PROVINCIA DACIA – REVOLTELE DACILOR ŞI ÎMPĂRAŢII ROMANI (II )

teodor-filip2

GORDIAN (238-244)

În timpul lui Gordian al III-lea, imperiul se zbate în greutăţi financiare, iar din exterior, la Dunărea de Jos, se întreprind atacuri puternice de către dacii liberi. În 238, are loc o puternică invazie a carpilor (triburi de daci liberi aşezaţi în Moldova) aliaţi cu goţii, la Dunărea de Jos, în vremea împăraţilor uzurpatori, Pupienus şi Balbinus. Acţiunea este respinsă de Tullius Menophilus, noul guvernator al Moesiei Inferior. În anul 242, are loc o altă invazie carpo-gotică
În Moesia şi Tracia.
Gordian conduce tratative prin guvernatorul Moesiei Inferioare, cu alianţa nord tracică pentru retragerea lor. Le plăteşte tribut şi subvenţii anuale. Simultan, în Orient atacă şi perşii. Sub comanda lui Gordian al III-lea criza economică se adânceşte.

FILIP ARABUL (244-249)

Face eforturi de a stabiliza situaţia economică, dar nu reuşeşte. Alianţa nord tracică, în 245, atacă imperiul. Forţa carpică nu poate fi oprită de guvernatorul Moesiei Inferior. Messalinus Severianus vine cu trupe în ajutorul guvernatorului. Armata romană este respinsă şi hărţuită. Atacurile carpilor şi îndeosebi războiul purtat de aceştia împotriva imperiului la graniţele estice ale provinciei Dacia (245-247) au determinat abandonarea definitivă a limesului Transalutan şi replierea trupelor romane pe linia Oltului, unde Filip Arabul, care şi-a luat titlul de Carpicus Maximus, a întărit oraşele Romula, Sucidava, Drobeta (CIL, III, 1031). Trupele aliate nord tracice ajung în Tracia şi Macedonia, unde populaţia îi primeşte cu entuziasm. Abia în 247 intervine Filip Arabul şi trupele aliate carpice se retrag din aceste regiuni. Împăratul are nevoie de un eveniment deosebit prin care să atragă atenţia, să se uite criza prin care trece imperiul. Momentul fusese găsit pe 21 aprilie 247, prin serbările mileniului imperial. O mie de ani de la fondarea Romei, Cetatea Eternă. Dar cu toate serbările organizate, situaţia n-a putut fi schimbată devenind tot mai critică. În 248, profitând de tulburările din Imperiul roman, o coaliţie de goţi, carpi, taifali, bastarni, conduşi de regii goţi Argaithus şi Guntherichus, invadează Dobrogea. Sunt respinşi de C.Messius Quintus Decius. Majoritatea cercetătorilor leagă de acest eveniment distrugerea oraşului Histria. Viaţa urbană va renaşte la Histria abia în vremea domniilor împăraţilor Aurelian şi Probus. Noul zid de incintă nu mai înconjoară însă la acea dată decât 1/3 (circa 5 ha) din aria de odinioară a oraşului.

DECIUS (249-251)

Caius Messius Quintus Decius Traianus, urcat la domnie, s-a străduit să găsească un vinovat pentru starea critică din imperiu. El, faţă de Filip Arabul, oferise o altă soluţie. Vinovaţi pentru toate atacurile şi invaziile dinspre răsărit, pentru greutăţile economice au devenit creştinii. În 259 declanşează prigoana împotriva acestora , legiferată prin decret. Dar alianţa carpo-getogotă atacă mai viguros Moesia. În drumul lor spre Tracia sunt întâmpinaţi de către Decius care este bătut şi pus pe fugă. Ajuns în capitala Traciei, sub protecţia lor, este proclamat împărat Priscus, fiul fostului împărat Filip Arabul şi îmbrăcat în purpura imperială. Decius, cunoscând tactica carpilor de a se retrage după un atac, îşi reorganizează armata şi-i aşteaptă pentru o confruntare decisivă. Locul bătăliei fusese ales însă de armata carpo-getogotă lângă Abrittus (azi Razgrad, Bulgaria), în Moesia. Trupele legiunilor romane sunt învinse iar împăratul împreună cu fiul său ucişi. Pentru prima dată în istoria Romei, un împărat îşi găseşte moartea pe câmpul de luptă. Rămăşiţele oştirilor romane, cu sprijinul învingătorilor, aleg împărat pe C.Vibius Trebonianus Gallus, legat al Moesiei Inferior.
Luptele interne combinate cu atacuri externe din vremea lui Decius, care a primit titlul de Dacicus Maximus şi Restitutor Daciarum (CIL, III, 1176), sunt atestate de monedele bătute de acest împărat, ca şi de cei care i-au urmat, dovedesc eforturile deosebite ale stăpânirii romane de a menţine provincia precum şi de a rezista adversarilor din interior şi din afară. Pe monede imperiale apare legenda de Dacia Felix. Domnia împăratului Decius marchează accentuarea declinului economico-cultural al Daciei.

