POETUL NAŢIONAL ŞI ACADEMICIANUL NICOLAE DABIJA LA 65 DE ANI. DRUMUL CREDINŢEI

drumul-spre-biserica

S-a născut într-o bibliotecă, dar nu una obişnuită, ci una plină de icoane şi cărţi bisericeşti Era biblioteca părintelui Serafim Dabija, moşul scriitorului pe linia mamei. Părintele a fost stareţ la mănăstirea Zloţi şi, când sfântul aşezământ a fost închis, iar Serafim Dabija – deporrtat departe de casă, o parte din bunurile bisericeşti au ajuns în satul Codreni, Cimişlia. Tocmai în această localitate face primii paşi din viaţă , dar şi în credinţă, Nicolae Dabija. A fost un an greu, de încercare, punându-1 şi pe micuţul Nicolăeş în lista „copiilor foamei”. Tatăl abia venise de pe front, pentru ca restul vieţii să se necăjească fără de un picior. Mama, plină de griji cu gospodăria şi cu cei trei copii înghiţea câte un nod de răbdare, iar bunica Ana vorbea cu Dumnezeu în faţa icoanei de parcă-i era un vecin, vărsându-şi necazurile şi împărtâşindu-şi bucuriile.
La câteva săptămâni micuţul a fost încreştinat chiar la mănăstire de prietenul părintelui Serafim, de dragul părinte Iosif Gargalâc. Astfel, a intrat într-o nouă viaţă, creştină, fiind în rând cu ceilalţi membri ai familiei.
Celor mici le era frică să facă prea multe şotii, căci sfinţii şi îngerii din casă îi urmăreau la fiece pas. Ziua pornea cu rugăciune, cu ea şi sfârşea, zilele se scurgeau şi foamea se depărta.
Nicolăeş, cel căruia ochii i s-au ascuns în cap, prefera să citească şi să-i tragă de haine pe cei din jur. Avea tot felul de întrebări, care se rezumau la una: de ce? Probabil de atunci pune această întrebare, fără răspuns, de ce s-a născut în clipe grele, de încercare şi de ce acest pământ rămâne a fi hărţuit într-o parte şi-n alta.
Dacă nu s-ar fi născut atunci şi aici, poate nu devenea acel DABIJA pe care îl cunoaşte o lume întreagă. A ajuns poet din voia Domnului, cel puţin aşa ne-o spune însuşi poetul. Pe când era elev, i s-au arătat în vis Iisus Hristos cu Maica Domnului deasupra satului natal, cuprinzând ca o lumină tot cerul. „A doua zi am plecat cu mama la prăşit şi i-am povestit visul, iar mama m-a încurajat – că este un vis bun şi poate o dată în viaţă ţi se întâmplă astfel de lucruri. Seara, când am revenit acasă, am găsit o scrisoare în care eram anunţat că poezia Stele a câştigat concursul şi va fi publicată în ziarul Tinerimea Moldovei. Acest vis mi-a deschis cariera mea de scriitor”. Era anul 1965.
Unii spun că te naşti poet, scriitor…, alţii – că devii. Eroul nostru ne spune că viaţa este o poezie, iar îngerul păzitor scrie în cartea fiecăruia faptele bune, de la prima până la ultima su£lare. Pe când învăţa rugăciunea „îngeraşul”, a înţeles că toate se fac întru proslăvirea Domnului, iar noi suntem mici şi doar Cel de Sus e cu adevărat. Tot de atunci scriitorul ştie că primul poet e chiar Dumnezeu, Cel care revarsă şiraguri de binecuvântare şi ne îndeamnă să rostim psalmii inspiraţi, pentru a creşte în credinţă, nădejde şi dragoste.
Frumos o spunea Fericitul Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!” Nicolae Dabija îşi iubeşte pământul, neamul, limba, dar, în primul rând, îl iubeşte pe Creator. „Doar credinţa şi dragostea intru Hristos m-au înţelepţit şi înarmat cu răbdare în timpurile în care mi-a fost dat să trăiesc”, ne spune astăzi publicistul.
