MISTERELE MOLDOVEI

moldova-stefan

Adrian Bucurescu

Unii istorici au numit răstimpul dintre alungarea romanilor din Dacia şi înfiinţarea primelor noastre voievodate independente „mileniul de tăcere al poporului român”. Într-adevăr, ştirile privindu-i pe românii de atunci sunt foarte firave.
Dar cine să le dea informaţii grecilor şi latinilor, care ţineau cronici, despre Dacia? Pe aici cutreierau, în lung şi-n lat, puzderie de neamuri barbare, în drumul lor spre Imperiile Bizantin şi Roman de Apus. La ce să rămână în Dacia? Migratorii visau la bogăţiile Constantinopolului şi ale Romei… Iac-aşa, sărăcia ne-a scăpat de musafirii nepoftiţi!
Mitul cu românii ascunşi în codrii din munţi nu rezistă. Dimpotrivă, ai noştri se înţelegeau uneori cu migratorii, trecând Dunărea laolaltă cu ei împotriva Bizanţului. Alteori, îi asmuţeau pe străini unii împotriva altora. Când conducătorii români Petru şi Asan s-au răzvrătit, în 1185, împotriva bizantinilor şi au fost învinşi la început, ei au trecut la Nord de Dunăre şi au venit de aici cu ajutor de la cumani, ieşind învingători.
Românii nu se ascundeau, ci luptau împotriva migratorilor. Astfel, un izvor, cronica rimată a lui Filip Mousket, afirmă că tătarii au fost învinşi de „regele din Ţara Vlahilor”, „la trecători”, adică în Munţii Carpaţi, fără să dea amănunte. Altminteri, în războiul din 1330 cu ungurii, în urma căruia Ţara Românească şi-a câştigat independenţa, voievodul Basarab I a fost ajutat de tătari!
Se vădeşte tot mai limpede că, în pofida izbirilor, în acel „mileniu de tăcere”, românii erau uniţi, ascultând de un singur conducător militar şi spiritual, lucru ce lămureşte identitatea obiceiurilor şi, mai ales, unitatea limbii pe un foarte întins teritoriu, care este cel dintre Tisa, Ceremuş, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră.
Iată ce scrie Nicolae Iorga într-un manual şcolar de istorie din perioada interbelică: „Nu puteau să împiedice ridicarea unei ţări neatârnate a românilor, adică a unei Domnii a Ţării Româneşti, căci aşa trebuiau să se cheme cele dintâi State pe care le-am întemeiat noi, cuvântul de Domn având înţelesul vechi al latinescului Dominus, Împăratul. Va să zică, noi am început, nu ca două ţări deosebite, cum au fost pe urmă Moldova şi Muntenia, ci ca o ţară singură: uniţi prin urmare de la ivirea noastră ca popor istoric. ŞI ţara aceasta era modernă, fiind făcută pe pământul unui neam şi pentru el tot, pentru el însuşi”.
În „Predoslovia descălicării a Ţării Moldovei dinceputul ei. Carea este însemnată de Ureche vornicul din letopiseţul cel latinesc izvoditu”, din „Letopiseţul Ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara”, se vede că muntenii susţineau ideea unui singur popor într-o singură ţară: „… i-au zis Vlahiia. Ce noi acesta nume nu-l primim, nici-l putem da ţărâi noastre Moldovei, ci Ţării Munteneşti, că ei nu vor să disparţă, ci scriu că au fostu tot un loc şi o ţară (…)”. Cu siguranţă, această afirmaţie a muntenilor se găsea şi în „Cronica Ţării Româneşti”, scrisă în vremea domniei lui Mihai Viteazul, despre care se spune că s-ar fi pierdut.
De unde va fi luat vornicul Grigore Ureche legenda cu bourul vânat de Dragoş Vodă nu se ştie. Va fi fost scornită, nu neapărat de cronicar, de la stema Moldovei. Cât despre derivarea numelui Moldovei de la Molda, o căţea, nici nu merită să discutăm… De altminteri, capul de bour nici nu a fost întâia stemă, ci un cerb cu capul tăiat, aşa cum se vede pe sigiliul cetăţii Baia, prima cetate de scaun a acestui ţinut.
Toponimul şi hidronimul Moldova sunt în legătură cu arhaicul molidv, astăzi molid, în DEX cu origine necunoscută, precum şi cu molitvă „rugăciune rostită de preot pentru iertarea păcatelor”. Verdele permanent al molidului, precum şi purificarea de după molitvă, trimit la sensurile de înnoire, prospeţime (cf. slav. molod „tânăr”; rom. mlădiţă;mlădiu), cum nu se poate mai nimerite pentru noul tărâm în care au descălecat maramureşenii Dragoş şi Bogdan Vodă.
