KOGAIONUL CĂTĂLINEI EMINESCIENE

catalina

Olimpia Cotan-Prună

Înţelepciunea străveche a Daciei Antice, ştiinţă a energiilor dintâi când izvorau lumine, de la Scrisoarea I la Memento Mori, de la Rugăciunea unui dac, la Gemenii, Sarmis, Ursitoarele, unde omul şi zeii îşi măsoară forţele la dimensiuni cosmice, unde strălucesc energiile feminine ale iubirii ce dau echilibru existenţei giganticelor creaţii cosmice eminesciene, refac tradiţia primordială geto-dacă (R. Vulcănescu).
Gigantic şi genial, poetul Mihai Eminescu atinge cotele absolutului în Legenda Luceafărului de pe bolta creaţiei literar-filozofice universale, ţăşnind pe poarta naţională a Geto-Daciei, din inima multimilenarei vetre a Vechii Europe, în cotitura Munţilor Carpaţi. Poemul Luceafărul sclipeşte în tangenta existenţei ce atinge Kogaionul străvechi unde veghează Marile Preotese slujind coloana de Lumină – On, traiectoria înţelepciunii geto-dacilor nemuritori din Grădina de aur, raiul Daciei vechi, la umbra Negrului Castel.
Pe axa de lumină a poemului cosmogonic Luceafărul, Mihai Eminescu clădeşte, pornind de la Cătălina, momentele cheie ale esenţei lumii, cu limitele şi continuitatea lor, în universul cunoscut ori intuit. Cătălina, o fiinţă special aleasă, e Fata din grădina de aur, locul unde Dumnezeu a pus Rai în Eden (grădină). Este cea care poate reface o lume din privire şi din gând în timpul conversaţiei cu Luceafărul din Cer, mesagerul Hiperion, deoarece doar fata are amintirile începuturilor. Eminescu reconstruieşte regresiv istoria străveche prin Regina Thomiris în Sarmis, iar prin Cătălina reface căile cosmogonice universale, depăşind cu mult ştiinţa timpurilor sale. Astrul nopţii se diferenţiază net de existenţa umană, fiind atras de forţa energiile iubirii ce îi sunt străine, dar care, puternice, îl individualizează în Univers.
Calea Luceafărului e deschisă spre Părintele Universului căruia i se poate adresa direct, numindu-l Tată şi Doamne, apoi Domn, acesta explicându-i cu răbdare diferenţele dintre cele două lumi. Nu-i dezvăluie şi scara universală a cerurilor de unde nicio treaptă nu poate lipsi fără să zdruncine întregul universal, precizând că moartea nu se poate, moartea pământeană şi cea cosmică fiind diferite precum lumile ce îi despart.
Tatăl ceresc, Părintele nu se identifică niciun moment ca structură spiritual-energetică cu Soarele şi nici Luceafărul nu se consideră din alaiul solar. Întoarcerea la energiile primare prin care s-a născut Totul, simbolizează renaşterea prin creaţie divină şi umană, prin energii asimilate de forţa duhului feminin, zidit de Eminescu în jurul Cătălinei, situată în vârful piramidei pământene.
Pentru Tatăl ceresc Luceafărul e Hiperion (on – lumină) şi îi precizează că el nu este o rază oarecare ci aparţine luminii celei dintâi motiv pentru care poate conversa telepatic cu fecioara în gând purtat de dor. Şi fecioara e fărâmă din lumea începuturilor ce rămâne o vecinică minune, chiar dacă nu mai are acces nemijlocit la cuvântul cel dintâi.
În vecinătatea Cătălinei, temelie e lumea împăraţilor şi împărăteselor în care bântuie Cătălin, copil din flori şi de pripas, cel mai nou ivit în Universal existenţial uman, care întră în contact vizual cu Luceafărul, dar nu este tulburat de lumea aştrilor. Cătălina antrenează în conversaţie cu Luceafărul scara universală a energiile de la cuvântul cel dintâi, când izvorau lumine, până la neantul uitării. Liantul reconstrucţiei descifrărilor cosmogonice în Legenda Luceafărului e prea frumoasa fată, e vestala, fecioara pe care astrul o surprinde fizic, psihic, capabilă de intuiţii geniale pe temeiul sensurilor existenţiale.