Apoi îşi aminteşte de anii când era student la Litere. A intrat într-o duminică în biserica Ciuflea, pe atunci catedrală mitropolitană. Aici şi-a întâlnit un fost coleg de clasă de la şcoala din Cimişlia, student la medicină, viitorul păirinte Anatolie Jelihovschi. Cum vremurile erau tulburi tinerii s-au prefăcut că au venit pentru a admira pictura, nu pentru rugăciune, dar duminica următoare s-au reîntâlnit în acelaşi loc. În scurt timp îi vedem exmatriculaţi, iar Nicolae era îndemnat să meargă cu colegul său la seminar. „Poate oi fi bun pentru popie, nu şi pentru harul preoţiei. Am simţit că nu pot fi vrednic decât slujindu-I cu peniţa. Părintele Serafim mă binecuvânta, dar această binecuvântare a fost pentru altă chemare…” îşi aminteşte poetul. A trebuit să scotocească prin arhive şi biblioteci sovietice pentru a-şi găsi astâmpăr, descoperindu-i pe primii noştri scriitori, care din vetre monahale scriau şi trăiau Cuvântul Evangheliei. A existat deci lume şi până la Lenin, şi până la Stalin… E convins că Cel de Sus i-a purtat de grijă în cei mai cumpliţi ani, când credea că poate schimba din temelii lumea. Probabil ar fi fost strivit şi nici n-am fi ştiut de astfel de nume ca Dabija, dacă nu era cu Domnul. De-a dreptul te minunezi de faptul că ce este cu neputinţă la oameni, este posibil cu ajutorul Domnului. Aici, la Chişinău, stătea în casa părintelui Serafim. O casă la fel de neobişnuită ca cea din satul natal. Mai bine zis era o biserică în casă, unde venea lumea pentru a se boteza, cununa, spovedi, pentru a se închina numeroaselor moaşte şi icoane. „Dacă mai multă lume ar fi «aruncată» în biserică, n-am fi martorii atâtor lacune din educaţie. Greşeli care produc haos, ură, invidie, lăcomie, nonvalori. Pentru că atunci când creşti în biserică, conştientizezi relativitatea celor pământeşti şi încerci să te ridici deasupra. Doar credinţa trăită dă verticalitate umanităţii şi omul începe a se transforma într-un animal îndumnezeit. Mulţi însă preferă să stea în tină, până la o vreme chiar le place şi se laudă celor din jur cât de mult au degradat. Dar toate-s până la o vreme, când te ajung păcatele, patimile la os şi abia atunci strigi disperat: Doamne, ajută-mă! Dragii mei, să nu fie prea târziu!!!”, le spunea Dabija unor tineri la Serile duhovniceşti din capela Universităţii de Stat din Moldova. Zilele acestea discutam cu un avocat, bărbat destul de înţelept şi puternic ca personalitate, care mi-a mărturisit că dacă era fără credinţă de mult ar fi făcut vreo gafă de care sigur ar fi regretat. Însă ceva îl ţine şi nu-i permite să treacă de nişte limite, acest ceva este frica de Dumnezeu. Văd şi la poetul nostru o frică izvorâtă din dragoste pentru cele sfinte, care vine de atunci, din copilărie şi tinereţe, şi astăzi iată că se coace. Spre regret, înţelepciunea nu vine la fiecare, căci este „un fruct rar şi târzielnic, iar cine îl culege nu-i poate împărtăşi gustul prin scris”, afirma Mircea Eliade. Oricum, porunca divină „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5. 48) rămâne valabilă pentru toţi.
Nicolae Dabija n-a acceptat constrângerea, a căutat libertatea exprimării, dar n-a uitat, după cum adesea afirmă, „că-i păcat să-ţi ieşi din balamale”. Astfel, în viaţă a suferit pentru felul cum gândea şi cum vedea lucrurile. Adesea mergea pe la puţinele biserici şi mănăstiri ce supravieţuiau în acel imperiu ateu pentru a găsi sensul, liniştea, alinarea. Şi o afla. Aşa o face şi astăzi. Acum câţiva ani Dabija poate spune că a „reînviat”. În anul 2007 s-a întâlnit cu moartea. La mănăstirea Ţipova a lunecat, căzând de la o înălţime de nouă metri. A rămas conştient şi atunci a înţeles că în astfel de clipe poţi muri doar de durere. A stat câteva luni ţintuit la pat, după care a învăţat să meargă din nou, dar şi alte lucruri. A învăţat că viaţa e frumoasă când eşti în deplină sănătate, când ai alături oameni dragi, când sfinţii îţi duc rugăciunile spre cer, când eşti gata de Marea întâlnire cu DUMNEZEU!
Cel care reuşea să se deplaseze doar câţiva paşi, acum un an ne-a însoţit în pelerinajul tinerilor, parcurgând peste 20 de km pe jos din capitală spre mănăstirea Şireţi.
Acestea sunt mici porţiuni din drumul credinţei al celui care merge şi nu se opreşte – poetul, publicistul, creştinul Nicolae Dabija, căci viaţa e un mers spre veşnicie.

Din cartea DRUMUL SPRE CREDINŢĂ de poetul Nicolae DABIJA.