DE LA SUFERINŢĂ LA NAŞTEREA DUHOVNICEASCĂ în poezia Odă (în metru antic)

constantin-miu2

Prof. Dr. Const. MIU

În Odă (în metru antic) asistăm la un traseu iniţiatic, de sorginte mistică, ale cărui etape sunt: moartea, suferinţa şi renaşterea spirituală.
De observat în primele două versuri ale strofei întâi că nu e vorba de moartea naturală: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi”. Cheia înţelegerii acestui fragment, sub aspect teologic, o dă construcţia verbală: „să-nvăţ a muri”. Eroul liric se nevoieşte, învăţând cum să moară omul cel vechi – cum spunea Sf. Ap. Pavel –, adică omul păcătos. Dar gestul acesta nu ar putea avea finalitate, dacă n-ar fi însoţit de un altul, detectabil în următoarele două versuri ale aceleiaşi strofe: Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii.”(s.n.). E vorba de aspiraţia spre sacru.
Partea mediană a poeziei dezvoltă o întreagă teologie a suferinţei (strofele 2-4). Trecerea de la starea contemplativă la un alt modus vivendi este reliefată, la nivel gramatical, prin construcţia „când deodată”, spre a focaliza atenţia către suferinţa dureros de dulce. Această structură oximoronică (evidenţiată de noi), precum şi o alta – voluptatea morţii – reliefează schimbarea dramatică, dureroasă, petrecută în forul interior al eroului liric: „Când deodată tu răsărişi în calea-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce…/ Până-n fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare.” În cartea sa Victorie prin înfrângere, teologul Daniel Cocar relevă care este rostul suferinţei: „Suferinţa este permisă de Dumnezeu în viaţa noastră, pentru maturizare în smerenie şi în sfinţire…” (Daniel Cocar, Victorie prin înfrângere, Editura Multimedia internaţional, Arad, 1999, p. 56).
Evocarea suferinţelor chinuitoare ale celor doi eroi din mitologia antică (în strofa a treia) amplifică durerea mistuitoare ce a pus stăpânire pe noul Iov, cândva spirit contemplativ: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele marii.” Afirmaţia exprimată printr-o negaţie totală (din ultimele două versuri citate) punctează imposibilitatea de a se vindeca de morbul care a pus stăpânire pe cugetul şi simţirea suferindului.
Primele două versuri ale strofei a patra zăbovesc asupra stării de spirit a eroului liric: combustia este totală şi relevă patima devoratoare pentru propriul vis. Elocvente, sub acest aspect, sunt reflexivele verbelor, ca şi posesivul al meu: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări.” Întrebarea retorică din următoarele două versuri augmentează şi ea dramatismul situaţiei, intensificând sentimentul suferinţei: „Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix ?”. Să reţinem că verbul la conjunctiv („să renviu”), cu acelaşi rol amplificativ, traduce dorinţa cenzurată de nesiguranţă; de aici şi chinul ucigător al eroului liric, simţindu-se condamnat să-şi suporte la nesfârşit noul mod de a fi.

De reţinut că în partea mediană a acestei creaţii, eroul liric meditează la propriile suferinţe: „Orice încercare ce vine asupra noastră trebuie să fie prilej de adâncă meditaţie (…) şi la progresul nostru spiritual…” (Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, asociaţia filantropică medicala creştină Christiana, Bucureşti, 1998, p. 98).
Versurile ultimei strofe au iz de imprecaţie, în care ruga în melanj cu implorarea şi dorinţa de a muri liniştit (adică de a se naşte duhovniceşte, ca om nou – despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în epistolele sale) imprimă poeziei o notă dramatică: „Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!” În strofa aceasta, dramatismul este sugerat şi la nivelul registrului verbal; a se vedea cele trei imperative (piară, vino, redă-mă), precum şi la acela al punctuaţiei, semnul de exclamaţie marcând grafic strigătul de disperare al celui ce doreşte să-şi recapete liniştea contemplativă, premergătoare desăvârşirii spirituale.
Ideea fundamentală a Odei (în metru antic) este aceea că „viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire.” (Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, ed. cit., p. 99).
Având un pronunţat ton confesiv, poezia aduce în prim plan metamorfozarea dramei eu-lui într-una general-umană, a cunoaşterii sinelui prin suferinţă, încât confesiunea capătă dimensiunile unei ode.