Portretul Cătălinei ne trimite în lumea străveche a fecioarele de la începuturi, motiv pentru care ea e unică la părinţi şi mândră-n toate cele, că e fecioară între sfinţi, ca luna între stele, subliniind aspectul măreţiei sale în raport cu puzderia de existenţe umane din jurul său, ce îi poartă divinul respect deoarece este luminată şi sacră născătoare.
Nu este o întâmlare faptul că Mihai Eminescu porneşte de la lumea legendelor, aspect precizat în titlu. L-a cunoscut pe Nicolae Densuşianu, care a fost prezent la Junimea sâmbătă, 24 aprilie 1882, acasă la Titu Maiorescu, şi a audiat noua poezie a lui Eminescu Legenda Luceafărului, pe care a reascultat-o în mai 1882, când era prezent şi B. P. Haşdeu, personalităţi cu ample cunoştinţe din mitologia geto-dacă, veritabilă istorie paralelă ce păstrează înţelepciunea lumii.
Densuşianu a fost primul dintre români care a explicat simbolistica categoriei filozofice Hiperion şi a folosit metoda reconstrucţiilor regressive, aspect ridicat la rang de ştiinţă de către Eminescu în Luceafărul, ce parcurge calea către începuturile cosmogonice, unde Demiurgul îi dă înţelepciune din cuvântul cel dintâi, fiindcă numai la strămoşii noştri geto-daci cultul este cosmic.
Călătorul german R. Chunisch, de la care se crede că s-a inspirit Legenda Luceafărului, din basmul Fata în grădina de aur, a trecut prin România călătorind spre Istanbul în anul 1861. În anul 1902, Ilarie Chendi considera că povestea poate fi considerată ca o variantă la Luceafărulul, iar D. Caracostea arată că acest basm e creaţie originală de întâi ordin, pătrunsă de spiritul şi farmecul lexical şi ritmic propriu creaţiilor eminesciene.
Cătălina e cheia poemului fiindcă antrenează energiile cosmice şi telurice pe axa existenţei. Este conştientă de limitele sale când spune Luceafărului că: Pe calea ce-ai ales n-oi merge niciodată… chiar dacă e din rude mari împărăteşti rostul ei e numai aici, pe Pământ. Cătălina e veşnică minune ca şi Luceafărul că-s din lumina cea dintâi. Fecioara e un odor nespus şi la chip că-i dulce şi înaltă / Şi de la creştet la călcâi / Un chip tăiat de daltă. Are forţa să împle şi sufletul şi inima cu energiile astrale. Luceafărul trecut prin întuneric, unde-i frig de i se înmoaie aripile, pentru prima dată plânge, în sensul că apropierea de Cătălina, deţinătoarea energiilor iubirii, l-a cutremurat cu bucuriile sacrului uman, fiinţare din adâncuri înfiorate.
Cătălina, fecioara, deţine secretul nemuririi codificat în celula existenţei pământenilor, iar Luceafărul nu ştie cât de multe aspecte îl deosebesc şi de ce insistă Părintele-Demiurg atât ca să-l convingă de locul lui ştiut din cer ca fiind unic. Trecerea în lumea Orelor, care cunosc iubirea, este imposibilă şi nu este vorba doar despre timp. O altă soartă ar însemna dezintegrarea creaţiei cosmice Lumină din Lumină, moartea întregului, şi nici Demiurgul nu poate să-şi renege măreaţa lucrare cosmică pentru o rătăcire tangenţială de-o clipă. Luceafărul poate cere orice, dar moartea nu se poate.
