GABRIEL DRAGNEA: NU MAI SUNT ADAM!, ACEEAŞI EVĂ, ÎNSĂNĂTOŞIREA ÎNGERILOR, ACESTA ESTE ORAŞUL…

dragnea-g

P.S.: NU MAI SUNT ADAM!

-prima scrisoare-

De ce mi-e dor de pasul cândva
Rătăcit prin livezile Paradisului?
De ce simt gustul mărului pătat
De gânduri plimbate-n întuneric,
Muşcat sub privirile îngerilor
Parcă adormiţi în tranşeele dintre ceruri?
Aşa s-a născut culoarea păcatului
Între buzele tale ce şopteau amăgirea.
De ce mi-e dor de goliciunea trupului tău
Ce doar visul mi-l schiţează frânt
Noapte de noapte, ca o pedeapsă dulce
Pentru neascultare? Unde este jocul
Privirilor de duminică-seara
Când puneam nume florilor
Şi coloram zborul umbrelor?
Îţi regăsesc mirarea în fiecare măr
Ce-l primesc de la vânzătorii de iluzii.
Aşa s-a născut culoarea păcatului
Între buzele tale ce şopteau amăgirea.
De ce am uitat de pasul cândva
Rătăcit prin livezile Paradisului?
Când ne vom mai scălda trupurile
În ploile verii sub flori de cireş?
Şi acum, când îţi scriu, încă mai culeg
Fărâme de regret şi cânturi de iertare.

P.S.: Vreau să uit mirosul tău de mere…
Şi cum am născut culoarea păcatului
Între buzele tale ce şopteau amăgirea.
Nu mai sunt Adam,
Ci doar o amintire
Rătăcită prin livezile Paradisului.

30 octombrie 2012

ACEEAŞI EVĂ

– lui A. –

Ţi-am doborât nevolnicia, Adame…
Cu o muşcătură de măr.
Acum simţi lumina cum îţi pătrunde
Trupul ce naşte frământări şi fiori
Răni şi trăiri ca-n nevăzuţi semizei
Acum poţi simţi şi tu durerea
Renaşterii mele în fiecare joc
De copii care imită glasul nevinovăţiei.
Mă bucur că pot fi sărutată
Sub fiecare pas, alergare spre mâine
De buzele pământului, buze de rouă…
Nouă sunt! Adevărata femeie care
A învăţat să plângă, îmbrăţişată de pleoape vii
Mii şi braţe sute, de bărbaţi nemişcaţi
În faţa goliciunii mele, abur de păcat.
Păcat că nu am muşcat mai devreme…!
Chiar sunt o femeie frumoasă ce cresc
Şi iubesc generaţii la rând
Pe rând, fără să-mi pese că dimineaţa –
Speranţa ameninţă cu zorii ei amorţiţi
Redeschiderea porţilor Paradisului.
Mi-e teamă că nu mai pot fi aceea,
Scânteia din ochi, jumătatea de gând
Ce dezlega lacăte de vis şi mistere…
Tăcere…atâta simt când mă dedic nopţii
Şi răsuflu greu peste noi şi vechi calendare.
Iertare, Adame! Roagă-te mereu şi hrăneşte clipa,
Risipa alung-o şi retrăieşte-ţi pasul
Rătăcit prin livezile Paradisului!

P.S.: Mai pot fi, oare, peste-a nopţii Eva,
Seva ce hrănea linişti şi domolea izvoare?
Desenează-mă şi zideşte-mă în glasul
Generaţiilor ce vor urma!

31 oct. – 1 nov. 2012

ÎNSĂNĂTOŞIREA ÎNGERILOR

(a opta coloană)

La porţi bat neîncetat negustorii de suflete.
Dincolo de ziduri se aude Brahms.
Îngerii, căutându-şi paşii de odinioară
Se-mpiedică în aripile tot mai grele.
Nicio rugăciune nu-şi mai găseşte drumul
Către cerul alungat în uitare.
Oraşele se hrănesc cu vise de-o zi
Iar pleoapele amorţite
Refuză somnul nopţilor încă nefurate.

La porţi bat neîncetat negustorii de suflete.
Dincolo de ziduri se aude Mahler.
Îngerii au uitat cu ce se hrăneşte liniştea
Zburând haotic printre grădinile inodore
Însângerându-şi aripile în gândurile
Pământenilor ce lăcrimează mereu
Când vine ploaia peste trupuri şi case.
Doar pescăruşii adorm în văzduh
Când cireşii înfloresc şi se scutură-n iarnă.

La porţi bat neîncetat negustorii de suflete.
Dincolo de ziduri se aude Wagner.
Îngerii aud tremurând şi se zbat lăcrimând
Peste noaptea în care rugăciunea e vie.
Clopotele îşi scutură praful şi rugina
Sub privirile oraşului, mistuitoare
Smerite, corozive cerşind mântuirea.
Arhanghelii cântă din nou, renăscuţi de
Martorii naşterii coloanei a opta.

La porţi se roagă neîncetat
Negustorii de suflete pentru
Însănătoşirea îngerilor.

14 octombrie 2012

ACESTA ESTE ORAŞUL…

(coloana a şaptea)

Dintr-odată mulţimea s-a potolit.
Strigătele lor se auzeau până în
Cetatea îngerilor aglomerată de
Conştiinţele încărcate ale oamenilor
Care şi-au alungat privirile
Senine. Ele desenau
Cerul în serile de vară.
Mulţimea îşi rătăcise glasul
În jocul de lumini şi umbre
Ale coloanei a şaptea,
Ridicată din cenuşa vechiului
Turn al dorinţelor încătuşate
Ce îmblânzea noaptea răstignind
Şoaptele celor miraţi în
Necunoscutul clipei de tăcere.
Este singurul oraş care, încă
Mai venerează stelele stropind
Cu lacrimi urmele paşilor
Copiilor născuţi în rugăciune
Sub neobosita veghe a bătrânilor
Uitaţi şi înfriguraţi în amintiri,
În trecut, în glasul putregăit de
Tăcere, amorţit de cuvinte nerostite.
Acesta este oraşul în care am fost
Călător, soţ şi amant, poet
Şi însoţitor spre Lumină,
Vânzător de dileme şi prinţ
În suburbiile visului liber.
Acesta este oraşul în care am
Adormit ostenit tot aşteptând
Să se însănătoşească îngerii.

14 octombrie 2012