GALLUS (251-253)

Încheie pace cu alianţa nord-tracică, plăteşte tribut şi subvenţii anuale. Criza economică este accentuată de dezorganizarea provinciilor dunărene în urma invaziei trupelor alianţei carpice. Vina dezastrului este aruncată tot pe creştini, pe care îi persecută. Dar alianţa nord-tracică se îndreaptă din nou spre sudul Dunării. Atacul este respins de către guvernatorul celor două Moesii şi al Pannoniei Inferioare, Aemilius Aemilianus. Datorită succesului repurtat, trupele îl proclamă împărat. Gallus trimite pe P.Licinus Valerianus, general cu comanda trupelor pe Rin să-l suprime, dar înainte de-a întâlni pe Aemilianus, legiunile sale îl aleg împărat. Astfel, în luna mai 253 la conducerea imperiului se aflau trei împăraţi. Aemilianus îi reprimă pe Gallus şi pe fiul său, iar Aemilianus la rândul lui este ucis de către soldaţii săi. Valerian rămâne singur la cârma imperiului (Zosimos, II, 45, 1).

VALERIAN (253-260)

Starea imperiului, sub domnia lui, devine tot mai tulbure. Armata îşi pierde forţa de şoc. Luptele fratricide slăbesc unitatea şi puterea armatei. Trupele sunt împrăştiate în tot imperiul. Atacurile dezlănţuite de către alianţa nord tracică se ţin lanţ. Legiunile sunt hărţuite şi angajate mereu în lupte de apărare. Armata numeroasă comportă mari cheltuieli. Dar banii, în continuare, lipsesc. În 256 se porneşte un atac simultan din nordul Dunării şi Orient. Alianţa carpică atacă sudul Dunării pe uscat şi pe mare. În 256 supune Colhida, în 257 şi 258 ocupă Trapezuntul, forţează Bosforul şi eliberează oraşele de pe coasta Asiei Mici: Calcedon, Niceea, Apameea, Nicomedia etc. În acelaşi timp atacă şi perşii, prin Sapur, Mesopotamia. Valerian este obligat să se deplaseze în Orient pentru a purta războiul cu perşii. Este înfrânt şi luat prizonier. Acest eşec are o influenţă negativă asupra imperiului. Nu cu mult timp în urmă
fusese ucis un împărat, Decius, pe câmpul de luptă cu alianţa carpică, iar acum un altul era făcut prizonier. Este epoca în care se conturează tot mai bine ideea că luptele dintre forţele nord-tracice şi romani sunt inutile şi ele duc la slăbirea imperiului; cheia soluţiei se află în Dacia Traiană. Încă din anul 160 s-a observat că băştinaşii din Dacia Traiană n-au mai răspuns cu prea mult entuziasm la atacurile dacilor liberi împotriva provinciei. Erau angajaţi într-o viaţă din ce în ce tot mai liniştită şi sigură. Populaţia era antrenată în toate problemele sociale şi administrative, iar legiunile erau mereu completate cu recruţi locali. Se făcuse o legătură afectivă şi de interese între armată, administraţie şi popor. Viaţa în cadrul obştii săteşti cunoscuse o înflorire socială şi economică. În acest timp alianţa nord tracică se organiza nu pentru a ataca Dacia Traiană, ci sudul Dunării: Moesia, Tracia, Macedonia etc. Prin forţa lor militară au ajuns să sprijine urcarea pe tron a unor împăraţi sau să contribuie la înlăturarea altora, să influenţeze politica imperiului etc.
Se poate trage concluzia că dacă politica împăraţilor ar fi fost mai conciliantă faţă de Dacia Traiană s-ar fi putut duce tratative directe cu alianţa nord tracică. Provincia Dacia putea fi folosită ca o punte de legătură dintre aceste forţe şi imperiu. Se observă începând cu Valerian, dar mai cu seamă cu fiul său Gallienus, o schimbare radicală în politica dusă faţă de Dacia Traiană, faţă de tracii nordici în general.

