lucrau mai mulţi muncitori. Zidită de curând, ei o cimentau, o tencuiau cu mult gust. Îl întrebară pe unul dintre ei a cui este vila. Acesta, după ce-l măguliră, totuşi, catadixi să divulge numele stăpânului. Perplexitatea lor lua proporţii. Ştiau de mult că în acest raion al oraşului nu fiecare putea să obţină loc de casă. Anterior sub regimul puterii sovietice aici mai mult se stabileau ofiţeri în retragere. Iar în prezent, ca să vezi, casta bolşevică îşi păstra poziţiile reprezentată de alt eşalon. Dar ce căutau unele nume cunoscute din opoziţie? Mai erau încă şi vile care erau păzite de câte doi poliţişti postaţi la poartă. Solicitaţi să le satisfacă curiozitatea, ei păstrară o discreţie totală, ba chiar şi mai mult, îi somară într-o formă ultimativă: „Cacoe vaşe delo cto zdesi jiviot? Ubiraitesi otsiuda bâstrei, esli hotite ne imeti nepriiatnostei” (Ce vă interesează cine locuieşte aici? Căraţi-vă mai repede, dacă nu doriţi să aveţi neplăceri!) „La naiba! gândiră ei. Ce se întâmplă? În ce ţară trăim? Dacă ar şti toată lumea adevărata stare a lucrurilor!”
Cufundaţi într-o tristeţe fără margini, părăsiră aceste locuri „străine”, această insulă „străină” la noi acasă.
Nu o dată s-a gândit că până la urmă trebuia să dea ochii şi cu Sângereanu. Era imposibil să nu se întâmple asta, mai ales că întâlnirile cu fiul său se produceau la intervale regulate de timp. Când se aflară faţă-n faţă, în sfârşit, şi asta se petrecu într-o după amiază de brumar, îi zise doar: „Despre dumneata, vasăzică, feciorul meu mi-a povestit în repetate rânduri cu atâta duioşie şi elan?”
Se aştepta la o asemenea atitudine din partea lui Sângereanu. Era pentru el de acum un oarecare. Oare va dori acesta să intre în discuţie pe marginea timpului scurs, a evenimentelor prin care amândoi au trecut?
Îşi scoase haina, o puse în garderobă şi se îndreptă spre bucătărie. Pregăti două ceşti de cafea şi, revenind în odaie, îşi servi oaspetele. Sorbeau ambii din cafea. Prin fereastră pătrundea o lumină caldă a unui soare de toamnă vădit târzie, care tot mai insistent îşi lăsa urmele. Amândoi simţeau că era nevoie de o explicaţie. „Ştii, frate, se auzi deodată (îl numi pe oaspetele său, frate, şi asta îl încălzi ceva pe acesta), am purtat totdeauna în suflet un mare regret că nu te-am ajutat atunci. Ştiu că prietenul la nevoie se cunoaşte, dar aşa-i viaţa, cu multe surprize. De câte ori am fost chemat la începuturi la poliţia secretă, silit fiind să influenţez asupra unor persoane care supărau vădit autorităţile. Da, s-au comis multe greşeli, într-adevăr, recunosc acest lucru. Să dai cetăţenie ocupanţilor, şi apoi şi proprietate este culmea. Dar greşeala a fost comisă, n-ai ce-i face. Şi nu mai poate fi atât de uşor reparată. Cel mai trist este cazul eliberării puciştilor transnistreni. Presiunea Moscovei în această problemă a fost enormă şi n-am avut încotro. Am pus semnăturile noastre, inclusiv şi eu, dovedind încă o dată că suntem nişte oameni slabi. Cedăm tot timpul. Politica este un lucru murdar. Trebuie să spui minciuni la tot pasul, ca să supravieţuieşti ca politician, să te menţii acolo în piramidă, sus. Dar tentaţia este mare să te vezi aclamat de mulţime, ridicat în slăvi, să te vezi acolo sus şi nu jos, la subsol. Ştiu ce aştepţi dumneata de la mine cel mai mult, să dezvălui unele lucruri care aş putea să le cunosc în virtutea faptului că de la bun început m-am aflat în vâltoarea evenimentelor desfăşurate. Însă mă voi abţine, va veni timpul şi vom afla multe taine. Nu insista, am luat o hotărâre fermă, voi spune tot ce ştiu doar cu gură de moarte. Asta e, frate, şi nu insista mai mult, doar cu gură de moarte…”
Se dădea o luptă în sufletul acestui om. O luptă mare. Îi lipsea curajul. La majoritatea politicienilor noştri le lipseşte curajul. Curajul de a spune adevărul. De a-şi servi onest poporul, de a se respecta pe ei înşişi. Este vorba de acel curaj care ne lipseşte de atâtea secole la rând.
