VASILE D: CIUBUC: BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA – RESTANŢE ALE ISTORIEI

v-ciubuc-basarabia-si-transnistria

ROMÂNIA E ŞI MOLDOVA, MOLDOVA E ŞI ROMÂNIA. MOLDOVA ESTE NUCLEUL ROMÂNIEI CONTEMPORANE

La baza realităţilor actuale stau multe din cele gândite şi realizate în trecut. Valorificarea trecutului este un imperativ fără de care nu putem trăi din plin prezentul şi avea un viitor temeinic. Fără experienţa trecutului, fără sugestiile lui, prezentul nostru se confruntă cu numeroase erori, ce au drept consecinţă stagnarea şi obscuritatea. Trecutul poporului nostru e alcătuit din prea-multe tragedii, jertfe, dar şi din învăţăminte, ce ne-au costat prea scump, ca azi să fie ignorate. O înţeleaptă afirmaţie populara susţine că „tot păţitu-i priceput”. Oare ce ar mai trebui să „păţască” naţiunea noastră ca să devină „pricepută” şi să-şi însuşească învăţămintele oferite de atâtea ori de istorie? Unii conaţionali de-ai noştri renunţă benevol la aceste învăţăminte, fiind sustraşi şi purtaţi de diverse interese, sau poate din simplă ignoranţă, alţii îşi permit să ne îndepărteze intenţionat de istoria noastră, făcându-şi din această rea-voinţă o „vocaţie”.
Veacuri de-a rândul neamului românesc i-au fost mutilate destinul şi istoria de către cei ce nu i-au dorit binele, ce nu şi-au precupeţit eforturile pentru nedeşteptarea noastră. Iar azi, când lumina adevărului istoric s-a revărsat peste numeroase pagini ale destinului nostru, a devenit şi mai vehementă tendinţa celor care ignorează, omit şi denaturează intenţionat cele mai diverse aspecte ale istoriei noastre, fără cunoaşterea cărora, de fapt, nu poate exista un locuitor integru al Cetăţii.
Evenimentele recente dintre Nistru şi Prut, legate de alegerile parlamentare din 5 aprilie, au acutizat şi au readus în prim-plan subiectul despre necesitatea menţinerii şi aprofundării relaţiilor frăţeşti fireşti dintre R. Moldova şi România. Anume în acest context erau fireşti şi legitime tendinţele şi manifestările naţional-patriotice paşnice ale băştinaşilor. Pe „prietenii” noştri însă aceste acţiuni fireşti i-au surescitat atât de mult, încât tună şi fulgeră, identificându-i pe patrioţi cu provocatorii, văzând în manifestările lor „o nouă ieşire extremistă românească”, iar participanţii la ea, în viziunea lor, „trebuie să plece în România lor păcătoasă, că acolo li-i locul”. Oare românii moldoveni de pe teritoriul R. Moldova să fi „năvălit” de pe undeva pe aceste meleaguri, ca unii rătăciţi pe la noi? Jignitoare şi dureroase sunt astfel de insinuări la adresa autohtonilor. Evident, „prietenilor” li-i dragă Moldova noastră, dar îi detestă pe acei cetăţeni moldoveni, conştienţi de propria identitate, care declară că sunt şi români, adică români moldoveni. Din păcate, cei care nu conştientizează că sunt dezinformaţi mai rămân încă în mrejele apologeţilor moldovenismului rigid, ce fac jocul „prietenilor” noştri.
Cei dezinformaţi şi dogmatici ar putea depăşi aceste complexe doar având acces la o informaţie veridică şi accesibilă la subiectele discutate, precum şi prin manifestarea de receptivitate şi insistenţă în vederea recunoaşterii şi acceptării adevărurilor istorice, fără trunchiere şi tendenţiozitate.
