ELENA CĂLIN : VERSURI

calin-lena

ALB-NEGRU DE SINGURĂTATE

Cade peste mine aroma de salcîm,
Și-mi arde mințile, și-mi pierd din judecată,
Sînt dependent de ea, cum sînt
Cei dependenți de droguri deocamdată.

Îmi parfumeaz-adînc memoriile toate,
Și dorm mergînd, și merg dormind,
Pe sub copacii în flori albe, vanilate,
S-atît de beat, cum nu am fost nicicînd.

Cade peste mine ziua, se pierde-n iarbă,
Și zgomotul a-ncremenit vădit,
Mă plimb cu umbra mea pe stradă,
Și simt cum capu-mi este amețit.

În zare se împrăștie fum de țigară,
Eu trec zombat călcînd lumina pală,
Cît de obișnuit e totul în această seară…
Se strînge într-o îmbrățișare mutuală.

OCHII TĂI

Ochii tăi, două oceane de smoală,
Două perle negre, sau pietre de onix negru,
Ceruri întunecate într-o lume virtuală
Ce poartă corbi şi porumbei îmbrăcaţi funebru.

Ochii tăi, suflete ce se poartă pe drum,
Două flori uscate, sau trandafiri sub un destin rănit,
Două planete, două nopţi ce se topesc acum
Sub razele luminii unor sori, omorîţi subit.

Ochii tăi, peşteri în care răsună asfinţituri,
Abisuri adînci din care zboară un rece fierbinte,
Şi- absorb rămasele-amintiri, legende şi mituri,
Memorii, raţiuni, realităţi, gînduri, cuvinte.

Ochii tăi, două lumi ce radiază pace,
Două mori de vînt, doi nori umpluţi de ploaie,
Ce caută pustiuri în ape să îmbrace
Cînd ele zăbovesc acoperite cu văpaie.

MĂ ROG

Vreau să simt gustul bisericii, serile,
Să inspir în plămîni fumul sfînt,
Să ascult sunetele ce tratează durerile,
Să mă rog, să mă rog neîncetînd.

Pînă ce trupul meu va prinde crustă,
Și poate-aș deveni statuie în timp,
Neîndreptățită, niciodată justă,
Artificială și falsificată de curînd.

Să rămîn o făptură ce a împietrit,
În care, doar inima continuă a bate,
Căci sufletul demult m-a părăsit,
M-a lăsat ca să mă curăț de păcate.

Bate clopotul, și cu fiecare lovitură
Cade de pe mine țărînă și rocă.
Pielea mea, e în ravene de autotortură.
Mi-am regăsit bilanțul în altă epocă

AUTOBIOGRAFIE

Am să rămîn desprinsă de soartă şi de lume,
Sub cîntecul de harpă, sub ochi sălbăticiţi,
Ca vifor sau ninsoare, fiinţă fără nume,
Am să rămîn aceeaşi, prin oameni rătăciţi.

Refugiată-n ape sau în păduri ucise
De gînduri ocupate, de ceea ce sîntem,
Pe pleoapele cărării prea mult în cărţi descrise
Ce pleacă în adîncuri şi n-o mai revedem.

N-am învăţat să sufăr, şi nu ştiu bucurie,
Nici zîmbet, dar nici lacrimi, nu le-am simţit nicicînd,
N-am fost împărăteasă, n-am fost nici în robie,
N-am săvîrşit păcate, dar nu-s deloc nici sfînt.

Oare-i mai bine ca să fiu, aşa, uitat de toate,
Oare-i mai bine, ca rezemat de timp,
Măsor clipite lungi, iar ceasul să-mi arate
Orele noi…Şi-aceleaşi, şi-al acelor lui nimb.

Sau merg pe malul mării imense de-aşteptări,
Dar, neştiind ce caut, pe cine deci aştept,
Ating cu mîna valul, pe care ca pe scări
Păşesc spre superstiţii pe care le accept.

Am provenit din sensuri, din ceaţa unui an.
Sînt fir în libertate, sau strînsă strîns în nod.
Şi cine sînt acuma, fiinţă fără neam,
Sau planul unei schiţe, fiinţă fără rod?

Mă găzduieşte un amic supus înstrăinării,
Iar eu sînt garda unui vis, ciudat şi ne-nţeles
Ce se topeşte fumegînd la focul lumînării,
Şi iar din nou se naşte. Şi iarăşi m-a ales.

