ACOLADA

constantin-miu

Const. MIU

– Dragă, de ce-o fi vrând omu’-ăsta să se lege la cap, fără să-l doară? se-ntrebă într-o bună zi profesoara Marina Copchilescu, vădit nemulţumită de atitudinea şefului.
– Cine, fato?
– Cum adică cine?… Nu te mai preface că nu ştii!… Directoru’, cine altu’ ?!

Profesoara de religie, Delma Avram, era singura persoană care-i suporta Marinei ifosele de vedetă veşnic nemulţumită de ceilalţi colegi din cancelarie, pe care-i privea cu superioritatea unui intelectual de rasă, iritat de mediocrităţile ce dau din coate, să iasă în faţă.
– Lasă omu’ să se-afirme!
– Am zis eu că nu-l las? se miră Marina Copchilescu.
– Atunci, de ce eşti Gică contra, la fiecare consiliu profesoral?
– Să nu se plictisească lumea bună!
– Cum adică?
– Până să vină ăsta la putere, ai uitat că au fost şapte ani de dictatură personală şi cinci de linişte de moarte?
– Te-ai găsit tu, mai cu moţ, s-alungi liniştea de moarte, făcând circ! o mustră Delma Avram pe colega sa.
– Dacă spun ce cred, nu înseamnă că fac circ! vociferă Marina.
– Da’, mai spui şi prostii, asta nu pricepi tu!
– Dragă, eu nu accept politica pumnului în gură! Şi o spun răspicat la fiecare consiliu, când cer lămuriri la ce ne pune ăsta să facem… Asta se cheamă că spun prostii?
– Uite, şi-acu’ faci praf! atenţionă Delma.
– Cum să fac praf, când eu stau toată ziua cu gura pe puturoasele-alea de femei de serviciu şi le pun să dea cu aspiratoru’ la mine-n cabinet dimineaţa, la prânz şi seara! se apără Marina.
– Aşa se spune despre ăia care vorbesc în plus, ca să se bage-n seamă, explică profesoara de religie.
– Ei, dacă tot zici că mă bag în seamă, să vezi ce propuneri am să fac la primu’ consiliu, că tot ni s-a cerut ca fiecare să facă activităţi inedite pentru ziua liceului… Ştii ce cred eu despre activităţile-astea extra curriculare?… Mai e puţin şi facem din liceu’-ăsta grădiniţă!… Da’, dacă-i ordin… Să trăiţi!… Se execută… Şefu’ zice, fraierii face!… Nu aşa e proverbu’-ăla?!
-’Ai, că mor de curiozitate, zi-mi şi mie, se rugă Delma Avram, poate colaborăm…
– Ca să ceri după-aia gradaţie de merit, pe munca mea?
– Da’, cum poţi să crezi aşa ceva, că doar nu-s madam Ţibanu, care când era pe cai mari, punea fraierii la treabă, iar ea culegea laurii!… Suntem amice şi vreau să-ţi dau o mână de-ajutor, atâta tot.
– Sigur nu urmăreşti al’ceva?
– Asta mi-e Sfânta Cruce! se jură femeia, închinându-se de zor.
– Biiine, o să facem echipă tare!
– Cu ce ne echipăm?
– Mai întâi, tre’ să găsim nişte fete şnur…
– Aaa, ştiu!… Vorba cântecului: Fete şnur, fete şnur/ Fără ţâţe, fără cur!
– Nu, dragă!… Şnur, adică din alea fără inhibiţii, cu tupeu, cum zic băieţii.
– Şi ce-o să facem cu tupeistele-astea?
– Trupă de majorete, se lăudă profesoara de informatică.
– M-ai dat pe spate!
– Trage fusta, că se văd chiloţii! râse Marina cu poftă.
– Râzi de mine?
– Doar n-oi vrea să plâng!
– Să-ţi faci trupă singură!
– Te-oi fi supărat… Nu mai vrei să lucrăm în echipă?
– Ba da, ba da, însă numai tu vrei să fii deasupra!
– Data viitoare, schimbăm poziţia, făcu fals împăciuitoare Marina Copchilescu.
– Bine-bine, zi repede cum facem cu majoretele-alea!
– Păi… Uite cum facem… Tu te ocupi de recrutare: treci din clasă în clasă şi le-nscrii pe toate pe listă… Obligatoriu! După aia, vorbesc eu cu soţul meu, cu Cipinel, să ne dea o mână de-ajutor… Le adunăm pe toate în sala de sport şi le punem să defileze…
– Aha, am priceput: costume de baie, baloane, confetti…
– Vezi că vii de-acasă!
– Şi ce să mai aduc de-acasă?
– Un butoi de varză, de şaizeci de kile!
– De unde varză acu’, în luna mai?

Profesoara de informatică se încruntă la cea din faţa ei. O ştia ca pe o femeie dezgheţată, dar nici aşa, să ia totul ad literam.

– Avem nevoie de butoi, nu şi de varză!
– Biiine că mi-ai zis, că eu la clasă n-am pe nimeni, ca să-mi aducă varză…
-’Ai, că eşti varză, soro!
– Aşaaa, şi mai departe? făcu repede profesoara de religie, fără a lua în seamă ironia colegei.
– Îl punem pe Cipinel să se uite la fete cum încalecă butoiu’… Ce spune el e sfânt!… Că am încredere numai în gusturile lui!… Asta va fi proba practică la selecţie.

După ce le-au chinuit pe toate fetele din liceu trei săptămâni la rând, să treacă proba butoiului, cele două profesoare arătau foarte mulţumite de isprava lor. Au ales şase fete, una mai crăcănată decât alta!

– O să facem şi simulare pe calculator! se lăudă Marina Copchilescu. Da’, mai întâi, fetele să se spovedească la tine! comandă ea… Pe butoi, se vede care dintre ele s-a jucat cu cercu’, iar lui Cipinel nu-i scapă nimic, să ştii, c-are nişte ochi – mamă-mamă – ca de vultur! mai spuse ea, spre luare-aminte.
– Da’, n-am hotărât ce nume dăm trupei de majorete!
– Măi, să ştii că am discutat cu Cipinel despre treaba-asta…
– Şi ce-a zis?
– Ştii doar că el e mai tipicar de felul său… O noapte-treagă a consultat nişte dicţionare în patagoneză…
– A găsit ceva? întrebă curioasă Delma.
– Cică Parantezele nu merge, că nu toate sunt aşa rotunde ca tine… El a propus ACOLADA, că e mai încăpătoare!