DE CÂND A ÎNCEPUT „ROMÂNIZAREA” REPUBLICII MOLDOVA?

damian-g

Nu este prima dată când un oficial de la Moscova acuză existenţa unei politici de „românizare” promovată de Bucureşti în Republica Moldova.
Presupunând prin absurd că o astfel de politică ar exista trebuie neapărat să-i căutăm originile. Dacă este vorba de un fenomen negativ care în opinia diplomaţilor ruşi se află în plină desfăşurare, atunci acest fenomen cu siguranţă trebuie să aibă un punct de plecare şi după cum îşi doresc unii la Moscova ar trebui să aibă şi un sfârşit. Dar să începem cu începutul.

În mod paradoxal, prima luptă împotriva „românizării” s-a dat în interiorul Uniunii Sovietice, în invenţia bolşevică numită Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească. Apărută în 1924 RASSM trebuia să fie un cap de pod împotriva României, aşa cum republica Belorusă era un cap ce pod împotriva Poloniei, iar cea Karelă împotriva Finlandei. Iar pentru ca acest cap de pod să funcţioneze a fost inventată şi promovată o limbă moldovenească pe care nu o puteau înţelege nici măcar aceia cărora le era destinată. După câţiva ani de experimente, sovieticii şi-au dat seama că materialele de propagandă clocite în RASSM nu prea aveau niciun efect, iar revoluţia proletară din Basarabia întârzia pentru simplul motiv că adresanţii nu înţelegeau chemările la luptă. Aşa că în 1932 bolşevicii din RASSM au renunţat la deliranta limbă moldovenească inventată şi au trecut la alfabetul latin, în speranţa că se vor apropia mai mult de românii din Basarabia. Promotorii acestei strategii au fost nişte ghinionişti: în 1937 au fost desemnaţi drept spioni români, trădători care au pus la cale un plan mârşav de „românizare”. Mulţi au sfârşit împuşcaţi în ceafă şi folosirea alfabetului latin în RASSM a încetat. În 1939 şeful comuniştilor din RASSM S. Zelenciuc se putea lăuda că a „izgonit limba română a aşa-zisului Vechi Regat. Noi n-avem nevoie de limba lor, n-avem nevoie de cultura lor burgheză”. Prima bătălie împotriva românizării fusese câştigată – doar că guvernul de la Bucureşti a avut prea puţin de-a face cu povestea asta. Unii bolşevicii au propus introducerea alfabetului latin, alţi bolşevici au scos acest alfabet din RASSM – România nu a avut nici o implicare.

În perioada sovietică s-a ajuns la un echilibru: s-a păstrat alfabetul chirilic, dar „limba moldovenească” a renunţat tacit la ambiţia de a se separa de limba română. Sovieticii şi-au dat seama că nu pot crea o limbă peste noapte, cu două ukazuri şi trei comitete, aşa că au permis un minim contact cu cultura română. Explozia din 1989, „românizarea” şi alfabetul latin din acest an sunt fenomene care s-au produs în lipsa oricărei participări a României. Toate documentele ieşite din arhive până acum arată faptul că Nicolae Ceauşescu nu înţelegea ce se întâmpla la Chişinău în 1989 şi chiar îl speriau solicitările naţionale ale românilor din Basarabia. În relaţia sa cu sovieticii, Ceauşescu a avut grijă să nu treacă peste anumite limite: i-a spus lui Brejnev în faţă că nu există limba moldovenească, însă nu a îndrăznit să meargă dincolo de cuvinte. „Românizarea” a început la Chişinău în 1989 fără sprijinul României. Ridicarea românilor din Basarabia a luat România prin surprindere, iar politicile de la Bucureşti în acest sens au fost în acea perioadă improvizaţii lipsite de coerenţă. Iar acest lucru demonstrează că „românizarea” de la Chişinău a fost o revenire naturală la matca normală a limbii române, nu o politică „expansionistă” a României conduse de Ion Iliescu care nu mai ştia ce să facă pentru a linişti Moscova.

George Damian