SPAŢIUL MIORITIC, ÎNTRE ELOGIU ŞI BLESTEM

spatiul-mioritic

Adrian Bucurescu

Cea mai veche variantă cunoscută a ”Mioriţei” este o colindă din Nord-Estul Transilvaniei. Ea a fost consemnată, pe la 1792 – 1794, într-o garnizoană din Bistriţa-Năsăud, de către ofiţerul Ioan Şincai, fratele lui Gheorghe Şincai. Însă manuscrisul a fost descoperit abia la sfârşitul secolului XX, în Arhivele din Târgu Mureş, şi publicat în anul 1991, în revista ”Manuscriptum”, fără să mai aibă vreo influenţă asupra interpretării mitului mioritic.
Cea mai cunoscută variantă literară rămâne balada publicată în 1850 de Vasile Alecsandri, ce a fost culeasă în zona Vrancea, de Alecu Russo, în răstimpul februarie – aprilie 1846. Pentru prima oară, balada a fost publicată de Alecsandri în secţiunea ”Cântece poporale româneşti”, din gazeta ”Bucovina”, din Cernăuţi, an III, nr. 11, sâmbătă, 18 februarie 1850, cu titlul ”Mieoara”. Textul este republicat, la 28 august 1850, de Vasile Alecsandri, în bisăptămânalul ”Zimbrul”, din Iaşi. În anul 1852, Alecsandri include balada ”Mioriţa” şi în volumul ”Poesii poporale. Balade (Cântece păstoreşti)”.
E clar că nimeni nu bănuia, în acei ani, ce carieră spectaculoasă va avea acest poem folcloric. ”Mioriţa” este răspândită în peste 1.500 de variante, în toate ţinuturile româneşti, inclusiv la Sud de Dunăre, fiind o creaţie populară specifică neamului nostru, nefiind cunoscută la alte popoare. În Transilvania, circulă sub formă de colindă, pe când în Estul şi Sudul României, circulă ca baladă, în această versiune fiind socotită un text literar desăvârşit din punct de vedere compoziţional şi stilistic.
”Mioriţa” a fost analizată şi comentată de cei mai importanţi oameni de cultură români. Motivul mioritic a constituit izvor de inspiraţie pentru scriitori, compozitori şi artişti plastici, români şi străini. Balada a fost tradusă în peste 20 de limbi străine. ”Mioriţa” este considerată unul dintre cele patru mituri fundamentale ale literaturii române.
Gloria acestei geniale balade a crescut neîncetat până în anii interbelici, când mesajul ei a început să fie contestat. Primul om de cultură important, din România, care a atacat-o cu înverşunare, a fost Emil Cioran, în volumul ”Schimbarea la faţă a României”, publicat în anul 1936, unde se exprimă astfel: ”blestemul poetic şi naţional care se cheamă Mioriţa (…), rana neînchisă a sufletului românesc”, ”păcatul originar”, ”viciul substanţial în structura sufletească a românilor”. În concepţia lui Cioran, ”Mioriţa” întruchipează fatalismul neamului nostru, supunerea românilor faţă de duşmani, rămânerea în urmă a ţării faţă de altele, şi multe alte metehne autohtone.
S-ar putea spune că 1936 a fost hotărâtor pentru destinul ulterior al baladei, căci în acelaşi an a publicat şi Lucian Blaga celebra lucrare ”Spaţiul mioritic”, operă fundamentală a poetului-filosof, ce avea să întregească ciclul ”Trilogia culturii” şi să anticipeze ”Trilogia stilului”. În ”Spaţiul mioritic”, pornind de la balada populară, Lucian Blaga ajunge la următoarele convingeri: ”… Cu acest orizont spaţial se simte organic şi inseparabil solidar sufletul nostru subconştient, cu acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, cari fac din el cadrul unui anume destin. Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de inimă, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plaiu, o vagă amintire paradisiacă: Pe-un picior de plaiu, / pe-o gură de Raiu. Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui sentiment al destinului: spaţiu mioritic”.