Actualmente societatea basarabeană este o arenă politică pe care se dispută cine va purta coroană regească. Pretendenţi sunt mulţi, căci toţi vor să domnească. Toţi vor să facă politică proprie şi toţi au dreptate. Toţi spun că au un ideal. Piesele se aranjează pe tabla de şah şi bătălia se dezlănţuie. Şi odată ce învingătorii obţin posturile, lozincile se coboară, promisiunile sunt ascunse în cel mai de nădejde safeu, sunt puse să stea acolo ca să nu le descopere nimeni şi fiind păzit de bravi flăcăi plătiţi cu solda provenită din avutul ţării. Interesul personal primează în toate. Legea e doar o jucărie în mâinile deţinătorilor de putere, ca să-şi camufleze statul lor feudal, fireşte că nu în sensul literal al feudalismului, ci cu unele evoluţii, numindu-l stat de drept. Cât este de drept, asta se vede în fiecare zi, în fiecare clipă. Dacă în epoca feudală şerbul era legat de pământul moşierului cu persoana şi cu bunurile sale, neputând să se deplaseze după bunul său plac nicăieri, să se stabilească cu traiul în altă parte, în vremurile noastre dreptul deplasării cetăţeanul îl are, dar ce folos, pretutindeni, oriunde ar merge, de la nord la sud, de la est la vest, îl urmăreşte mizeria, sărăcia şi fărădelegile. Peste tot aude unul şi acelaşi slogan: „Trăim prost, pentru că lucrăm prost, trebuie să muncim mai bine. Nu spun că trebuie să fie şi ei mai serioşi, responsabili, să respecte buchia legii. Şi totuşi cu ce gânduri au venit la putere acei care afirmă acest lucru? Au venit cu gândul de a parazita. Ca o lipitoare se aşază pe cetăţeanul de rând, bându-i sângele, fără însă să-i ofere şansa refacerii. Oriunde te-ai deplasa tot rămâi cel necăjit şi umilit, începând cu cel mai neînsemnat şef. Pe de o parte sunt şefii, iar pe de altă parte a baricadei sunt sclavii. De ce n-am numi cetăţeanul de rând sclav? Şefii care parazitează şi-şi satisfac toate dorinţele personale şi ale familiilor lor şi sclavii care au dreptul să se revolte verbal, să-şi caute dreptatea, dar nu mai mult, căci dreptatea trebuie s-o cauţi tot la şefi, tot la administraţia clanului care a venit la putere. Şi atât cât ei sunt la putere, cu ei trebuie să tratezi, cu ei trebuie să te pui bine. Altminteri eşti pierdut, nici cel mai mic os nu-ţi vor da ca să-ţi potoleşti foamea. Şi vei umbla mult timp să baţi pragurile organelor de drept, dar tot la şef vei veni, căci toate drumurile duc la şefi, la administraţia clanului care s-a înscăunat datorită unei legi despre alegeri nedrepte, făcută tot de acei care guvernează această ţară-colonie de decenii în şir, fără a ieşi de pe orbita puterii. Ăsta-i destinul lor, meseria lor e puterea. Nu ştiu altceva decât să paraziteze. Le place ori nu acest cuvânt, dar asta-i realitatea. Acolo unde se abordează problema progresului naţional într-un spirit principial, cu dăruire şi sinceritate, unde vorba merge mână-n mână cu fapta, acolo unde banii publici sunt chivernisiţi gospodăreşte, fondurile publice nu sunt deturnate fără pic de ruşine, funcţionarul este funcţionar responsabil şi nu un şurubaş în structurile criminale, iar şefii unor direcţii de poliţie fiind chiar capii acestor structuri criminale, acolo rezultatele se văd imediat: industria este pusă la punct, agricultura modernă, elementul privat ducând la un activism creator al cetăţenilor, iar democraţia este un bun al tuturora, este cartea lor sfântă, de legile căreia se conduc benevol, căci asta este unica deocamdată cale spre bunăstare şi propăşire intelectuală a unei societăţi. Din păcate acum la Chişinău este un pseudostat, o pseudodemocraţie, o pseudoindependenţă, o pseudo-neutralitate, o pseudoconstituţie.
