COPIII ABANDONAŢI AI ROMÂNIEI

parinti

Soarta copiilor nostri trebuie sa ne dea tot mai mult de gandit. Am scris mereu despre situatia precara a copiilor ramasi acasa cu parinti plecati la lucru in strainatate. Marti, Romanian Global News a publicat materialul alaturat scris de o romanca din Italia. Silvica SIMONCA (Italia): QUO VADIS orfanii albi ai României ? Marţi, 30 Iulie 2013 Roma, Italia/Romanian Global News

„Sa nu m-atingi” este titlul unei povestiri din cartea „Satul fara mamici” apartinand scriitoarei de origine romana, Ingrid Beatrice Coman. In cuvinte de o mare sensibilitate, autoarea descrie o realitate mai putin cunoscuta sau care nu se vrea sa fie mediatizata, si anume drama „orfanilor albi”. Acestia sunt copiii ramasi singuri acasa, in grija unei rude, a unui vecin sau a bunicilor, dupa ce unul dintre parinti sau amandoi au fost nevoiti sa ia calea strainatatii pentru a se elibera de saracie. Sunt familii plecate in Europa Occidentala imediat dupa schimbarea regimului din Romania. Anii de dictatura au lasat in urma o realitate imposibil de imaginat pentru lumea moderna si prospera a Occidentului: saracia si foamea.

Fetita din povestire nu vrea sa fie atinsa de nimeni. EA STIE CA ACEL GEST INSEAMNA DESPARTIRE A DE PERSOANELE DRAGI, INSEAMNA LACRIMI si DURERE IN SUFLET. O durere NEIMPARTASITA, pentru ca oricum nu este nimeni sa o asculte! Occidentul, in special Italia si Spania, era pentru familiile sarace, El Dorado care alunga pentru totdeauna foamea din casa. Prima sacrificata, ca si cum ar fi castigat la loterie, era mama, sotia pentru care era mai usor sa-si gaseasca un loc de munca de ingrijitoare de batrani, copii sau menajera in casele bogatilor din Occident. Dupa ea, sotul, fratele, unchiul. Ultimii erau intodeauna copiii care isi asteptau tacuti randul. De multe ori nu a existat un drum si pentru ei, ramanand uitati in casa, nevoiti sa-si duca povara amarciunii de a fi singuri in lume. Singuri acasa cu o pereche de adidasi, haine „Made in Italy”, un panettone de Craciun… Paradoxurile vietii, acum au o masa imbesugata, dar scaunele din jurul mesei sunt goale cum este si sufletul lor. Au facut din asteptare o filosofie de viata, iar asteptarea i-a maturizat inainte de timp. Etapele de dezvoltare normala s-au contopit, au crescut in graba. Au preluat responsabilitati noi, de adulti, iar copilaria lor a ramas doar in „Amintirile” lui Ion Creanga, citite candva de mama. Generatia fericita, cu „cheia la gat”, a devenit o alta generatie, cu aceeasi cheie, dar cu sufletul ranit, umilit, sfarsit de asteptare. Am intalnit multi dintre acesti copii si in orfelinatul unde am lucrat mai mult de cinsprezece ani. Acele gesturi de aparare in fata necunoscutului si refuzul de a primi mangaieri imi sunt familiare. Pentru ei, eram nu numai educatori, dar si parinti. Din nefericire, ajungeau si aici, atunci cand mama uita sa se intoarca din strainatati.

Aceasta este consecinta politicii gresite atat din partea statului care primeste emigranti, cat si din partea statului de unde vin acestia. Nu vorbesc doar de Romania, fenomenul este extins in tot estul Europei. Interesele economice au prevalat lasand politica de protectie sociala pe ultimul loc. E un avertisment si pentru Italia de astazi care traverseaza momente de criza prelungita, acela de a nu-si lasa mamele, tatii, tinerii sa plece. O natiune sanatoasa isi tine poporul strans, il protejeaza unde s-a nascut. O natiune sanatoasa nu este un numar in fata usilor de la Caritas!

In Italia, Silvia Dumitrache, presedinta ASOCIATIEI FEMEILOR ROMANCE DIN ITALIA – ADRI, a creat proiectul „Te iubeste mama!” care sa faciliteze legatura mamelor din Italia cu copiii ramasi in tara prin intermediul WEBCAM. A gasit sprijin, dar nu atat cat ar trebui pentru ca toate mamele sa beneficieze de proiect. Acest tip de legatura, chiar daca este limitata de ecranul unui computer, contribuie esential la revigorarea, la mentinerea stabila si continua a relatiei familiale.

Impactul se extinde antrenand o sfera mult mai profunda, aceea afectiva – http://www.teiubestemama.it Institutiile sustin mai mult moral un proiect social, proiectele din care ies alte beneficii sunt mai mereu prioritare. Nu putem vorbi despre o evolutie benefica pentru un popor atunci cand obiectivele pe termen lung nu sunt luate in condiderare. A avea grija ca viitori adulti sa fie bine integrati in societate cred ca este unul dintre obiectivele prioritare. Cu o copilarie traumatizanta, peste un deceniu o sa avem peste 80.000 de viitori adulti incapabili sa-si construiasca o familie pentru ca nu au avut un model de familie sanatos, echilibrat.

Asistam indiferenti la un fenomen social care distruge ideea de familie sanatoasa. Putini sunt sensibili la repercusiunile acestui fenomen in ceea ce priveste sanatatea psihica a tuturor membrilor din familia divizata. Copii care sufera de depresie la o varsta cand acest dezechilibru nu ar trebui sa se intalneasca, copii care s-au sinucis de dorul mamei (stim de la Maria Montesori si de la alti psihologi si psihanalisti celebri, cat de important este rolul mamei in primii ani de viata). Am putea adauga aici si violentele asupra femeilor plecate in strainatate din partea sotilor gelosi, unele dintre ele si-au gasit sfarsitul la intoarcerea acasa.Tulburari afective si comportamentale sufera si figura masculina din familie, vulnerabila si aceasta atunci cand sotia, mama fiilor sai nu este prezenta in fiecare zi. N-ar fi mai bine ca in loc sa irosim banii in proiecte falimentare sa-i directionam in proiecte care pot ameliora aceasta situatie? Dincolo de interesele personale, ar trebuie sa reflectam mai mult la acest fenomen care pare incontrolabil. Investirea banilor in proiecte falimentare inseamna distrugerea unui popor!

Intrebarea mea este aceeasi: QUO VADIS? Am si raspunsul la aceasta intrebare: la distrugere. N-ar fi mai bine sa fim ajutati la noi acasa daca dorim sa ne afirmam solidaritatea si spiritul umanitar? Poate ca in acest mod, gandurile fetitei din povestire ar fi fost altele: „Irina nu plansese, nu se vaicarise si alunecase fara sa cracneasca in noile haine ale noii ei vieti, viata de fetita cu mama plecata in strainatate, intrata fara stire, intr-o noapte oarecare, in randurile numeroase ale armatei aceleia fara nume, armata copiilor imbracati in platosa singuratatii si a asteptarii, a copiilor orfani cu ora, chemati sa invete de unii singuri lectia aceea care nu se preda in nici o scoala”.

O analiză de Silvica SIMONCA, Italia

Sursa: Alianţa famiilior din România