INDEPENDENŢA DACIEI. ULTIMUL ÎMPĂRAT AL DACIEI

ADRIAN BUCURESCU

DACIA SECRETĂ

Toţi împăraţii de după Traianus au fost nevoiţi să regrete invazia asupra ţării de la Nord de Danubius. Imediat după moartea lui Traianus, dacii liberi, împreună cu iazigii metanaşti şi cu roxolanii, au atacat provincia romană. Hadrianus, succesorul lui Traianus, i-a învins pe iazigi, printr-un general de-al lui, şi i-a împăcat pe roxolani cu bani. Eutropius scrie că Hadrianus a vrut să părăsească Dacia, dar a fost oprit de prietenii lui cu argumentul că, astfel, „ar cădea mulţi cetăţeni romani în mâinile barbarilor”. In timpul urmaşului lui Hadrianus, Antoninus Pius, generalii romani i-au respins pe dacii liberi de două ori; în anii 143 şi 156-157. Pe vremea împăratului Marcus Aurelius romanii au fost nevoiţi să se lupte cu costobocii (dacii din Bucovina), care au atacat Dobrogea, ajungând până în oraşul grecesc Elateea, unde au fost învinşi. Aliaţii costobocilor au fost marcomanii, de la care războiul s-a numit marcomanic. Luptele s-au încheiat abia pe vremea lui Commodus, urmaşul lui Marcus Aurelius. În timpul domniei acestuia, s-au răsculat dacii din teritoriul cucerit, dar şi ei au fost învinşi. Pe vremea Iui Caracalla, a avut loc prima năvală a goţilor în Dacia Romană, aliaţi cu dacii liberi din Miazănoapte. Împăratul a venit în ţinuturile noastre şi a reuşit să învingă. În timpul împăratului Macrinus (217-218), scrie Cassius Dio, „dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe, după ce-şi luaseră îndărăt ostatecii pe care-i primise Caracalla sub cuvânt de alianţă”.
De pe la anul 230 încoace, atacurile nu au mai încetat. La leatul 235, romanii i-au învins pe dacii care atacaseră împreună cu sarmaţii. Peste doi ani, carpii (dacii din Moldova), laolaltă cu goţii, au prădat în Dobrogea. Cu mare greutate, romanii i-au învins. În anul 245, carpii au atacat din nou şi au fost învinşi iarăşi. În acelaşi an, goţii şi dacii liberi au pătruns încă o dată în imperiu. Atacurile s-au ţinut lanţ până la aşa-zisa „retragere aureliana”. Aceasta a însemnat independenţa Daciei, încununarea războaielor neîntrerupte pe care dacii liberi, aliaţi cu alţi „barbari” le-au purta împotriva „râmlenilor”.
Ca să-i disperseze pe daci, romanii îi mutau pe unii dintre ei la Sud de Dunăre. De atunci datează, probabil, şi o inscripţie funerară, găsită la Panzir (Macedonia); SEVERINOS MOY LIO NENTHA DEKEIT. Traducerea: În Nord mie Leul îmi ziceau dacii.
Independenta

In relief, deasupra inscripţiei fig. 110 este prezentat un bărbat cu barbă îngrijită şi îmbrăcat în haine bune; de aceea nu este exclus ca personajul să fi fost negustor şi moartea l-a surprins departe de casă.
Cei mai mulţi strămutaţi fugeau peste Dunăre, înapoi, la locurile lor de baştină. Alţii au rămas definitiv acolo unde au fost duşi. Aceştia sunt strămoşii aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor. Dacii liberi au reuşit să-şi elibereze ţara până la anul 1000 de la naşterea Gemenilor Divini. Împlinirea unui mileniu de la naşterea zeilor a dat vitejilor forţa decisivă de a-i alunga pe duşmani peste Dunăre. În cinstea acestui eveniment, preoţii daci au înălţat calendarul mare de la Sarmizegetusa, ce consemnează pentru eternitate aşteptata şi meritata izbândă.