Din sute de hotare ce joacă între cronici,
Le am acum în mine ca plăci mici de argint,
De ce sînt eu anume, şi nu alţii mai dornici
De pietre preţioase, pe sine-mpodobind.

Şi-ating cu mîna valul pe care ca pe scări
Păşesc spre superstiţii pe care le accept,
Sau merg pe malul mării imense de-aşteptări,
Dar, nu m-aşteaptă nimeni…pe nimeni nu aştept.

SE SCUTURĂ FLORILE

Se scutură florile,
Şi cad petalele ca lacrimi din ochii tăi.
Se desprind uşor şi mângâie ţărîna
Săracă să le mai menţină vii.
Se scutura leaganul de amintiri timpurii şi sarbatorile,
Cum se scutură peste tîmplele tale văpăi
Şi le fură culoarea, le fură lumina,
Lăsîndu-le împestriţate, surii.
Priveşti cum se scutură florile,
Cum se prelinge pe tulpiniţe o picătură de rouă,
O buburuză grăbită s-ascunde.
Zîmbeşti, simt cum zîmbeşti.
În zare vin, sau pleacă cocorile,
Zgomot uşor s-aude într-o atmosferă nouă.
Şi-aş pleca cu tine oriunde,
Rămîne doar, să mă primeşti.
Strîngi în palmă o picătură de rouă
Ca să vii să mi-o aşterni pe mînă,
Să-mi dăruieşti o felie din astă dimineaţă,
Să faci să se dezbrace comorile.
Cuprinde-mă. Afară e ceaţă. Nu plouă
Dar mi-e rece fără atingerea ta fină.
De mîine începem împreună altă viaţă,
Dar azi, se scutură florile.

PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost o frunză pe ram?”
Nu aveam să cunosc grijile ce-nseamnă,
Aveau să mă legene curenţii de aer. Apoi mă desprindeam
Îngălbenită de soarele zgîrcit de toamnă.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost vînt?”
M-aş urca pe acoperişurile clădirilor de veacuri înălţate,
Şi m-aş arunca de pe ele în jos, să cad la pămînt,
M-aş naşte şi-aş muri tot în libertate.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost un izvor?”
Aş avea un drum cunoscut doar de mine,
N-aş fi ştiut ce-nseamnă iubire, nici dor
Însă aş fi cunoscut tărîmuri sublime.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost soare?”
Aş fi avut forţa care acum îmi lipseşte esenţial,
Și căldura care încet din mine dispare,
Aveam să ţin în palme ziua de mîine, şi un final.

Mă-ntreb: „Ce-ar fi de-aş fi fost luna de pe cer?”
Nu mi-aş mai putea ascunde durerea din mine,
Aveam să-mi arunc toate gîndurile într-un cuier
Şi-aş privi la Pămînt, cu speranţa să mă aline.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost întuneric?”
Aş rătăci ici colo izgonit şi singuratic,
Şi-aş aştepta dimineaţa sfîrşitu-mi feeric,
Apoi am să mă refugiez, am să fug într-un loc apatic.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost pădure?”
Aş ascunde în mine cele mai frumoase istorii,
Aş ascunde poienele toate să nu mi le fure
Şi-am să le dau, să mi le sfinţească norii.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost ţărînă?”
Aş exploda, m-aş sufoca, m-aş usca de curînd,
N-aş rezista să menţin atîta lume păgînă,
Căci numai fără ea m-aş mai numi Pămînt.

DE CE?

De ce lumina se scutură din soare,
Iar văzduhul te mai reține viu,
De ce călinul nu mai dă în floare,
Și dealul se înalță fumuriu.

De ce pămîntul ne ține-așa de strîns
Și galaxia e ceva aparte,
De ce luna, e doar pe cerul stins
Și îi vedem mereu aceiași parte.

De ce un om, nu are putere
Sărind, să aboare-n înălțimi,
De ce răspîntii bizare de tăcere
Metalică o-mbracă cei puțini.

De ce, plecat pe apele eterne
Salcîmu-și lasă floarea murmurînd.
De ce așa mărunt ploaia se cerne,
Și paginile vieții nu se țin în rînd.

De ce continui ca să fiu pribeag,
Doar schițe ca să fiu de lut…
De ce stau singur azi pe prag,
De ce-am rămas pe veci tăcut?…