Realităţile noastre actuale, pline de probleme, necesită găsirea unor soluţii corecte şi impun frecvent revenirea la semnificativele pagini din istoria noastră modernă şi contemporană. O privire retrospectivă asupra lor scoate în evidenţă faptul că Moldova s-a aflat frecvent în calea intereselor de cucerire a trei imperii: Turc, Habsburgic şi Rus. Acestea, fără ezitare, prin diverse tertipuri, au impus convenţii de tipul celor de la Constantinopol (1775) şi Palamuca (1776), prin care Habsburgii i-au răpit Moldovei Bucovina, sau Imperiul Rus, care prin Convenţia de la Bucureşti (1812) cu turcii răpise Moldovei semnificative teritorii din Est, găsindu-le şi nume – Basarabia.
Totuşi, în pofida arzătoarelor dorinţe imperiale de a vedea Moldova îngenuncheată, partea ei rămasă nerăpită 1-a ales la 5 ianuarie 1859 ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, care peste câteva zile e ales şi domnitor al Munteniei. Această dublă alegere a fost recunoscută în acelaşi an şi în plan internaţional de Franţa, Anglia, Prusia, Rusia, Sardinia, Austria şi Turcia. Primii doi ani Cuza-Vodă fusese domn a două ţări, cu două guverne, două adunări legislative şi două capitale, aflându-se periodic ba în una, ba în cealaltă. Cu perseverenţa sa, Cuza-Vodă obţinuse până la urmă din partea Turciei şi a Puterilor Garante recunoaşterea Unirii complete a Ţărilor Române. Noua formaţiune politică urma să poarte de acum încolo numele de România. Deşi imperiile vecine îi răpiseră Moldovei mai mult de jumătate din teritorii, ea a găsit puteri pentru a pune împreună cu sora ei Muntenia temelia statului unic România. În componenţa României, Moldova a rămas cu acelaşi nume istoric, dar se mai numea legitim şi România. Adică pe teritoriul Moldovei, Moldova mai e şi România, iar România mai are şi numele de Moldova. Acest adevăr firesc şi simplu la începuturi a rămas un adevăr mare pentru totdeauna, deoarece Unirea a fost înfăptuită pentru totdeauna! Drepturile legitime pe care Moldova le avea asupra teritoriilor sale răpite de marii agresori, odată cu actul Unirii, în mod firesc, au trecut prin succesiune de drept României! Astfel, odată cu drepturile a trecut către România şi datoria sfântă de a-şi recupera teritoriile răpite şi a-şi elibera poporul oprimat naţional. Ocazia realizării acestui deziderat s-a ivit la începutul epocii contemporane, care corespunde cu perioada Primului Război Mondial şi schimbările social-politice din Europa.
Decizia de păstrare a neutralităţii în primii doi ani de război era condiţionată în primul rând de faptul că România era forţată de împrejurări să ducă o politică echilibrată faţă de puterile vecine, care făceau parte din blocuri ostile. Situaţia nu era deloc simplă. Germania, de exemplu, avea interes ca România să lupte de partea ei, promiţându-i Bucovina şi Basarabia, precum şi o îmbunătăţire a sorţii românilor din Transilvania. Rusia Imperială voia ca România să păstreze o neutralitate binevoitoare, promiţându-i integritatea teritorială şi recunoaşterea drepturilor ei asupra teritoriilor locuite de români din Imperiul Austro-Ungar. Fireşte, şi România avea propriile năzuinţe de recuperare a provinciilor româneşti, aflate sub stăpânirea „binevoitorilor” vecini: Basarabia se afla sub oprimare rusă, Bucovina – sub cea austriacă, şi Transilvania – sub cea ungară. Pentru realizarea acestui ideal, ar fi trebuit să lupte împotriva tuturora, ceea ce practic era o imposibilitate.
