TESTAMENT LITERAR

constantin-miu-biblioteca1

Const. MIU

– Frumoasă slujbă ai ţinut, părinte! spuse entuziasmată Marina Copchilescu.
– După posibilităţi, doamna profesoară, facem şi noi ce putem, în memoria lu’ domnu’ Dima… fu răspunsul evaziv al preotului Demirel.
– Părintele e un tip modest, da’ bine pregătit, interveni laudativ Delma Avram, colega Marinei. Eu l-am invitat pe părintele Demirel, la orele mele de religie, să le vorbească elevilor despre nuntă, botez şi înmormântare.
– Cred că a fost o încântare să-l asculţi, presupuse Mioara Stoenescu, altă colegă a celor două. Păcat că nu m-ai invitat şi pe mine…
– Păi, stai să vezi… La prima oră, când a vorbit despre semnificaţia căsătoriei, le-a sfătuit pe fete să nu-şi mai înceapă viaţa sexuală înainte de a-şi pune pirostriile, povesti Delma.
– Dragă, în ziua de azi, fetele sunt nerăbdătoare şi le-am auzit pe-ale mele comentând că e o ruşine dacă nu vin de la generală, ştii tu cum…, făcu Marina a lehamite.
– Cum vin, dragă, cum vin? întrebă Mioara, din cale-afară de curioasă.
– Sparte.
– Vai de mine, vin cu dantura spartă?

Delma Avram se văzu nevoită să lămurească problema spinoasă:
– Părintele e de părere că fetele sunt ca o floare mirositoare, iar băieţii ar trebui să le-ngrijească, precum un grădinar,
– Ei, na, las’ că unele sunt urât mirositoare, nu se spală cu lunile şi se dau cu fel de fel de parfumuri de la Avon, iar aşa-zişii grădinari mai mult le jumulesc! aproape că strigă, revoltată, Marina.
– E şi normal, replică Delma. Tu n-ai văzut ce gazon au unele pe picioare!
– Da’, băieţilor ce le-a spus? se interesă Mioara.
– Băieţilor le-a recomandat să aibă răbdare până vor culege mierea şi să nu risipească sămânţa divină, explică Delma.
– Mami, mami, ce-i aia sămânţă divină? întrebă o copilă, care până atunci căscase gura la cele trei femei.

Luată prin surprindere, Marina Copchilescu nu ştiu ce să-i răspundă fiicei sale.

– Ce-i aia sămânţă divină, mami? insistă fata. Vreau şi eu, vreau şi eu! şi bătu din picior.
– Păpuşică, dragă, când o să fii şi tu domnişoară, o să ai din belşug, încercă Delma s-o lămurească, toată numai zâmbet.
– Nu-nu!… Eu vreau acum! Şi luă o farfurioară şi o linguriţă, pe care şi le puse în faţă, semn că aşteaptă să fie servită.
– Aoleo, nehalita-asta crede că-i rost de mâncare! se sperie Marina.
– Doamna Profira! strigă Mioara. Daţi-i, vă rog Lorenei o îngheţată.
– Să fie pe băţ, ceru Delma.

Marina Copchilescu o privi încruntată.

– Nu te mai uita aşa, că mă sperii!… Am zis să fie pe băţ, ca să nu se murdărească…
– Fata mea este educată… Te anunţ că i-am luat Dicţionaru’ Bunelor Maniere, ediţie bilingvă – româno-patagoneză! Ceea ce tu n-ai!… Şi să mai ştii că amândouă ne-am apucat să învăţăm.
– Ai văzut cum s-a mozolit data trecută!
– Uite cine vorbeşte!… Ai uitat cum te mozoleai cu bărbat’-tu, la balu’ ălora de-a douăşpea?
– Dragă, nu vă mai împungeţi! interveni împăciuitoare doamna Mioara… Suntem la un parastas!