ULTIMUL ÎMPĂRAT AL DACIEI

Poporul dintre Nistru şi Tisa ascultase dintotdeauna de un singur conducător, în acelaşi timp mare preot, care, într-o vreme, îşi avea reşedinţa la Făgăraş, chiar în inima Daciei. Numele cetăţii vine de la geto-dac. VOLOG-A-ISES „Locţiitorul lui Ises (al Celui Suprem)”. De la aceeaşi sintagmă vine şi numele actualului judeţ Vâlcea, peste care, sub numele de Far-caş (cu aceeaşi origine) a domnit un timp, după ce au trecut munţii, marele voievod ce a întemeiat primul stat românesc. În afară de VOLOGAISES, domnul mai purta şi numele de AN-GRUS „Fericitul; Supremul”. El avea, odinioară, un statut asemănător cu al vechilor împăraţi japonezi: se ruga la ceruri şi nu se arăta decât conducătorilor religioşi şi militari. Împăraţii romani purtau şi ei titlul de Pontifex Maximus „Preot Suprem”. Ultimul autocrat daco-roman a fost ANGRUS „Fericitul; Supremul”, căruia, după ce a întemeiat Ţara Românească, i s-a zis şi TOCHOMER „întemeietorul; Ctitorul” (nu Tihomir, cum apare în istoriografia noastră!). El a fost tatăl lui Basarab. Forţat de expansiunea maghiară, ce se apropia de Făgăraş, ANGRUS – Negru, Nicoară – a trecut munţii, împreună cu suita lui şi a întemeiat un stat liber, la Nord de Dunăre. La Curtea de Argeş domnul a înălţat un templu închinat zeilor Daciei, aşa-zisa „Biserică Sân-Nicoară”.
Turnul
Turnul straniu al clădirii, ce se mai înalţă încă din ruine (fig. 114), arată că nu a fost vorba de o biserică obişnuită. Numai autoritatea magică a marelui preot valah a făcut ca întemeierea Ţării Româneşti să fie ferită de războaie civile şi să cuprindă şi Oltenia, ai cărei boieri, după cum atestă cronicile munteneşti, s-au închinat şi ei marelui domn. Multă vreme, din noul stat au făcut parte şi ţinuturile Almaşului şi Făgăraşului, de unde descălecase întemeietorul.
După titlul de ANGRUS, românii i-au spus domnului Negru-Vodă; chiar şi turcii au numit până târziu Muntenia Kara Iflak „Valahia Neagră”, după numele popular al ctitorului ei. Creştinându-i numele, românii i-au mai zis voievodului şi Nicoară sau, după calendarul bizantin, Nicolae.
Poate că una din cauzele evitării războiului civil a fost şi nunta lui Nicoară cu Marghita, fata şi moştenitoarea voievodului de Câmpulung. Numele ei venea din geto-dac. MARKEROTA „Prea Curata”. Marghita era creştină, dar cu înclinaţii spre catolicism.
De la aristocraţia de stirpe dacică şi gotică, de multe ori cu funcţii sacerdotale, a rămas denumirea oficială a ţării -VALAHIS sau VLAHIA. Pentru că a fost întemeiată de ANGRUS, i s-a mai spus, în acte, şi UNGRO-VLAHIA „Valahia lui Angrus; Marea Valahie; Valahia Neagră”, titlu păstrat şi astăzi de mitropolia Munteniei. Poporul simplu şi-a spus însă mereu român, iar patria şi-a numit-o Ţara Românească”.

PE ARGEŞ ÎN JOS

Negru-Vodă a fost înmormântat în lăcaşul ce se va numi mai târziu Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Mormântul lui a fost deschis la 31 iulie 1920, cu prilejul unor lucrări de restaurare. La Biserica Domnească se păstrează datina ca, în fiecare an, de Sfântul Nicolae, să se pomenească la acel mormânt ctitorul. Monumentul funerar, care se află între cei doi stâlpi ai pronaosului, a scăpat neatins timp de peste şase veacuri. In momentul când piatra a fost ridicată de pe sarcofag, a apărut, într-o scurtă vedenie, imaginea nealterată a Marelui Domn şi Preot din veacul al XlII-lea. Pe cap purta o diademă de mărgăritare, încheiată cu un lanţ de aur peste pletele lungi, castanii, lăsate pe spate. La gât, peste tunica de mătase purpurie, se răsfrângea un guler de dantelă în mătase şi aur. Un şir de aproximativ 30 de nasturi de aur încheia tunica, împodobită la gât, la piept şi la manşete cu şiraguri de mărgăritare. Colţurile pulpanelor erau împodobite în faţă cu două rozete, tot cu mărgăritare. Nasturi de aur se aflau şi la mâneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir.

Arges 115
Peste şolduti avea petrecută o centură brodată cu fir de aur şi mărgăritare, care se încheia cu o superbă pafta de aur (fig. 115) ce reprezenta Palatul Cerului, în partea centrală, pe un fond de smalţ albastru, este lucrată în relief o lebădă cu cap de femeie, iar lateral în balcoane, se află Gemenii Divini, fiul şi fiica împărătesei Cerului. Giulgiul voievodului era acoperit cu swastici, simbolul sacru al iniţialei numelui celor doi Zalmoxis – litera dublă Z.

Arges 116
O coloană sculptată (fig. 116) împarte în doua dala funerară. Din extremitatea sa ies două ramuri simboluri ale celor doi copii cereşti; adică 24 de secole ce trecuseră de la moartea împăratului-profet Orfeu, până la naşterea Gemenilor divini.
Că Tochomer – Negru-Vodă – se mai numea şi Nicolae, sau, mai pe româneşte, Nicoară, ne-o demonstrează hramul primei sale ctitorii de la Curtea de Argeş; apoi slujba religioasă anuală, la mormânt, în ziua de Sf. Nicolae, şi chiar numele nepotului său direct, Nicolae-Alexandru, fiul lui Basarab. Şi astăzi mai există obiceiul, la români, ca nepoţii să preia numele bunicilor.