Situaţia critică din acea perioadă i-a constrâns şi pe aliaţii Antantei să iniţieze tratative cu guvernul român, care la 17 august 1916 s-au soldat cu semnarea Tratatului de alianţă dintre Anglia, Franţa, Rusia, Italia şi România. Aliaţii recunoşteau drepturile României asupra teritoriilor locuite de românii din Imperiul Austro-Ungar (Bucovina, Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana). Regele României, Ferdinand I, german de origine, spera că prin declaraţia de război Austro-Ungariei nu va implica România într-un conflict cu Germania, cu care nu avea nimic de împărţit, dar n-a fost să fie aşa. Intrând în război de partea aliaţilor, România nici pe departe nu obţinuse susţinerea militară promisă. În consecinţă, până la finele anului 1916, cea % din teritoriul ei deja fusese ocupat de armatele Puterilor Centrale. Linia frontului se stabilizase în sudul Moldovei, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării şi al braţului ei Sfântul Gheorghe pe o lungime de câteva sute de kilometri. Guvernul, armata şi alte instituţii ale statului se retraseră în Moldova şi noua capitală deveni oraşul Iaşi.
În acea perioadă tragică a istoriei românilor (ianuarie 1917-martie 1918), care corespundea cu sfârşitul epocii moderne a României şi începutul epocii contemporane, teritoriul României era doar o parte din teritoriul Moldovei din dreapta Prutului. Adică teritoriul României era doar Moldova şi doar Moldova era România! Iaşi, vechea capitală a Moldovei, era de fapt capitala României.
Unirea tinerei R.D. Moldoveneşti cu România la 27 martie 1918 semnifica, de fapt, revenirea moldovenilor români din Basarabia la fraţii români moldoveni din dreapta Prutului, revenirea la arealul lor comun firesc şi legitim în cadrul Moldovei unite, era recontopirea celor două părţi integrante ale Moldovei. Acest fapt a fost confirmat în numele poporului Basarabiei şi de Sfatul Ţării, parlamentul R.D. Moldoveneşti în Declaraţia de Unire cu România: „(Basarabia)… ruptă de către Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca popoarele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”. E evident că legislativul R.D. Moldoveneşti constatase faptul că Moldova e întregul de unde Basarabia a fost răpită, dar recunoscuse şi al doilea nume legitim – România -, care exprimă şi el originea comună de neam, care în cazul dat este echivalent cu numele Moldova, al cărei trup se unea (se reunea) pentru totdeauna. Dacă în baza Unirii complete din anul 1862 drepturile Moldovei asupra teritoriilor sale legitime din stânga Prutului au fost transmise de drept României, evident că asupra acestora a fost transmis de drept şi numele România. În baza Unirii din 27 martie 1918, acest teritoriu trecu de jure României deja a doua oară, dar de data aceasta şi de facto. Deci teritoriul R.D. Moldoveneşti (Basarabia) revenise la unitatea sa – Moldova -, îşi reprimise de jure, dar şi de facto pentru totdeauna şi numele legitim – România.
Epoca contemporană a românilor începe cu anul 1918, marcat prin Hotărârile de Unire din 27 martie, 15 noiembrie şi 1 decembrie, în acest an crucial au fost readuse în componenţa României contemporane marea majoritate a teritoriilor româneşti aflate până atunci sub dominaţie străină. În acest proces epocal de reintegrare cu Ţara, R.D. Moldovenească (Basarabia) a fost prima provincie românească ce s-a reunit. Deci pentru românii basarabeni, dar şi pentru românii moldoveni din dreapta Prutului, epoca contemporană începuse odată cu marele eveniment. Această teză o confirmă şi faptul că Unirea a fost declarată un act ireversibil prin Declaraţia Sfatului Ţării, care specifica clar: Basarabia „de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România…Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!” Astfel au fost unite pentru totdeauna două părţi de Ţară ale vechii Moldove, ambele având sacrele nume de Moldova şi România! Acest adevăr de mare şi înaltă semnificaţie pentru naţiunea română va rămâne incontestabil chiar şi după semnarea umilitorului Tratat de pace de la (Buftea) Bucureşti (7 mai 1918). În condiţiile când armatele puterilor centrale continuau sa jefuiască crunt teritoriile ocupate, iar regele României, Ferdinand I, nu ratificase acest tratat, el rămânea un simplu armistiţiu, şi la 28 octombrie 1918 România (Moldova) va redeschide ostilităţile, pentru a-şi elibera teritoriile ocupate de armatele străine.