GALLIENUS (259-268)

P. Licinus Egnatius Gallienus (Nota A) preia împărăţia, de la tatăl său (prizonier la perşi), în condiţiile cele mai grele din istoria imperiului. Atmosferă generală de nemulţimire. Generalii, în loc să fie uniţi, caută fiecare să fie stăpân pe anumite provincii sub pretextul salvării lor. Astfel, Postumus se declară împăratul Galliei, ca stat independent în 259. Se menţine la putere până în 268 când este omorât de către un ofiţer de-al său. Ingenus, încă din 258, profitând de faptul că Valerian se bătea în Orient, iar carpo-getogoţii făceau ravagii în sudul Dunării, este aclamat împărat de către legiunile din Pannonia şi recunoscut de către cele din Moesia. Îşi fixează reşedinţa la Sirmium. Gallienus îl atacă şi-l înlătură pe Ingenus. Lupta se dă lângă Sirmium la Mursa. Gallienus nu se mulţumeşte numai cu înlăturarea rivalului său, dar se răzbună cu cruzime pe soldaţii şi ofiţerii lui Ingenus şi chiar pe populaţia autohtonă dacoromană din Moesia. Atitudinea dură avusese un efect contrar, în 258/259 este proclamat împărat, de către legiunile din Pannonia, Moesia şi Dacia Traiană, Regalianus (Publius Cornelius Regalianus). Legiunile de la Dunărea de mijloc: Legiunea a X-a Gemina; Legiunea a XIII-a Gemina (cantonată la Apulum în Dacia) şi Legiunea a XIV-a Gemina şi-au ales un singur împărat. Regalian (după Historia Augusta) era un general de valoare, bun organizator, strateg şi conducător. Descindea din neamul lui Decebal, regele dacilor (Historia Augusta, Triginta Tyrani, 10). Statul format din provinciile Dacia Traiană, Moesia, Illiria şi Pannonia Inferior avea un singur împărat şi era declarat autonom. Nu s-a realizat o ruptură politică şi economică faţă de Imperiul Roman. Administraţia, centralizată pe provincii, era subordonată împăratului Regalian care emite la Sarmisegetuza monedă proprie în 258-268 (de argint) cu efigia sa şi legenda: „IMP.CAES.P.C.REGALIANUS”. Se găsesc 8 monede la muzeul din Viena, 5 emise sub Regalian, 258-268 şi 3 emise de soţia sa, Augusta Suplicia Driantulla.
În timpul lui Regalian, un rol important îl avea soţia sa care făcea parte dintr-o familie senatorială şi ţinea legături strânse cu Senatul. Aşa se explică evitarea ruperii totale faţă de Roma. Gallienus nu are ce să facă şi acceptă autonomia declarată de Regalianus. Aşteaptă însă momentul să-l înlăture, în august 268, Regalianus este ucis la instigarea fraţilor săi roxolani, care nu vedeau cu ochi buni autonomia, voiau independenţa (6). .