Într-o primă versiune a poemului Luceafărul o vede pe Cătălina ca pe o mireasă-n ziua cea dîntâi: Eu sunt Luceafărul de sus/ Iar tu îmi eşti mireasă, amândoi având origine cosmică comună, ca după alte corecturi, poetul să ducă în viitor gândul de a-i fi mireasă, aspect posil dacă ar putea fi muritor ca o Oră. Luceafărul pare a răsări pe veci, dar Cătălina, Fecioara-mamă a tuturor pruncilor, există cu precizie ştiinţifică, în concretul fizic în mod necesar pe Pământ.
Ora de iubire nu este o dimensiune temporală, timpul nu există pentru Luceafăr, dar punctează faptul că în vechimea multimilenară au existat Marile Preotese Ore ale hiperboreenilor, ce-au jalonat timpul terestru şi-au creat cea mai bogată civilizaţie, din care face parte şi fecioara, cum argumentez în comunicarea Oradeea – zâna secretă a hiperboreenilor, susţinută la Liga Renaşterii Daciei Bucureşti.
Cerându-i Părintelui să-i dea o altă soartă, acesta îi prezintă Luceafărului omenirea ca fiind trecătoare la scară individuală, deoarece în cazul pieiriilor, S-ar naşte iarăşi oameni la scară cosmică. Secretul este deţinut de fecioară, în subconştient, ea fiind capabilă să reînvie omenirea, argument regăsit în androginia din natură, bănuită în codul celulei umane de ştiinţa timpurilor noastre, intuită de curajul genialului iniţiat Mihai Eminescu ce deţinea atâtea secrete la care ştiinţa a ajuns după sute de ani. (vezi şi studiile M. Câmpan şi Oanei Opaiţ).
Multe realităţi sunt înscrise în codurile nedescifrate prezente în imaginile Luceafărului.La început este un tânăr mândru ce se sprijină pe un toiag cu trestii, ca un mag călător, a doua oară e ilustrat ca un voievod cu păr de aur moale, iar ultima dată ca un mândru chip al cărui tată e Soarele, iar mumă-i este Noaptea. Înfăţişarea plină de înţelesuri este picturată în scena în care astrul are plete negre şi giulgiul negru, pe când Cătălina rămâne neschimbată şi spune că-n veci îl va iubi. În călătoria sa Luceafărul află că el nu este unic precum fata de împărat, spunându-i la despărţire: Ce-ţi pasă ţie chip de lut/ Dacă oi fi eu sau altul.
Cătălina e o făptura deosebită, unică, poetul subliniind că totul a fost odată ca niciodată, irepetabil deci. Ca personaj de basm e plină de înţelepciune, o personalitate cunoscătoare a iniţierilor străvechi geto-dace pentru care stă mărturie creaţia eminesciană, desprinsă parcă din Dacia Preistorică a lui N. Densuşianu. Fecioara rămâne cea mai înzestrată fiinţă din univers, sub toate aspectele. Cătălina e capabilă să înţeleagă energiile astrale ce compun băiatul care-i din flori şi de pripas, ivit în universal uman mai târziu, ca fiu al energiilor îngemănate dintre Cer şi Pământ, ce-a fost adus în lumea cultică drept Tatăl creator, ce indică statutul special al acestuia, fiindcă în mod necesar presupune şi existenţa unui Tată necreator. Fecioara e de când lumea pe Pământ, este mireasă-n ziua întâi, e veşnica minune, o vestală specială a Zânei începuturilor, cunoscută de pământeni cu numele de Magi.Nika -Victoria, cum spun învăţaţii, o victorie măreaţă o fi decât e prezentată de nemurirea umană prin procreere. Cătălina îndeamnă a ironie Luceafărul să încalce legităţile cosmice pentru a se întâlni în realitate nu numai în suflet şi în gând, conştientă că această cale nu-i este accesibilă, că Pe calea ce-ai ales/ N-oi merge niciodată şi permanent face deosebire între lucrarea gândului purtat de dor, proces psihic individual, şi cea a sufletului care e spirit universal prin care se poate apropia de Luceafăr.
