DESCURCĂREŢII DE AZI ŞI-A LOR CEATĂ

petrovai-g

George PETROVAI

Tare plângăcioşi au ajuns românii. Îndeosebi de la Decembriadă încoace, de când toate s-au dus pe sfârlă şi de muncitori şi ţărani nu mai are nimeni trebuinţă după ce fabricile s-au închis, iar supermarketuri s-au tot deschis unde cu gândul nu gândeşti, de lumea-ntreagă la români priveşte şi-nvaţă cum totuşi consumul poate fi mărit printr-o justă corelare a trebuinţelor celor mulţi cu sporul disponibilizărilor şi al impozitelor, a activului devenit pasiv cu pasivul ajuns catastrofal, a pozitivului aproape inexistent cu negativul omniprezent şi omnipotent. Fireşte, o asemenea performanţă nu este la îndemâna oricui. Ea este opera descurcăreţilor, acea pestriţă şi-ntinsă tagmă, care a luat locul defunctelor clase, marea mândrie şi masă de manevră pentru regimul bolşevic, şi în care intră cam tot ce mişcă-n ţara asta – de la vlădică până la opincă, de la ales până la boschetar.
Caracteristica fundamentală a descurcăreţilor este eminamente reflexivă, căci unii ca aceştia se dau de ceasul morţii să se descurce pe ei şi ai lor şi nici prin cap nu le trece să descurce ceea ce-i cu putinţă, ori ceea ce scrie-n fişa postului (am în vedere factorii cu putere legislativă, executivă şi judecătorească), ci – dimpotrivă – mai tare să-ncurce lucrurile, întrucât ei ştiu din instinct, din propria experienţă şi din cea a înaintaşilor că mult mai lesne se pescuieşte în apele tulburi. Privite de pe poziţiile moralei, toate sensurile atribuite verbului a se descurca tind cu insistenţă înspre zona generoasă a nelegiuirii, deoarece toate au foarte puţin din străduinţele oneste şi foarte mult din îndeletnicirile care merg mână-n mână cu minciuna, impostura, trădarea şi hoţia.
Dar, chiar dacă fac parte din aceeaşi familie, poate fi băgat descurcăreţul-găinar, cu măruntul lui scop de-a supravieţui prin nemuncă şi ciordeală, în aceeaşi oală cu descurcăreţul-ştab, cel care-i oricând pregătit să strângă de gât mii şi mii de semeni, doar pentru ca neam de neamul lui să poată huzuri? Cu toate astea, adică în pofida distanţei ca de la cer la pământ dintre cei doi, în cel mai multe cazuri descurcăreţul-găinar va fi mult mai lesne dibuit şi mai straşnic pedepsit decât banditul cu pretenţii şi blazon. E limpede de ce. Pentru că înşişi legiuitorii (apărătorii şi împărţitorii dreptăţii) caută să se descurce cât mai abil şi mai profitabil, adică ferindu-se ca de foc să se pună rău cu potentaţii zilei. De unde decurge cu necesitate concluzia: Ei nu sunt nici pe departe veghetorii şi apărătorii dreptăţii, ci ai impresiei create (de teamă pentru cei mulţi şi nevoiaşi, de satisfacţie pentru îmbuibaţi) prin severitatea pedepselor aplicate găinarilor perseverenţi. Ba şi mai şi. Surprinşi de iuţeala cu care unii s-au îmbogăţit (practic la întuneric şi peste noapte) şi de blândeţea cu care acţionează legile în cazul lor, românii – funcţie de capacitatea lor moral-intelectuală – în formulări alegorice de tipul Hoţul neprins e om cinstit, îşi exprimă fie admiraţia faţă de asemenea lichele, fie dezamăgirea vizavi de ineficienţa justiţiei noastre.
…De precizat că substantivul/adjectivul descurcăreţ şi verbul a se descurca au făcut o strălucită carieră pe plaiurile noastre, astfel că mereu în pas cu nevoile şi năravurile locuitorilor, aceste cuvinte se constituie într-un veritabil etalon al mentalităţii româneşti. Sigur că da, din totdeauna au existat descurcăreţi (istoria colcăie de ei), adică aventurieri şi impostori de mare calibru, care, înzestraţi de la natură şi/sau împinşi de la spate de noroc, au căutat să exploateze la maximum şansa ridicării în angrenajul social, pe culoarele create prin lărgirea fisurilor din corpusul social. Unii dintre ei, precum celebrul aventurier Iacob Basilic Despotul, au reuşit să se caţere până la vârful piramidei sociale. Mai exact, grecul de care se face vorbire, a ajuns domnul Moldovei cu numele de Despot Vodă, după alungarea lui Alexandru Lăpuşneanu cu ajutorul polonezilor.
Dar iată alte două memorabile exemple de acest gen din istoria noastră, cu consecinţe devastatoare pentru ţară şi popor: bolşevicii (mulţi dintre ei nevorbitori de limba română, dar aduşi la putere de tancurile ruseşti) şi fripturiştii lui Ion Iliescu, de data asta bolşevici cunoscători ai limbii nostre, dar şi ei susţinuţi de străini. Revenind la termenul descurcăreţ (substantiv sau adjectiv), trebuie puse în evidenţă cele două însuşiri esenţiale ale acestui termen:
1)Aşa cum spuneam mai sus, prima însuşire se raportează la sfera sa şi la numeroasele conotaţii care i-au fost atribuite. Un cuvânt obişnuit, care iniţial avea sensul bine precizat de a desluşi calea justă, altfel spus de a afla soluţia corectă într-o chestiune încâlcită, iată că prin denaturarea sa a dobândit sensuri noi, cu iz voit imprecis şi derutant şi cu un conţinut ce înclină înspre etica (sic!) incorectitudinii. Toată lumea ştie în clipa de faţă că cele două feţe ale verbului în discuţie, redate prin diateza activă şi reflexivă (a descurca, respectiv a se descurca), îşi îndreaptă eforturile lămuritoare pe direcţia: a ieşi basma curată, a ajuta pe cineva să nu se înece (evident, la figurat), a-l scoate pe cel înhăţat din ghearele justiţiei. Căci, lucru la fel de bine ştiut de noi toţi, cu cât cineva dovedeşte mai multă neruşinare şi cu cât se bucură de mai multă protecţie din partea mai-marilor zilei atunci când nu toate capcanele pot fi ocolite (Ex.: Victor Ponta hoţ dovedit şi mincinos înrăit şi cu toate astea prim-ministru, Relu Fenechiu cu dosar penal şi totuşi ministru, Adrian Năstase puşcariaş şi făcut de ciracii săi martir, poate chiar erou etc.), cu atât are parte de mai multă apreciere în ochii confraţilor săi şi despre el se va spune că s-a descurcat ori că ştie de minune să se descurce.
2) Substantivul descurcăreţ are un destin foarte asemănător cu englezescul gentleman. Întrucât a fost deturnat de la sensul său consacrat (fie acela de şmecher, abil, viclean, lunecos, isteţ, fie acela de hoţ, pungaş sau escroc), atunci când într-o discuţie oarecare se utilizează cuvântul în cauză, cei care sunt mai puţin familiarizaţi cu frecventele camuflaje din lumea interlopă, se văd nevoiţi să ceară lămuriri suplimentare pentru a şti în care grupă să-l aşeze. Este clar că termenul are o încărcătură preponderent peiorativă şi de regulă se încadrează în cea de-a doua grupă. Însă se recurge cu obstinaţie la acest camuflaj, deoarece în consens cu starea psiho-morală a românilor obijduiţi, se caută prin trucuri şi artificii ieftine ca atenţia lor să fie abătută de la sărăcia care-i aduce la disperare şi de la cancerul corupţiei care le macină societatea.