REGALIAN – ELIBERATORUL DACIEI

Dacia Nord-Dunăreană, sau Statul Independent al Daciei lui Decebal se întindea numai pe aproximativ 40% din Dacia lui Burebista: de la Dunărea de Mijloc – din dreptul localităţii Budama/Budes – Budapesta de astăzi – şi pădurea Hercină, până la Nipru şi Marea Getică/Negră, de la Vistula Superioară şi Pripet, până la Dunărea de Jos. Pentru ca cititorul să-şi formeze o ideea corectă asupra întinderii acestui regat, să-şi închipuie teritoriul României de azi, Basarabia/Republica Moldova, Ucraina de Vest, Slovacia şi Ungaria de Est de pe hărţile contemporane. Din acest vast teritoriu, în urma războaielor romano-dace, Banatul, Oltenia, Ardealul/Transilvania au fost cucerite şi transformate în provincia Dacia a Imperiului Roman din august 106 până la „retragerea Aureliană”. Nu are rost să desfiinţez teoria conform căreia în această perioadă a avut loc romanizarea dacilor. Mai mult, se susţine teoria absurdă a romanizării tuturor dacilor. Este un fals grosolan al istoriei. Realitatea este că nu „ne tragem de la Râm”…
Nemaiputând suporta exploatarea sângeroasă imperial-romanică, abuzurile funcţionarilor, corupţia etc., în toamna/iarna anului 257 daco-românii din provinciile dunărene, Panonia, Dacia Traiană şi Moesia, s-au răsculat. În fruntea răsculaţilor s-a pus chiar guvernatorul Panoniei, Ingenuus, un destoinic general şi om politic, avându-şi obârşiile între răsculaţi. În capitala Simium – azi Sremska Mitrovica – Ingenuus s-a declarat împărat al vlahilor/daco-românilor din Valea Dunării. În primăvara anului 258, împotriva răsculaţilor („uzurpatorilor”) a pornit prompt împăratul Gallienus cu trupele de represiune. În bătălia de la Mursa (azi, Osjek – Croaţia) Ingenuus este ucis (cf. Fontes,II, 105). Gallienus manifestă o cruzime de nedescris împotriva răsculaţilor, îndeosebi faţă de cei din Moesia, ordonând şi condamnarea la moarte a rudelor insurgenţilor, ceea ce a stârnit nemulţumiri în rândurile armatei imperiale. În rândul acestora erau foarte mulţi daco-români. Către sfârşitul primăverii anului 258, Gallieuus a numit în funcţia de comandant suprem al armatelor dunăreano-balcanice pe generalul Regalian.
Documentele ni-l prezintă drept comandant al forţelor armate din ducatul Illyriei, prin care erau desemnate provinciile imperial-romanice din spaţiul pelasgo-daco-tracic: Tracia, Moesia, Dacia Nord-Dunăreană (cea cotropită de romani), Dalmaţia şi Panonia („„…dux dactus est et dux totius illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus” – SHA, p.146). Ca şi străbunul său, regele-erou Decebal, Regalian s-a evidenţiat ca un mare strateg. Istoricul Trebellio Pollio, în „Scriptores Historiae Augustae”, subliniază că acesta „totdeauna a fost un bărbat priceput în treburile militare…a purtat cu vitejia mai multe războaie împotriva Sarmaţilor…se spune că el era de neam dacic, fiind chiar rudă cu însuşi Decebal, ceea ce arată că era demn de a împărăţi”.
La 21 iunie 258, Regalian şi armatele de sub conducerea sa au fraternizat cu poporul răsculat în urma masacrelor ordonate şi dirijate de Gallienus şi, în urma mai multor bătălii cu armatele romane, şi-au declarând independenţa tuturor „pământurilor” strămoşeşti daco-româneşti/valahice, declarând statul independent al Daciei (Daco-românia) rupându-se de Imperiul Roman (Nota C – pe care ar trebui să o studieze tălmăcitorii „infideli” ai documentelor istorice).
Hotarele Daciei independente au fost magistral apărate de regele Regalian, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai mari strategi ai timpului său. Mai întâi şi-a asigurat alianţe trainice la hotarele de nord-vest, de nord şi de est, cu Goţii, cu Herulii, cu Tarvingii ş.a., neamuri mereu pregătite pentru o invazie dirijată de războinicii lui Regalian în provinciile Imperiului Roman situate la graniţele cu Dacia. Pe lângă acestea, Regalian a coordonat şi sincronizat răscoalele din provinciile Raetia, Gallia, Britannia şi Egipt, astfel încât puterea Imperiului Roman să nu mai poată fi concentrată asupra statului independent al Daciei/Dacoromâniei.