Fata de împărat locuieşte într-un castel, deci într-o casă de pe tell, înălţime, precum ormenişurile străvechi ale Marilor Preotese Ore, înconjurate de apele ce s-au retras la începuturile dintâi, de pe cea mai înaltă insulă PelasGia, o gură de rai, un picior de plai, unde trăiau odinioară, hiperboreenii, unde Eminescu o descrie pe Zâna Dochia. Cătălina nu-şi pune problema să-şi schimbe traiectoria fiindcă intuieşte că involuţia cosmică e imposibilă şi că pământenii se caracterizează prin nevoia aspiraţiei evolutive spre cerurile de pe scara cosmică, pe când Luceafărul îi promite cerurile sale, unde se crede slobod şi află că-i de fapt captiv în veşnicie. Fata de împărat e astfel unicat.
Cătălina, deloc surprinsă, are curajul să-i încredinţeze dorinţele ei, pe când Luceafărul, Părând pe veci a răsări, e surprins de învecinarea tangenţială cu pământenii, un moment atras de energiile iubirii feciorelnice. Cătălin e văzut ca un copilaş dependent de rochia împărătesei, Zâna cea mare, Nika Oră, a cărei subordonată e şi Fecioara, dar pe alt plan.
Eminescu ne transmite ideea că fecioara e o permanenţă şi istoria omenirii e marcată de prezenţa Fecioarei cu Pruncul, cu veşminte specifice mileniilor şi locurilor atât în conţinut cât şi în formă, precum Cybele şi Atis, Daciana şi Dochius, Căluiana şi Căluian, Isis cu Horus, Leto cu Doris, Maria cu Iisus etc.. cum la Densuşianu, în Ţara Haţegului, în cea mai veche biserică ortodoxă, Iisus e mesagerul cu cămeşă dacică.
Cătălina eminesciană este plină de înzestrări, la înălţimea energiilor iubirii ce-şi acceptă conştient steaua cu noroc înfruntând prigonirile soartei de o veşnicie, ce-i liberă doar în cugetul nerostit, unde-şi croieşte o lume intangibilă în balanţa energiilor universale cu planuri şi trepte diferite, de o mare complexitate, pe care numai omul, în măreţia sa, le intuieşte rosturile existenţiale pe axa Kogaionului ce leagă Cerul de Pământ.
Prin Cătălina, Mihai Eminescu face trimitere la Cuvântul cel dintâi prin care se pot pătrunde sensurile cosmogenezei, în care făptura primordială e fecioara, lăudată ca prea sfântă născătoare, ce-a dominat prin orândele clare într-o lume creatoare şi paşnică în care s-au făurit uneltele necesare existenţei, veşmintele cu însemne străvechi de înţelepciune, limbajul, scrierea, cultura şi civilizaţia. Eminescu o ştie ca O mireasă-n ziua intâi,/ …cu păr bălai ce intuieşte calea Luceafărului la acea fărâmă din lumea cea dintăi/ Cănd izvorăsc lumine/ ce lucesc pe axa Kogaionului matriarhal geto-dac între Cer şi Pământ.
De la începuturi până la Fecioara cu Pruncul e cale lungă şi codată. Energiile întoarcerii la origini sunt mentale, involuţia e nulă şi la dimensiuni cosmice, aspect pe care Cătălina îl exprimă prin fiorul memoriei colective. Specială e Cătălina şi pentru că îşi cunoaşte limitele când reproşează Luceafărului că deşi vorbeşte pe înţeles ea nu poate pricepe tâlcurile adânci şi că pe Pământ există o treaptă de iniţiaţi în ale lumii. Ea îl îndeamnă să treacă barierele celeste şi să devină muritor. Văzând că se întoarce mut de Nu mai cădea ca alte dăţi/Din cer din tot înaltul, îl înţelege şi-l sfătuieşte să rămână în locul lui ştiut din cer şi să nu caute nevrednica-i iubire, diferită în lumea androginelor, deoarece această iubire nu este vrednică de Nika, Zâna depărtată în începuturile ancestrale, fiindcă androginismul nu cunoştea energiile iubirii, iar creatorul îi precizează Luceafărului că el este din ziua cea dintâi, iar Cătălina e neschimbată şi rămâne o veşnică minune în Ceruri, iar pe Pământ e Mama născătoare pentru că în lumea noastră totul are mai întâi o mamă. Această realitate e păstrată în datina Sânzienelor şi Rusaliilor de la noi, moştenitorii înţelepciunii străvechi din tezaurul inconştientului colectiv.