Mult mai târziu decât Emil Cioran şi Lucian Blaga, abia în 1970, alt mare gânditor român, Mircea Eliade, îi consacră ”Mioriţei”, sub titlul ”L’Agnelle voyante”, un studiu întreg, în volumul ”De Zalmoxis a Genghis-Khan”. Aici, punctele de vedere ale istoricului şi filosofului religiilor diferă de cele ale nihilistului Emil Cioran: ”În universul valorilor folclorice, atitudinea păstorului exprimă o decizie existenţială mai profundă: nu te poţi apăra împotriva destinului cum te aperi împotriva vrăjmaşilor; nu poţi decât să impui o nouă semnificaţie urmărilor ineluctabile ale unui destin în curs de realizare. (…) Mesajul cel mai profund al baladei se constituie din voinţa ciobanului de a schimba sensul destinului său, de a transmite nefericirea sa de moment al liturghiei cosmice, transformându-şi moartea în nuntă mistică”.
Atributul ”mioritic”, lansat de Lucian Blaga, a făcut o neaşteptată carieră imediat după evenimentele din Decembrie 1989, însă cu conotaţii de obicei peiorative, semnificând cam tot ce ar fi sau chiar este mai rău în România. Pornind de la ideile absurde ale lui Emil Cioran cu privire la baladă, semidocţi din toate domeniile, inclusiv din presă, lipesc astăzi termenul mioritic, al lui Blaga, de tot ce li se pare lor că se petrece mai rău în ţara noastră. Mare mirare ar fi ca termenul să nu intre în vocabularul internaţional, cu sensurile peiorative lansate de comentatori-papagali.
Mai întâi, cine citeşte cu atenţie balada înţelege că păstorul nu se resemnează, căci tot testamentul său este lăsat doar în eventualitatea morţii sale, mai ales că este unu împotriva a doi. Propoziţia testamentară este clar condiţională: ”Şi de-o fi să mor…”. Ar trebui să i se elogieze calmul, lipsa oricărui sentiment de teamă, nu ”fatalismul”. Toţi cei care plecau, pe vremuri, la război, nu numai români, obişnuiau ca mai întâi să-şi facă testamentul, căci nimeni nu ştie când îi vine ceasul de plecare pe Celălalt Tărâm.
Tâlcul acestei minunate balade este însă mult mai subtil. Eroul nu e un cioban oarecare, ci este un iniţiat, care ştie că va învia, aşa că nici dacă se aşteaptă ca să fie ucis, nu are de ce să-i fie teamă. S-a remarcat că ”Mioriţa” nu are niciun element creştin, că vine din străvechime, de pe vremea dacilor, care credeau în înviere şi în reîncarnare. Aşadar, iată ce spune ciobanul, în variante, înainte de eventuala sa ucidere:
-Să le spui, că, dacă m-or ucide,
Să mă-ngroape
În vatra stânii,
S-aud oile şi cânii,
Şi fluieraşul să-mi pui la cap,
Fluieraşul meu drag,
Că tata din groapă s-o scula
Şi oiţelor le-a cânta.
+ + +
Să mă îngroape
Pe aici, pe-aproape,
Să fiu tot cu voi
În târla de oi,
În jocul de miei.
Şi cu cânii mei,
Cu fluier la cap,
Care mi-a fost drag,
Că eu m-oi scula
Şi oi tot cânta…
Dacă e să vorbim de un blestem al ”Mioriţei”, acesta vine de la faptul că numai unele variante au păstrat finalul, în care eroul chiar învie! Iar despre aceste variante, cu final fericit, cercetătorii nu scot o vorbă, deşi este limpede că miracolul schimbă cu totul hermeneutica mitului. Iată doar câteva exemple:
Şi mama purta,
În traistă ducea
Apă-nvietoare,
Buruieni tămăduitoare,
Şi mi-l oblojea
Şi mi-l descânta,
De mi-l învia.
+ + +
-Mioară, mioară,
Suflă tu o dată!
Mioara sufla
Până l-învia.
+ + +
La mormânt mergea
Şi ea mi-l jelea
Şi mi-l deştepta;
În braţe că-l lua,
În cucie mi-l punea,
Şi-acasă că mi-l ducea.
Aceasta este ”Mioriţa” întreagă, adevărată şi curată, unde ciobanul, după ce e ucis, învie şi, odată cu această minune, învie şi nădejdea daco-românilor.