Fuseseră invitate de colega lor, Profira Zer, profesoară la aceeaşi şcoală, ca să participe la parastasul de şapte ani al soţului ei, Dima.

– Doamna Profira, ia veniţi pân’-aci! chemă preotul Demirel.
– Numaidecât!… Da, părinte, doriţi ceva anume?… Spuneţi, nu vă sfiiţi!
– Domniţă, dragă, ia uitaţi-vă aci! arătă el spre farfuria cu ciorbă.
– Aşa e, am uitat de ciuşcă! spuse repede Profira, lovindu-se cu palma peste frunte.
– Lăsaţi, domniţă, merge şi-o ceapă spartă! opri Demirel.
– Cum să nu, acuş-acuş!… Câte: una, două?
– Doamna Profira, ia apropiaţi-vă! ceru preotul, plimbând lingura în farfuria cu ciorbă. Nu vedeţi nimic?
– Ce să văd?
– Chiar nu vedeţi muştele-astea în farfuria mea?
– Părinţele, mie nu-mi arde să fac glume! Nu-i momentu’!
-Nici pentru mine nu e…

Doamna Profira se apropie, luă lingura din mâna celui nemulţumit şi sorbi, plescăind.

– Astea-s boabe de piper… Gata, le-am luat!… Acu’, puteţi să mâncaţi sănătos!… ’Ai, poftă mare!

Femeia se duse repede la bucătărie. O rugă pe cea care o ajuta să-i dea o duşcă de tărie. Dădu paharul de votkă peste cap, se şterse cu dosul palmei la gură, scutură din cap, după care se văzu nevoită să dea explicaţii celei care o privea mirată:
– Fato, m-a chemat taica popa, supărat c-a găsit două muşte în ciorba lui. Ca să-l conving că-s doar boabe de piper, a trebuit să iau două înghiţituri.

În sufragerie, preotul se minuna, amuzându-se de fata Marinei Copchilescu. Mama îşi dojenea fiica:
– Lasă târtiţa-aia, Lory, ţi-ajunge!… Domnu’ doctor o să supere iar pe noi, dacă facem burtică!
– Mami, da’ ştii că-mi place, spuse fata pe un ton miorlăit.
– Ştiu, mami, dar dacă află domnu’ doctor, o să ne certe…
– Las’, că nu ne pârăşte nimeni!

Femeia îi dădu peste mână.

– Nu te obrăznici! Ţi-ajunge! opri mama poruncitor.

Copila începu să plângă cu sughiţuri. Delma Avram o văzu cum face şi încercă să o împace:
– ’Ai, gata, nu mai plânge!… Domnişoarele nu plâng, că fac riduri!… Uite-aicea, la tanti!

Luă copanul din farfuria ei, îl înveli într-un şerveţel şi i-l flutură apoi prin faţa ochilor, fredonând:
– Nu mă duc la şcoală/ Cu burtica goală!

În timp ce Marina Copchilescu se pregătea să îndese în poşetă pachetul pregătit de către Delma, Mioara Stoenescu trase scaunul mai aproape de preotul Demirel şi-l întrebă:
– Părinte, eu sunt mai curioasă de felul meu… De ce oare când dumneata ai săltat capacu’ la coşciug,a văzut toată lumea că mortu’ era cu fundu’-n sus?… Are vreo semnificaţie?… E de bine sau de rău?
– Asta-nseamnă că nu ştiţi ce scrie pe biletu’ găsit în coşciug…
– Acu’, chiar m-ai dat gata!

Scoase de sub sutană un bilet. În timp ce-l despăturea, îi spuse curioasei că e testamentul literar al poetului Dima Zer. Apoi, citi cu voce tare:
„Vă salut şi vă respect…
Dima sunt şi nu stau drept!
Toată viaţa m-aţi muşcat,
Chiar de-am fost nevinovat!

Dacă mă găsiţi aşa,
Să ştiţi că nu-i vina mea!
Iar acum, de bun augur,
Voi să mă pupaţi în cur!”