Iubirea este sărutul energetic colosal determinat de energiile superioare evidenţiate prin prezenţa Fecioarei ce-a adus pe lume Pruncul, băiat maturizat prin iubire, devenit bărbatul oglindă şi forţă a vieţii, părtaş la nemurire. Feciora devine Sacra Născătoare şi dinVestală va deveni prin căsătorie NeVastă ce-şi cunoaşte locul în Universul Uman ce nu poate fi conceput fără Cătălin, băiatul din flori, şi doar românii cunosc semnificaţia expresiei, şi de pripas, ce se ţine de rochia împărătesei şi nu-l pasionează dorul de luceferi, şi-o îndeamnă pe fata de împărat să fugă cu el în lume, universul în care suntem captivi.
Cătălin cu nume geamăn se potriveşte cu Cătălina vremurilor pământene. E acceptatul obişnuit, e născut, iar nu făcut, că e copil de casă din astă lume, pentru care Cătălina este o copilă ce se potriveşte cu el şi fizic, amândoi având păr bălai din neamul blonzilor hiperboreenii geto-daci, fiind de statură potrivită, el puţin mai înalt şi protector, aşa cum se vede când o îndeamnă să se lase sărutată în îmbrăţişarea energiilor iubirii.
Când vede Luceafărul închide ochii şi simte undele mareelor ce călătoresc spre dânsul. Deşi n-are chipul peste fire, are acces la energiile extraumane imediate. Acesta luceşte cu-n amor nespus, dar se înalţă tot mai sus fiind de neatins fizic.
Cătălin, în schimb, e lângă ea şi îi umple zilele pustii, dar în subconştienul memoriei colective nopţile-s o lume fascinantă, plină de un farmec special prin dorul de luceferi.
Eminescu diferenţiază Fata de împărat prin care distinge lumea pământeană de lumea începuturilor, prin variantele de copil, copilă, copilaşi, doi copii …Numele celor doi pământeni din poemul literar-filozofic Luceafărul este identic şi special românesc, diferenţiind prin terminaţie sexul diferit de androginism din lumea noastră. Este clar că lumea cealaltă din basmele româneşti este plină de zâne şi băiatul ce trece în lumea de dincolo, nu mai are energii să se întoarcă din Tinereţe fără bătrâneţe căci viaţa e verigă a morţii, creaţie a gândului din adâncuri, mai ales că numai fecioarele înţeleg într-un anume moment al vieţii căile cosmice, ele fiind înzestrate cu cea mai înaltă şi complexă formă de energie cosmică: iubirea ce asigură temeiul nemuririi.
Mihai Eminescu a descifrat scrierile vedice cu iniţieri străvechi ce-au devansat timpul ştiinţelor moderne cu sute de ani, a cunoscut faţetele complexe ale feminităţii. Conform acestora, Creatorul n-a mai avut plămadă pentru a zidi femeia, atât de specială pe Pământ, şi s-a inspirat din: tremurul firelor de iarbă, rotunjimea lunii, mlădierea trestiei, privirea blândă a căprioarei, nestatornicia vântului, dar şi duritatea diamantului, cruzimea tigrului, căldura focului, răceala zăpezii, perfidia cocorului şi câte mai pot fi adăugate!?…
Eminescu o prezintă pe Cătălina în toată măreţia iniţiatică, enigmatică şi capabilă de a pătrunde adânci inţieri ale existenţei pe scara lumii străine Luceafărului ce rămâne strălucitor şi rece, departe de Ora de Iubire.
