PETROLUL ROMÂNESC, NEMŢII ŞI AMERICANII

mircea-platon

Mircea Platon

Când încă erau înapoiaţi şi medievali, de frica năvălitorilor, românii îşi pârjoleau holdele şi îşi otrăveau fântânile. De când ne-au mai modernizat prietenii din Răsărit şi din Apus, vin alţii să ne otrăvească merindele (cu pesticide), apa şi aerul (cu noxe). Din moment ce modernitatea e propulsată economic de diviziunea internaţională a muncii, e normal ca de pustiirea României să se ocupe companii străine, care pot face treaba mai ieftin şi mai cu metodă. Românii îşi părăduiesc ţara din prostie, neglijenţă, şmecherie: într-un cuvânt, din lipsă de orizont moral şi intelectual. Marile puteri economice şi politice ne pot însă pune pe butuci cu metodă, pe termen lung, cu seriozitate. Cu o seriozitate pe care neserioşii români nu pot decât să o admire. Slugarnic.
Sigur, românii detestă pactul de la Yalta. În urma lui, au „venit ruşii”. „Ruşi” care „vin” şi astăzi, mai ales când preşedintele Băsescu are nevoie de ei. De fapt, după 1989, „ruşii” au venit ori de câte ori a îndrăznit cineva să critice, cârtească, manifeste rezerve faţă de orice aspect al prezenţei (economice, politice, culturale) americane/occidentale în România. Critici, eşti „anti-american/anti-occidental”. Eşti „anti-american/anti-occidental”, deci vrei să vină „ruşii”. Şi, când vrei să vină „ruşii”, ei chiar vin. Dar ăsta e modul nostru, capricios, neserios, românesc, de a-i aduce pe „ruşi” în România. Vin „ruşii” cam cum au venit, cândva, pe vremea când chiar îi aştepta cineva, şi americanii. E venirea „ruşilor” ca formă fără fond.
Marile Puteri tratează însă venirea „ruşilor” temeinic, cu seriozitate. Dacă vin, „ruşii” vin pentru că au o misiune. Iată, de exemplu, să luăm chestiunea petrolului românesc şi a despăgubirilor plătite Uniunii Sovietice de România după 1945. Economistul Tamas Reti a arătat că reparaţiile de război plătite de România Uniunii Sovietice includeau livrarea de petrol la preţuri interbelice, care nu luau în calcul inflaţia cauzată de al Doilea Război Mondial. După cum indică documentele citate de Gheorghe Buzatu în „O istorie a petrolului românesc”, între 12 septembrie 1944 şi 31 martie 1947 România a exportat în URSS 5.772.409 tone de petrol. Din cele 300 de milioane de dolari pe care România avea a le plăti URSS, 15o de milioane trebuiau plătiţi în petrol şi 20 de milioane, în echipament petrolier. Între 1945 şi 1954, Uniunea Sovietică a importat petrol, produse petroliere, vase şi vagoane de transport petrolier în cantităţi care au handicapat dezvoltarea economică a României.
Cui a folosit acest jaf? Uniunii Sovietice? Desigur. Germaniei, care şi-a plătit din datoriile de război transferând Uniunii Sovietice „acţiunile” deţinute în companiile care exploatau petrolul românesc? Desigur. Ce poate fi mai convenabil decât să-ţi plăteşti datoriile pe spinarea altora.
Dar iată cum vedeau lucrurile elitele politice americano-europene. Volumul „The Control of Germany and Japan” a apărut în august 1944, la Washington, sub auspiciile Institutului Brookings. Autorii cărţii sunt Harold G. Moulton (preşedintele lui Brookings, fost profesor de economie politică la University of Chicago) şi Louis Marlio (industriaş şi om politic francez angajat ca cercetător la Brookings din 1941). Discutând despre cum poate fi controlată Germania după viitoarea şi previzibila ei înfrângere, cei doi autori scriu, în secţiunea intitulată „O accelerată epuizare a rezervelor de petrol ale României ar fi folositoare”: „Din cauza semnificativei dependenţe a Germaniei de petrolul românesc, trebuie dată o atenţie sporită posibilităţii handicapării viitoarei puteri militare a Germaniei prin epuizarea rapidă a resurselor de petrol ale României. Producţia petrolieră a României e deja în declin. A atins 8 milioane de tone anual înainte de război, dar prezenta producţie e estimată la 6 milioane de tone. Dacă lucrurile vor decurge în mod normal, ne putem aştepta ca producţia de petrol a României să se micşoreze semnificativ în 15 sau 20 de ani. Poate că am putea încheia înţelegeri conform cărora aceste rezerve să fie extrase foarte rapid, în următorii 10 sau 15 ani, pentru a face imposibil Germaniei să utilizeze aceste resurse în caz de război” (p. 32-33).
Aşadar, în august 1944, anumite planuri de control al Germaniei postbelice sugerau încheierea de acorduri, tratate sau înţelegeri care să ducă la epuizarea rapidă a resurselor petroliere româneşti. Nu ştim exact ce influenţă a avut această sugestie asupra politicii americane faţă de România. Dar trebuie precizat că, la momentul publicării acestei cărţi, în august 1944, din Comitetul Director al lui Brookings făceau parte Vannevar Bush (coordonator al Proiectul Manhattan), Dean Acheson (Secretar de Stat sub Truman, implicat în crearea ONU şi a NATO, precum şi în elaborarea „doctrinei Truman”), Edward Stettinius (Secretar de Stat sub Roosevelt şi Truman) şi alte figuri care au jucat roluri cheie în politica externă şi de apărare în administraţiile Roosevelt şi Truman, care au pus bazele ordinii mondiale postbelice.
