NAVETISTA

constantin-miu-biblioteca1

NAVETISTA

Const. MIU

De mică, se visase locuind în palate de cleştar sau prinţesă într-un castel de gheaţă, de la pol. În basmele copilăriei, erau împărătese care aveau o cameră a oglinzilor. De multe ori, se închipuise făcând parte şi ea din acea lume, păşind în acea cameră, cu respiraţia tăiată, ţinând trena împărătesei.
Peste ani şi ani, deşi iubitul ei, Floricel, făcuse şi pe dracu’ în patru şi-i amenajase dormitorul ei şi una din cele trei băi, aşa cum visase – numai cu oglinzi, Carmen Ţibanu fu nevoită să se mulţumească numai cu fotografiile în 3 D, pe care avusese inspiraţia să le facă în acea cameră a viselor, etalându-şi toaletele şi bijuteriile.
Să nu creadă cineva că femeia ar fi fost în stare să renunţe aşa uşor la o asemenea cameră, însă la numai trei zile de la terminarea amenajărilor, a găsit oglinzile din dormitor – unele ciobite, altele crăpate, iar cele de la baie mânjite cu rahat. Atunci şi-a dat seama că puiuţul ei, Sorinel, are certe aptitudini de grafician şi sigur moşteneşte dragostea ei nebună pentru pictura murală.
Adevăratul vis i s-a împlinit la şcoala unde preda. Şi-a renovat cabinetul de geografie după pofta inimii: pereţii, pardoseala şi tavanul fuseseră garnisiţi cu oglinzi de Veneţia – un fleac pentru Floricel al ei!
Anul acesta, Carmen a avut parte de ziua ei de un cadou pe gustul ei: Floricel i-a cumpărat o tablă cât un perete de mare – comandă specială – tot o oglindă, dar care mărea de cinci ori şi avea rama din porţelan de Murano.

Trebuie ştiut că intrarea în cabinetul de geografie se face pe baza unei cartele vocale. Profesoara Carmen Ţibanu înregistrase cu ajutorul unui program IT o întrebare şi un răspuns. O voce baritonală întreabă: „Oglindă, oglinjoară/ Cine-i cea mai frumoasă din şcoală?” Şi i se răspunde în tonalitate alto, într-o italiană impecabilă: „Solo, Carmencita!”

*
Avea emoţii. Aştepta cu nerăbdare sosirea comisiei de evaluare… Propusese într-un consiliu profesoral organizarea, la nivel de oraş, în cadrul proiectului eco-şcoală, a unui concurs cu premii oferite de Primărie, cu titlul sugestiv – Omul potrivit, la locul potrivit. Emoţiile ei erau justificate, pentru că, deşi trăsese nişte sfori, nu reuşise să afle criteriile după care comisia evalua fiecare cabinet.
În dimineaţa aceea, terminase un desen cu mai multe feluri de ruj şi farduri, executat pe marea tablă – oglindă. Era mulţumită de realizare. Lucrase o lună, trudind zi şi noapte, după ce confiscase de la toate fetele din liceu trusele de machiaj – material necesar pentru finisarea lucrării, pe care o proiectase de trei ani. Tabloul era intitulat în stilul ei pompos – EVADAREA şi închipuia o banală spirală răsucită ca un şarpe cu gura căscată, pe un copac rahitic. Nici vorbă de hărţi sau trasee turistice, ştiut fiind faptul că doamna era o împătimită a excursiilor! Cei din comisie rămaseră multă vreme fără grai, la constatarea lipsei materialelor didactice. Au gândit că vrea să le facă în felul acesta o surpriză, cunoscându-se spiritul ei novator în privinţa procesului instructiv-educativ.
Preşedintele comisiei a contemplat tabloul mai bine de şase ore. S-a uitat la el, mai întâi din spatele clasei, apoi din colţuri, mai apoi de foarte aproape, solicitând chiar o lupă. S-a cocoţat pe o scară de pompieri, de unde a privit cu un binoclu, rugând în mai multe rânduri să se stingă şi să se aprindă lumina. Era foarte important să vadă cum cade lumina! Când autoarea a dezvăluit că mesajul tabloului poate fi înţeles, dacă e privit în celelalte oglinzi, prin rotirea capului în sensul acelor de ceasornic, unul din membri a întrebat:
– Ce legătură poate exista între titlul ales şi proiectul eco-şcoală?
– Curăţenia generală trebuie făcută atât acasă, cât şi la locul de muncă! a răspuns cu mândrie Carmen.