Nu-i vorbă, şi pe drumul pe care au venit aceştia, pasul Prislop, predomină molizii, ori, cum li se spunea pe vremuri, molidvii. Tot aşa, şi râul Moldova curge o bună parte din drum printre molizi.
Nici cerbul decapitat, de pe stema dintâi, nu va fi fost unul obişnuit, ci va fi fost vreun împărat fermecat, cu o minunată coroană. Să fi fost cerbul vrăjit din „Povestea lui Harap Alb”, căruia eroul îi taie capul? Capul de bour, tot „încoronat”, între aştri, trimite, poate, la acelaşi erou mitic, cu ecouri în basme şi colinde…
Prima fostă capitală a Moldovei, astăzi comuna Baia, judeţul Suceava, apare în documentele scrise în latineşte cu denumirea de Civitas Moldaviensis, fiind cunoscută în trecut, pe româneşte, şi sub numele de Târgul Moldovei. În izvoarele germane, variantele sunt: Stadt Molde, Molda şi Mulda.
Pentru sensul vechi al toponimului Baia, cea mai sugestivă denumire e cea din documentele maghiare, Moldavbanya, tradusă de unii ca „Mina Moldovei”, fiindcă în ungureşte banya înseamnă „mină”. Dar nu e vorba de o traducere exactă, fiindcă nu s-a aflat nicio urmă de minerit în localitate sau în împrejurimi. Banya, de fapt Bania, însemna, în româna veche, „Bănia; Domnia” (cf. slav. pan „domn”; rom. ban; bulgar bai „nene”; turc. bey „domn”).
În veacurile XIV-XVI, Baia a fost unul dintre oraşele cele mai dezvoltate ale Moldovei. Unul dintre cele mai însemnate evenimente petrecute la Baia a fost lupta din 14-15 decembrie, unde oştile lui Ştefan cel Mare le-au zdrobit pe cele ale regelui Ungariei, Matia Corvin. Nepoftiţii au suferit o cumplită înfrângere. Au pierit peste 12.000 de oameni, şi, scrie Grigore Ureche, „singur craiul, rănit de săgeată foarte rău, deabea au hălăduit pe poteci, de-au ieşit în Ardeal”.
Se pare că şi Siret, cea de-a doua cetate de scaun a Moldovei, stă sub semnul miturilor, de vreme ce numele oraşului şi al râului pe care e aşezat vine din cuvântul ZYRED „Ca Fiarele; Sălbatic; Războinic; Năvalnic” (cf. adj. rom. şiret), atestat ca nume de plantă medicinală dacică, pe lista lui Pseudo-Apuleius. Ulterior, daco-românii au numit această plantă iarba-fiarelor, legând-o de numeroase obiceiuri magice şi pomenind-o într-o sumedenie de legende şi basme. Aceeaşi plantă se mai numea la daci şi ZOO-USTE „Iarba Fiarelor”. Fireşte, Zyred se referea, pe vremea începuturilor statale moldoveneşti, la războinicii care vegheau cetatea.
Oraşul a cunoscut deplina înflorire câtă vreme a fost reşedinţă voievodală, în timpul lui Sas Vodă (1353-1358), Laţcu Vodă (1367-1375) şi, mai ales, în timpul lui Petru I Muşat (1375-1391). Acelaşi Petru a mutat însă cetatea de scaun la Suceava, şi astfel, Siretul a început să decadă.
Numele cetăţii şi râului Suceava provine tot de la daci, anume din SUCI-DAVA „Loc (Localitate) cu (de pe) Apă”, prin posibilul intermediar SUCID’VA. Prima menţiune a acestei glorioase cetăţi datează din leatul 1388. A fost ridicată pe vremea lui Petru I Muşat. La întărirea fortăreţei a contribuit şi voievodul Alexandru cel Bun. Meritul de a fi pus-o în slujba apărării ţării îi revine lui Ştefan cel Mare, care i-a şi dus faima de cetate inexpugnabilă.
Mihai Eminescu, născut în apropierea ei, o pomeneşte, în poezii şi articole, de câte ori are prilejul, mai ales că, pe vremea marelui poet, Suceava suferea sub ocupaţia austriecilor. Iată un fragment dintr-unul din poemele sale:
La Suceava lăudată,
Cu ziduri înconjurată,
Zid de piatră nalt şi gros,
Că pe el merg cinci pe jos
Şi au loc ca de prisos;
Că merg trei călări alături
Şi mai au loc pe de lături
Caii mândri să şi-i joace
Când încolo, când încoace (…)
Dintre toate ţinuturile istorice româneşti, Moldova a suferit cele mai mari pierderi teritoriale, astfel că slăvita ei istorie se cuvine pomenită de toate generaţiile, măcar până când hotarele de Nord şi de Răsărit ale României vor fi iarăşi, pe dreptate, Ceremuşul şi Nistrul.