Regele Regalian şi-a stabilit capitala la Sarmisegetusa, a avut „monedă proprie regalianul de argint – prima monedă naţională a Daco-românilor/Vlahilor, uniţi şi liberi…o limbă bine cristalizată, dacoromâna-arhaică/valahă, şi o religie monoteistă, Zalmoxianismul”, se precizează în operele vechilor istorici. Trebuie precizat că în anul 258 regalianul de argint a înlăturat dinarul Romei, fapt certificat şi de istoricul american, Paul MacKendrick, în lucrarea „Pietrele Dacilor vorbesc”: „(…) ultimele monede romane poartă efigia lui Gallienus”.
După un deceniu de războaie fără succese cu regele Regalian, împăratul Gallienus a mobilizat importante trupe sub comanda unor generali renumiţi cu intenţia de a da bătălia decisivă. Regalian, bun cunoscător al realităţilor militare din teren, a dirijat în provinciile Imperiului Roman de la graniţele de sud ale Daciei/Daco – României o puternică „invazie” a neamurilor nord-pontice: Goţi (Ostrogoţi şi Vizigoţi), Tervingi, Greutungi, Gepizi, Heruli ş.a., neamuri îndemnate, după cum spun cronicele, „la pradă, devastarea Imperiului Roman” (cf. Fontes,II, p.105).
Văzând zădărnicia luptelor sale, împăratul Gallienus a apelat la o soluţie mişelească: a angajat criminali plătiţi. Imediat după ce Regalian a obţinut o victorie răsunătoare la hotarul de nord împotriva Sarmaţilor/Roxolanilor, în timp ce se odihnea în tabără, ucigaşii plătiţi s-au strecurat înăuntru şi au reuşit să-l ucidă. Era în august 268. Moartea conducătorului a indignat întreaga Dacie şi reacţia fidelilor cavaleri daco-români (viitorii „Cavaleri Danubieni”) a fost pe măsură şi promptă: la scurt timp a fost ucis şi Gallienus, ceea ce a marcat începutul „războaielor civile” pentru tronul Romei.
În Dacia, conducerea statului a fost luată de soţia lui Regalian, Sulpicia Druantilla/Druanţilă, care a domnit până în anul 270. Sprijinită de generalii fideli din armată, în toamna anului 268 noua regină a mobilizat peste 320.000 de războinici – după cum relevă „Scriptores Historiae Augustae” – la care s-au asociat neamurile dintre Nipru, Marea Masageţilor/Azov şi din Crimeea, între care Goţii şi Herulii. Campania împotriva Imperiului Roman s-a dezlănţuit în iarne/primăvara anului 269. Făcând referiri la ea, istoricul Zosimos subliniază: „Dacii/Dacoromânii se uniră cu Herulii, cu Peucii şi cu Goţii şi, adunându-se lângă fluviul Tyras/Nistru, care se varsă în Pont, construiră şase mii de corăbii, îmbarcând în ele 320.000 de oameni, porniră pe mare(…), având vântul dinspre spatele corăbiilor”.
O astfel de dezlănţuire de forţe a avut menirea de a intimida orice încercare a Romei de a supune Dacia (Valahia/Dacoromânia)…
Figura lui Regalian este deosebit de importantă pentru stabilirea unui adevăr istoric: provincia Dacia a fost abandonată de împăratul Gallienus. Rebeliunea dacului Regalian, atacurile dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei ne sugerează că retragerea armatei şi a administraţiei romane din provincie nu reprezinmtă „părăsirea” ei, ci „abandonarea”. Mai bine zis, eliberarea părţii din Dacia cucerită de romani. Astfel, a fost prima provincie a Imperiului Roman din care romanii au fost nevoiţi să se retragă.
Şi în zilele noastre, majoritatea covârşitoare a istoricilor, cercetătorilor şi arheologilor străini şi români îşi menţin părerea că Împăratul Aurelian (270-275) este cel care a ordonat evacuarea provinciei Dacia de către armata şi administraţia romană. Mai bine de cincisprezece ani oficialii timpului nu au avut curajul să recunoască că „Dacia a fost pierdută” mult mai devreme de „retragerea aureliană”. Mărturi stau în acest sens izvoarele citate mai sus. La rândul ei, arheologia atestă că, tot în vremea împăratului Gallienus au încetat inscripţiile romane în Dacia, precum şi baterea de monede. Aurelian nu a făcut altceva decât să consemneze oficial în acte faptul consumat. Pentru a păstra aparenţa unei provincii Dacia, împăratul a creat la sud de Dunăre o altă „Dacia”, pe care a numit-o „Dacia Aureliană” şi mai apoi „Dacia Ripensis”.
Istoricii noştri mai fac o greşeală de neînţeles. Deşi izvoarele subliniază că romanii au trebuit să facă faţă atacurilor dure din partea carpilor (am mai precizat acest lucru), ei insistă că prin „carpi” trebuie să înţelegem „goţi”! Asta vor ei!!