Realitatea postbelică a silit elitele politice americane să-şi reconsidere atitudinea faţă de Germania. Liderii politici germani precum Konrad Adenauer au jucat cartea anticomunistă pentru a obţine de la SUA slăbirea controlului economic şi chiar refacerea economică a Germaniei. Oamenii politici germani au avertizat elitele americane că o Germanie dez-industrializată (cf. Planului Morgenthau) şi cu economia la pământ ar fi căzut pradă convulsiilor interne generate de sărăcie şi, în cele din urmă, comunismului. Planului Morgenthau, care prevedea „pedepsirea” Germaniei prin transformarea ei într-o federaţie agrară, i-a fost preferat Planul Marshall, care urmărea reconstrucţia economică a Europei de Vest. Institutul Brookings a fost la originea Planului Marshall.
În Jurnalul lui James Forrestal (Secretar al Marinei sub Roosevelt şi primul Secretar american al Apărării, între 1947-49), găsim menţionată o întâlnire între Forrestal, Dean Acheson, Herbert Hoover şi Averell Harriman la care aceştia au căzut de acord că Germania trebuia ajutată să se refacă. Motivele erau trei.
Primul ţinea de faptul că preţul întreţinerii armatei americane de ocupaţie cădea, până la refacerea economiei germane, pe umerii contribuabililor americani. Românii, cu alte cuvinte, plăteau pentru întreţinerea armatei de ocupaţie sovietice în România. Pentru întreţinerea armatei americane de ocupaţie în Germania plăteau americanii.
Al doilea motiv era că sovieticii cereau cu glas tare „denazificarea” economiei germane, dar atrăgeau sau răpeau toţi inginerii şi tehnicienii buni (indiferent de opţiunea lor politică) în zona lor de ocupaţie.
Cel mai important motiv era însă acela că americanii nu voiau să îşi supra-încălzească industria grea. Hoover a arătat că, în cazul dispariţiei industriei germane de maşini grele, industria americană ar trebui să preia rolul acesteia şi să producă tractoare şi echipament electric pentru întreaga Europă: „Harriman a arătat că, pentru a satisface cererea de oţel, ar trebui să adăugăm între şase şi zece milioane de tone la producţia noastră actuală şi apoi ar urma să exportăm acest oţel unor ţări care ar putea de fapt să îşi ia oţelul de la producători europeni şi am rămâne astfel cu un surplus de capacitate productivă de oţel cu care nu am avea ce face”. Susţinându-l pe Harriman şi arătând că supradezvoltarea industriei grele va grăbi epuizarea resurselor naturale americane, Forestal a adăugat: „Am atras de asemenea atenţia asupra epuizării rezervelor noastre de minereuri feroase, care nu sunt în nici un caz nesfârşite” (James Forrestal, Diaries, ed. Walter Millis, New York: Viking, 1951, 256).
Cu alte cuvinte, Germania, după cum am arătat şi cu alte ocazii, a înflorit economic după al Doilea Război Mondial tocmai pentru că nu a fost supusă reţetelor neoliberale. Americanii nu au căutat să producă şi pentru Germania, ci i-au dat Germaniei şansa de a deveni mai mult decât o simplă piaţă de desfacere. Germania nu şi-a lichidat prin „privatizare” economia, ci şi-a păstrat controlul naţional asupra domeniilor strategice şi a aplicat măsuri protecţioniste care au contribuit la înflorirea industriei şi la protejarea capitalului social.
În prezent, Germania a fagocitat economic Europa de Sud şi de Sud-Est, însă le cere ţărilor mici din UE să devină competitive pe plan internaţional. Dar succesul economic al Germaniei se bazează în primul rând pe exportul produselor germane pe piaţa UE, nu pe piaţa internaţională. Germania vrea să înjuge economia ţărilor mai slab sau diferit dezvoltate la jugul Euro, să le pună în spate şi povara legislaţiei EUropene – care standardizează, regulează şi ridică preţul tuturor produselor industriei mici şi mijlocii, reducând astfel competitivitatea acestor produse pe piaţa internaţională -, pentru ca apoi să ceară acestor economii mici şi mijlocii să câştige cursa de 100 metri garduri. E imposibil. Şi elitele germane ştiu sau ar trebui să ştie acest lucru.
Ce concluzie putem trage din cele de mai sus? Că, atât timp cât stăm la mâna marilor puteri, ele îşi vor plăti reciproc poliţele pustiindu-ne nouă „holdele”.
Ceea ce mă frământă însă e că „ruşii” par că vin mereu în favoarea nemţilor şi împotriva noastră. Hitler şi-a pus pe picioare regimul de teroare ameninţând întreaga Europă că vin ruşii. Germania postbelică şi-a refăcut economia ameninţându-i pe americani că, dacă nu le îngăduie renaşterea economică, „vin ruşii”. Germania Angelei Merkel ne ameninţă pe noi că, dacă nu acceptăm subdezvoltarea economică şi socială diktată nouă de oamenii şi politicile economice germane, „vin ruşii”. Se pare că, de vreun secol încoace, oricum ai da-o, „ruşii” aştia vin tot în contul nemţilor. Poate că maşina de război germană funcţiona cu petrol românesc. Dar aparatul de propagandă funcţionează pe bază de invazii „ruseşti”.

cotidianul.ro