La noi, românii, cuvântul fată desemnează Fecioara din civilizaţia Marilor Preotese Ore-Oara, ca şi cuvântul fecior pentru cei tineri nenuntiţi. Eminescu pronunţă numele Fecioarei îndepărtat în timp şi spaţiu printre sfinţi, pe când Cătălin e copilul de lângă o copilă, adică foarte tineri iviţi în lumea ce cunoaşte bărbatul şi femeia. Această civilizaţie ce face trecerea de la androginism la o altă lume, cu alte orânde şi porunci, prezentă pe Tăbliţele de la Sinaia unde preotul judecător Oroliu îl aşteaptă pe Zora Seo, un alt preot judecător, prilej cu care sfântul get Gornio a cântat rugăciunile rânduite numite oracion. Horeb e cel mai prezent munte în Biblie, păstrat în scripte până la anul 600, unde a postit Sfântul Ilie 40 de zile aşteptând hotărârea lui Horon. Moise a luat legile de pe muntele Parânh unde trăiau horiţii. Densuşianu scrie că Prometeu este Pirf – Oros, adică omul-zeu, purtătorul focului. Pe muntele Moria din Oran se afla templul înţeleptului Solomon, munte pe care a urcat şi Mahomed să ia înţelepciunea veche. Artemiza şi Apollo s-au ivit în vremea domnului Orotan. Zaraostru era fiul zeului Oromazdes. Oroeşii erau giganţii din vechime, spune Platon. Nazoretul era sediul esenienilor, iar Orantida era unul din cele dousprezece triburi biblice. Strabon numea Kogaionul – Hieron Oros şi mai sunt o mulţime de argumente ce fac apel la Ora.
Iată secretul prin care Luceafărul îşi dorea o Oră de Iubire ştiind că civilizaţia acestor Mari Preotese a făcut trecerea la energiile iubirii dintre sexe, primordială în Hiperboreea atlantică din Carpaţii Daciei Edenice, sediul acestui miracol. Luceafărul e dintr-un ungher de Univers văzut în colţul de odae, amestecat cu umbre şi lumini, dar în lumea astrală se dezvăluie unghiuri nebănuite şi de neînţeles şi pentru pământeni şi pentru Luceafăr, de renunţă să îi explice fetei de ce nu mai cade ca alte dăţi din tot înaltul, cu regretul că unică-i numai Cătălina, care fizic e doar un chip de lut.
Sărutarea Luceafărului este specială deoarece indică accesul către o altă lume. E o pecete păstrată de iniţierile străvechi pe Ştampila Zânei, PistorNikul ce sacralizează pâinea, este Pupezee – o pupătură a Zânei, cheie a depozitului de energii dintre care cele mai importante sunt energiile iubirii de care se simte absorbit. Cătălin cere O gură, numai una fiindcă ştie că se transformă în sărut/ Tu iarăşi mă sărută/ că între ei, doi copilaşi e compatibilitate energetică.
Luceafărul este pentru Eminescu mesagerul capabil să acceadă la lumina ştiinţei cosmice prin care precizează scopul rânduielilor ce susţin Totul Universal ce nu poate fi renegat ori desfăcut, schimbând orândele cosmogenezei Lumină din lumină deoarece s-ar distruge Totul că Moartea-i imposibilă la nivel cosmic şi diferită de cea pământeană. Luceafărul e conştient că aparţine unei lumi energetice diferită de cea a Cătălinei, dar află cu deznădejde cât e de neputincios în raport cu Universul energetic. Nu minimalizează sărutarea, tangenta dintre lumi ca moment al unui nou început ce stimulează cunoaşterea, considerată un păcat, o deviere de mare curaj a omului cutezător, ştiută din legendele biblice: Tu vrei chiar nemurirea mea,/ În schimb pe-o sărutare/ Dar vreau să ştii asemene /Cât te iubesc de tare.