REVENIREA DACILOR LIBERI ÎN PROVINCIA ELIBERATĂ

Între anii 280-300, în Dacia evacuată de garnizoanele romane pătrund triburi ale dacilor liberi. Descoperirile arheologice de la Mediaş, Reci (jud. Covasna), Soporu de Câmpie (jud. Cluj) atestă în ultimele decenii ale sec. 3 şi la începutul sec. 4 prezenţa carpilor pe teritoriul Transilvaniei.
Galeriu, cu numele întreg Caius Galerius Valerius Maximianus, este cezar în perioada 293-305 şi Augustus între anii 305-311. Locul natal pe valea Timocului, la Felix Romuliana, identificată de arheologie pe dealul Măgura, la hotarul localităţii Gamzigrad. Au fost cercetate două mausolee şi două construcţii memoriale dedicate lui Divus Galerius şi Diva Romula
Galeriu, imediat după ce este numit Augustus, în 307, porneşte împotriva Romei, sub pretextul uzurpării lui Maxentius şi uciderii lui Flavius Severus de către oamenii acestuia. Roma este îngrozită. Iată cum este redată această pornire împotriva Romei de către Lactantius: „Odinioară, când a primit titlul de împărat, el a declarat că este duşmanul numelui de roman şi că vrea să schimbe titulatura Imperiului Roman cu aceea de Imperiul Dacic” (Lactantius, De mortibus persecutorum, 9, 1; 18, 13; 19, 1; 31, 2; 35, 3-4). Aproape de Roma, îşi pregăteşte armata de luptă şi ordonă o noapte de odihnă înaintea marelui atac. Dar, dimineaţa, se răzgândeşte. Armata de elită, puternică şi numeroasă, recrutată din provinciile tracice şi formată de ostaşi care aparţineau în majoritate acestui neam, este readusă la locul de unde plecase (Aurelius Victor, 39, 24-26; 40, 1, 6, 9, 10; Procopius, De Aedificiis, 14, 4). Aceasta radicală schimbare de atitudine a fost interpretată sub diferite forme. Poate că, atunci, în acea noapte, a învins geniul raţiunii. Galeriu nu s-a angajat în lupte fratricide cum o făcuseră atâţia împăraţi romani. Galeriu nu urmărea distrugerea Imperiului Roman, ci angajarea, pentru menţinerea lui, a neamurilor tracice, ceea ce a şi făcut în toată activitate lui. Probabil, în acea noapte, s-a gândit la varianta formării Imperiului Dacic numai în răsăritul imperiului, unde trăiau, de mii de ani, popoarele tracice subordonate romanităţii. De ce oare afirmase Galeriu că vrea să schimbe titulatura Imperiului Roman în Imperiul Dacic? Atitudinea a fost atribuită influenţei mamei sale, Romula, dacă de origine, care ţinea la tradiţiile neamului său. Dar, izvoarele narative mai amintesc corupţia aristocraţiei din Roma, criza economică permanentă, prăpastia dintre săraci şi bogaţi în contrast cu potenţialul etnic, economic, uman şi moral din răsăritul imperiului. Galeriu, ca cezar timp de 12 ani (293-305), răspunde de ţinuturile dunărene de la Noricum până la Delta Dunării, având reşedinţa la Sirmium (Mitruvifa). Aici, ca organizator şi militar, aplică reformele lui Diocletian şi participă la consolidarea relaţiilor cu neamurile dacilor. Faptele de arme sunt de menţionat: de şase ori titlul triumfal de Carpicus maximus, Sarmaticus maximus, etc.. Galeriu în campania din 297 contra Persiei îşi organizează armata din daci de pe teritoriile celor trei Dacii, din trupe oferite de carpo-getogoţi ca aliaţi şi ostaşi din Moesia, Pannonia, Macedonia, Tracia etc. , toţi aparţinând aceluiaşi neam tracic. Garda imperială era alcătuită din daci de pe teritoriul Daciei lui Decebal, în anturajul şi la curtea cezarului erau aceeaşi. Dacia lui Traian independentă intra în categoria satellites, iar alianţa nord tracică în protectores care ofereau ostaşi mercenari, păzeau graniţele şi primeau subsidii de la romani. După victoria răsunătoare contra Persiei, pentru apoteozarea ei, se construieşte marele arc de triumf la Salonic. Pe basoreliefurile arcului este reprezentată armata „dacică” a lui Galeriu şi emblema naţională a dacilor, „zmei-balauri” cu cap de lup, care revine după două sute de ani în arena istoriei. Arcul de triumf de la Salonic, monument istoric inestimabil, trebuie păstrat în conştiinţa şi memoria dacoromânilor şi aromânilor de astăzi. Faptul că Augustul Galeriu intenţiona să transforme Imperiul roman de răsărit în Imperiul Dacic n-a fost un vis, o dorinţă deşartă, gândul s-a născut datorită cunoaşterii realităţilor social-economice şi etnice din această parte a Europei.
Galeriu se stinge de o boală incurabilă în anul 311, luna mai. Rămân patru Augustus: Maximinus Daia (în locul lui Galeriu), Constantin, Licinus şi Maxentius.