Argumentele expuse demonstrează convingător că cele două părţi integrante ale Moldovei din dreapta şi stânga Prutului stau la baza României contemporane! De la acest „nucleu” de bun augur, când România era doar Moldova şi doar Moldova era România, ea va porni spre înaltele sale obiective pe care le va realiza în toamna anului 1918.
Acest adevăr de mare pondere al epocii contemporane ne dă dreptul, dar şi obligaţia să declarăm şi azi lumii întregi cu demnitate: România e chiar Moldova şi Moldova e România!
In semn de recunoştinţă faţă de înaintaşii noştri care ne-au făurit istoria, să ne plecăm frunţile cu pietate pentru a o cerceta şi a o cunoaşte, iar celor care alimentează divergenţele artificiale dintre R. Moldova şi România le vom demonstra cu multă răbdare, dar le vom şi răspunde răspicat cu sfântul adevăr: Moldova e însuşi nucleul României contemporane! Punctum!

BIBLIOGRAFIE
1. Berg L., „Bessarabia. Strana-Liudi-Hozeaistvo.” Izd. Rossiiskoi Akademii Nauk, Petrograd, 1923.
2. Bruhis Mihail, „Rusia, România şi Basarabia”, (1812, 1918, 1924), Chişinău, Ed. Universitas, 1992.
3. Ciubuc Vasile D., „Tratatul Secret Hitler-Stalin şi victima lui – Româ¬nia”. Literatura şi Arta, nr. 44 şi 45 din 29 octombrie şi 5 noiembrie 1998.
4. Ciubuc Vasile D., Columna, „Eliberare sau anexare?”, nr. 3.
5. Ciubuc Vasile D., „Eliberare sau anexare?”, rev. Columna, 1990, nr. 3.
6. Dan I., „Procesul mareşalului Ion Antonescu”, Bucureşti, 1993.
7. Dobrinescu V., Constantiniu I., „Basarabia în anii celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1947)”, Iaşi, Institutul European, 1995.
8. Enciu Nicolae, „Transnistria, breşă strategică a Uniunii Sovietice…”, Caiete de Istorie, nr. 12, 2004.
9. Fruntaşu Iulian, „O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002)”, Ed. Cartier, 2002.
10. Galuşcenco O., „Crearea R.A.S.S.M.” în Revista de istorie a Moldo¬vei, 1997, nr. 3-4. •>
11. Lenin V.I., „O gosudastve i prave”, Gosud. Izd. Iuridiceskoi Litera¬turi, Moscova, 1958.
12. Lenin V., „Opere complete”, ed. mold.
13. Marx K. i Enghels E, „Socinenia”, 1936, Moscova.
14. Marx K., „însemnări despre români”, Ed. Academică a R.P. Româ¬ne, Bucureşti, 1964.
15. Negru E., „Politica etnoculturală în R.A.S.S. Moldovenească (1924-1940)”, Chişinău, 2003.
16. Onişoru Gheorghe, „Uniunea Sovietică şi România: de la 1944 la 1947″, în „România and World WARII”, editor Kurt W. Treptow, Iaşi, 1996.
17. Solovei Rodica, „Transnistria în perioada Administraţiei civile ro¬mâneşti (19 aug. 1941-29 ian. 1944)” în „O istorie a regiunii Transnistria din cele mai vechi timpuri până în prezent”, Chişinău, 2007.
18. Şişcanu Ion, „Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române 1940″, Chişinău, 2007, Ed. Civitas.
19. Volkogonov Dmitri, „Sem vojdei”, Moscova, 1997.