Un alt membru se căţărase pe fiecare pervaz al ferestrelor, se tolănise pe pardoseală, privind în tavan, unde lumina stroboscopică din oglindă multiplica la infinit spirala desenului. La un moment dat, s-a ridicat în picioare şi, crăcănându-se, s-a uitat între picioare. Lui i s-a părut că hăul din gura spiralei e gata să-l soarbă. A început să alerge prin încăpere, în pas săltat, ca şi cum cineva ar fi vrut să-l apuce de picior. Abia când alunecă şi căzu, se linişti.
– Mie nu-mi inspiră nimic! a spus acesta, mângâin-du-şi fesele după căzătură. Oglinda e mânjită degeaba! adăugă el, înciudat. Asta nu e artă, e cufureală ce-ai făcut dumneata şi e pericol pentru sănătatea elevilor! concluzionă el.
– Eşti un bou, că nu-nţelegi arta abstractă! urlă revoltată pictoriţa.

Se duse în faţa capodoperei. Se descălţă, îşi lepădă cu furie rochia de pe ea şi, aşa goală, puse un picior pe rama oglinzii – tablou, păşind dincolo. După ce execută o piruetă, făcu un compliment către asistenţă, apoi îşi acoperi ochii şi, întorcând spatele, se afundă agale în hăul spiralei, care o primi cu un soi de gemete şi suspine. Însă preşedintelui i s-a părut că spirala mai mult s-a scremut ca să înghită cu nesaţ un asemenea deşeu eco.

II

Crede cineva că a putut rezista mai mult de trei zile de la autoimpusa dispariţie de pe scena mondenă a acelui oraş de provincie?
În tot acest timp, s-a plictisit de moarte, urmând un tratament de revigorare a pielii, pe bază de masaj cu uleiuri şi pomezi din plante şi fructe exotice.
În dimineaţa când aştepta comisia de evaluare, a vrut să vadă cum îi stă rochia care-i acoperea numai de două degete fesele, şi pe care Floricel i-o cumpărase cu treizeci de mii de euro, de la un magazin de prezentare, din Italia, special pentru acest eveniment. Privindu-se într-una din oglinzile din cabinet, s-a îngrozit, văzând cum îi atârnau pieile: faţa şi gâtul erau brăzdate de riduri adânci, pomeţii obrajilor atârnau vizibil, în ciuda fardului strident, sânii erau lăsaţi neverosimil, părând două fleici de vită, însă cel mai mult o îngrijora pielea flască de pe braţe şi pulpe.
Norocul ei chior este că atunci când s-a apucat să deseneze spirala aceea pe tabla – oglindă, a descoperit cu stupoare că activase cu totul întâmplător un portal care ar fi putut să o poarte în altă dimensiune. Speriată, a început să mâzgălească tabla, crezând că aşa va astupa gura spiralei.
Cât a stat dincolo, la tratamentul de înfrumuseţare, Carmen Ţibanu s-a tot gândit şi răzgândit cum să facă să scape de nenorocitele alea de oglinzi, care n-au făcut decât s-o mintă că e frumoasă ca o zână, când ea, după atâtea excese prin cluburi de noapte, arăta un pic mai bine ca muma-pădurii!
Cel mai mult s-a bucurat c-a nimerit într-un salon plin cu bărbaţi. Parcă îi citiseră gândurile cei care se ocupă de programarea unor asemenea călătorii. „Să tot faci naveta!” şi-a spus Carmen, zâmbitoare. Acolo, a cunoscut pe cont propriu tratamentele băieţilor veseli – cum le spunea ea, alintându-şi colegii de pat. Dintre toate măştile aplicate, numai cele de noapte i-au prins bine. Era şi normal la pieile ei sensibile…
La scurt timp de la întoarcere, a avut o conferinţă de presă, transmisă de toate canalele de radio şi TV locale şi naţionale. A declarat că vrea să implementeze aici tot ce-a văzut acolo. Tot timpul cât a vorbit, prezentând detaliat fiecare tratament, entuziasmul său debordant a contaminat reporterii şi cameramanii.
Chiar dacă atât la şcoală, cât şi acasă şi-a deschis câte un salon de masaj – unul pentru elevi, unde aceştia învăţau gratuit tehnici de masaj, iar altul pentru bărbaţi cu apucături de femei, Carmen îşi făcuse bunul obicei ca o dată pe an să dispară din acel oraş provincial, semn că i se făcea dor de o plimbare prin gura spiralei, în altă dimensiune.
Şi cum în ultima vreme dispariţiile voluntare se înteţiseră – la şase luni, apoi la trei luni şi, mai nou, din trei în trei zile, să nu creadă cineva că doamna Carmen făcea naveta doar pentru remedierile tegumentului de pe gât, obraji, braţe şi pulpe, ci pentru că îi plăcea la nebunie să zăbovească la salonul de masaj pentru bărbaţii adevăraţi de acolo. Iar plimbarea aceasta devenise ca o maladie, încât Carmen Ţibanu ajunsese o navetistă incurabilă.