Totul este fals, doar declaraţii, doar teatru, totul se mimează, minciuna şi ipocrizia, hoţia şi deturnările de fonduri stau în capul mesei. Mita este atotputernică. Ea decide totul. Promovarea pe scara ierarhică, obţinerea coroanei regeşti, a guvernării. Introduci mai multe milioane de dolari în timpul campaniei electorale şi când ai pus mâna pe pârghiile puterii ai obţinut totul. Faci ce vrei, ce doreşti, îţi satisfaci orice capriciu, dar cea mai mare plăcere este să-i vezi cum vin să ceară, iar tu, stăpân de plantaţie de negri, le arunci câte un os, iar ei, cei mulţi se bat pentru acest os, admirându-te, proslăvindu-ţi bunătatea.
Cine să se opună fărădelegilor administraţiei la putere? Presa, pe care nimeni nu o ia în seamă? Sindicatele, cumpărate şi acestea? Ai vrea să fugi, să-ţi iei lumea în cap, să pleci unde te duc ochii, dar nici lucrul ăsta n-ai dreptul, la frontieră te opreşte soldatul cu automatul, iar şeful cu ochelari îţi arată din deget că nu faci bine, îţi zâmbeşte dulce, te îndeamnă să-l iubeşti. În timp ce pensionarul neajutorat, bolnav continuă să stea la poartă, aşteptându-şi pensia, studentul descurcăreţ nu mai face carte, ci practică traficul cu valuta, pe când cel modest se uită la salamul şi la caşcavalul din vitrina magazinelor şi înghite în sec, ce are să mai facă, să înghită, o, Doamne! Atunci cine-i de vină de toate astea? Adevărata democraţie se cucereşte pe baricade, libertatea se cucereşte prin luptă şi în ziua când scapi de frică, devii cu adevărat om, om liber, stăpân pe destin. Curajul, este mare lucru curajul!
Atât Sângereanu, cât şi prietenul fiului său, dar şi camaradul lui de acum câţiva ani, se delectau în continuare să soarbă din cafeaua care răspândea o aromă plăcută în odaie, scăldată de lumina unui soare blând, dar zgârcit de toamnă. Cucul ceasului ce atârna pe perete îşi făcea apariţia din când în când, anunţând ora exactă.
În săptămânile care aveau să urmeze mai mult a stat acasă. Acordeonul tânjea după lumea din stradă. Răsfoia ziarele vechi şi le citea pe cele noi. Mai ieşea câteodată să facă piaţă. În general se ocupa de problemele gospodăriei. Dar iată că într-o bună seară se auzi cineva că sună la uşă. Deschise. Era Dorian. Îl căutase în aceste zile, însă nu-l găsise. Venea să-i spună că tatăl lui îi interzicea să se mai întâlnească. O clipă mai târziu se aflau ambii stând în picioare în faţa ferestrei. Pe neaşteptate el apucă de mânerul ferestrei şi o deschise. O deschise cât putu de larg. Un aer proaspăt năvăli în odaie. Răsuflă adânc. Băiatul se apropie şi se lipi de dânsul, prinzându-l de mijloc. El îl îmbrăţişă pe băiat pe după umerii firavi, şi amândoi îşi aţintiră privirile la cerul cuprins încet-încet de vălul nopţii care se lăsa pe furiş. Curând aveau să răsară stelele. Pe ici, pe colo se mai auzeau trecând pe stradă perechi de oameni, râsete vesele şi zglobii, zgomot de maşini. Oraşul îşi mai înscria o zi în istoria lui.

1997