Cum se prezintă lucrurile cu termenul gentleman? La început prin el era desemnat un membru al societăţii care poseda un blazon şi o anumită proprietate funciară. Avea, adică, un anumit rang social şi se bucura de respectul semenilor. Pe atunci, când spuneai despre cineva că este gentleman, nu-i făceai un compliment, ci doar afirmai un fapt. Tot aşa, dacă afirmai despre cineva că nu-i gentleman, nu era o insultă, ci o informaţie. Şi, după cum menţionează adorabilul C.S.Lewis în cartea sa Creştinismul redus la esenţe, „nu era nici o contradicţie în a spune că John este mincinos şi gentleman”… Mai târziu, prin gentleman – şi nu doar pe teritoriul Marii Britanii! – a fost desemnat omul distins, manierat, curtenitor cu femeile. Dar a numi pe cineva cu acest sens nou şi rafinat al cuvântului, nu mai înseamnă a da informaţii despre el, ci este o modalitate de a-l lăuda. Tot aşa, a nega că cineva este gentleman în noua accepţiune a termenului, înseamnă pur şi simplu a-l insulta!
Când un cuvânt, opinează cu justeţe C.S.Lewis, încetează să mai fie descriptiv şi devine unul laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect, ci transmite doar atitudinea vorbitorului despre acel obiect. După ce a fost astfel rafinat comparativ cu sensul său brut şi concret, cuvântul gentleman nu mai înseamnă decât că persoana vizată prin el este agreată de vorbitor. Dar, conchide C.S.Lewis, cuvântul gentleman de după rafinare a devenit complet inutil, şi asta deoarece în orice limbă există suficiente cuvinte care să exprime admiraţia noastră faţă de ţinuta şi comportamentul cuiva. Se subînţelege că pentru atâta lucru nu era nevoie de un cuvânt în plus…