Fără sărutare, fără contactul direct de început al cercetării, nu există cunoaştere. Ce uluitoare sensuri dezleagă călătoria Luceafărului ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că această creaţie literar-filozofică a anticipat, cu multe decenii, ştiinţa timpului şi poate reconstitui pentru eternitate întreaga înţelepciune a omenirii – cum argumentează Oana Opaiţ, şi niciun fizician ori filozof al lumii n-a putut înţelege uşor nici în cuvinte simple adevăruri ce ştiinţa le deţinea de milenii. Nu întâmplător poetul filozof pune în glăsuirea Cătălinei cuvintele: Deşi vorbeşti pe înţeles eu nu te pot pricepe, că. nu-s cu chipul peste fire. Cunoaşterea are momentele sale de maturizare.
Poemul literar Luceafărul ilustrează strălucitorul clocot al cosmogenezei, unic în creaţia literar-filozofică, ce concentrează întreaga ştiinţă a lumii putând recrea întreaga spiritualitate a omenirii de la cuvântul cel dintâi. când izvorau lumine şi până la prezentul sacru. În Legenda Luceafărului, în prima variantă, în loc de Un cer de stele dedesubt Deasupra cer de stele versurile erau: Trec oceane dedesubt/ Deasupra-i oceane. Varianta face atingere cu Arca lui Noe prin potopul de ape când s-a dezgolit uscatul, de unde Vedea ca-n ziua cea dintâi /Născând în cale-i stele. Eminescu conduce la înţelegerea Potopului lui Noe din mitologie ca fiind lumea începuturilor când gheaţa devenită apă curgea în râuri de mărimea oceanului. Magistrală e demonstraţia doamnei Oana Opaiţ, câştigătoarea Concursului Naţional Porni Luceafărul… cu lucrarea Luceafărul – de la poezie metafizică la „ cel mai lung poem de dragoste”. Această interpretare critică de înalt nivel aduce în prim-plan o întreagă înţelepciune a lumii creionată de geniul universal care e românul geto-dac Mihai Eminescu. Luceafărul nu-i dezvăluie Cătălinei nici Calea lungă pe care a străbătut-o şi nici întâlnirea cu Demiurgul, Tată şi Părinte, Doamne, pe care noi, românii, îl ştim ca pe Tatăl Nostru din Ceruri.
Mihai Eminescu scoate din adâncurile înţelepciunii străvechi întreaga ştiinţă a lumii păstrată în basmele, miturile, legendele, datinile şi obiceiurile româneşti şi atrage atenţia spiritualităţii româneşti că în căutările sale…aproape totul trebuie dacizat, că înţelepciunea geto-dacă e depozitul ancestral de ştiinţă universală.
Eminescu e magul nostru de la cei de ieri, pentru cei de azi, către cei de mâine! Adâncurile iubirilor pământene nu sunt pierderi de energie atunci când norocul te duce în lumea cunoaşterii care te absoarbe ca o gură a Universului tăinuit devenind o şansă de mare preţ dăruită nouă.

Bibliografie:
Câmpan, Ioan Vasile; Eminescu şi fizica, Revista Dacia Magazin nr.59, mai – iunie 2009;
Cotan-Prună, Olimpia; Mitologia străveche geto-dacă în opera eminesciană, Revista Dacia Magazin nr. 59, mai – iunie 2009, pag. 53; Eminescu, Mihai; Opere alese, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973;
Olariu, Arimin; Despre daci, geţi…/ro.scribd.com/doc/126861140/95268208-Constant-in-Olariu-Arimin;
Opaiţ, Oana; Luceafărul – de la poezie metafizică la „ cel mai lung poem de dragoste, Revista Dacia Literară nr. 5, Botoşani, 2010;
Drâmba, Ovidiu; Istoria culturii şi civilizaţiei, vol 1, Ed. Academiei, Bucureşti; Vulcănescu, Romulus; Mitologia Română, Ed.Arhetip, Bucureşti, 2006.