PROVINCIA DACIA – REVOLTELE DACILOR ŞI ÎMPĂRAŢII ROMANI (I )

teodor-filip1

Teodor Filip

ORGANIZAREA PROVINCIEI

La data de 11 august 106 se încheie cel de-al doilea război daco-roman şi are loc constituirea provicniei romane. Acest lucru este atestat şi de „Diploma militară” (CIL 16,00068) descoperită la Porollissum (azi Moigrad, în judeţul Sălaj).
Pentru organizarea noii provincii, Traian a mai rămas aici aproape un an. Au loc mai multe recensăminte făcute de romani (atenţie cei care susţin că teritoriul cucerit a rămas pustiu de daci – ori au fost ucişi, sau luaţi prizoniei ori s-au refugiat la dacii liberi). Din măsurătorile topografice făcute tot de romani, ne-a rămas mărturie faptul că a fost ocupată o suprafaţă de circa 240 km pătraţi, fiind incluse Oltenia, Banatul şi Transilvania intercarpatică (actualele regiuni).
„Dacia Traiană”, cum a fost numită iniţial provincia, a fost asimilată provinciilor romane de rang imperial. Adică era condusă în numele împăratului de către un guvernator de rang senatorial, ce purta titlul oficial de „Legatus Augusti pro praetore”. Primul guvernator a fost Decimus Trentius Scaurianus – până în anul 109. Acest mandat era pentru o perioadă de 3-5 ani, apoi fiind redusă la maximum doi ani. Din aparatul administrativ/birocratic făceau parte persoane de diferite categorii, inclusiv liberţi sau sclavi. Între anii 108-110 se construieşte oraşul Ulpia Traiană Augusta Dacica, care devine capitala provinciei, sediul guvernatorului şi al întregului aparat adminsitrativ, fiscal şi religios.
Traian a crezut că prin opera lui de organizare socială, economică, administrativă şi militară stăpânirea romană rămâne sigură, dar n-a fost să fie aşa.
Măsurile severe luate de către Traian, după terminarea ostilităţilor, în loc să asigure ordinea, au creat nelinişte, autohtonii se simţeau închişi, supravegheaţi într-un spaţiu în care nu se puteau deplasa în voie. În această etapă istorică, autohtonii nu s-au împăcat cu situaţia impusă, la care nu s-au aşteptat. Ca urmare Traian impusese dacilor un greu cens „ca pedeapsă pentru că rezistaseră cu încăpăţânare” (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23)
Ca un popor dârz şi viteaz, dacii nu s-au resemnat să fie subjugaţi şi exploataţi în propria lor ţară. Dorinţa de eliberare s-a născut. Flacăra luptei de eliberare a crescut şi a fost întreţinută, în primul rând, de dacii liberi care ţinuseră o legătură permanentă cu fraţii lor asupriţi. Cu toate că se construiau drumuri şi oraşe şi se deschideau noi târguri şi viaţa era prosperă, organizarea rigidă a societăţii produce o fierbere continuă, iar în jurul hotarelor provinciei dacice ocupate, se naşte o permanentă alarmă de frica unei cotropiri romane.
În această perioadă, Dacia Traiană a cunoscut profunde schimbări: drumurile fuseseră aduse la nivelul imperial, se dezvoltase economia, producţia agricolă a crescut, minele de sare şi de aur lucrau la capacitate maximă, cirezile de vite şi turmele de oi împânzeau ţinuturile, târgurile au cunoscut forfota de odinioară, deşi deplasările erau limitate şi dacii liberi nu puteau avea acces în provincie. Cu toate aceste realizări, populaţia mocnea, iar dacii liberi puteau în orice moment să dea semnalul de atac.
Momentul prielnic sosise în anul 117, la moartea neaşteptată a lui Traian, când fusese declanşată o luptă din interior de eliberare şi un atac puternic, din cele două părţi, din exterior. Acest război, după cum se arată, n-a fost o năvălire de jaf, ci un atac militar bine organizat, gândit din timp, printr-o acţiune concomitentă. Atacul dacilor liberi asupra teritoriului ocupat de romani s-a produs din două direcţii: de la răsărit, prin Moldova şi Muntenia, atacau roxolanii, iar la apus, prin Banat, loveau iasigii. După D. Tudor a existat o înţelegere pentru un iureş concomitent. În războiul declanşat prin surprindere, a fost omorât guvernatorul provinciei, C.Iulius Quandratus Bassus, om cu mare prestigiu şi experienţă în lumea romană. Un papyrus egiptean menţionează un „război dacic” (C.Patsch, Der Kampf, p.161) care nu poate fi altminteri interpretat decât ca o insurecţie generală a dacilor din interiorul provinciei, combinată cu atacuri ale dacilor liberi şi sarmaţilor iazygi şi roxolani. Războiul din 117-118, pornit din interior de către băştinaşi, iar din exterior prin dacii liberi, ca forţă principală roxolanii şi iasigii, a dat posibilitatea lui Hadrian să-şi întărească convingerea despre puterea popoarelor nord tracice şi să-şi fixeze, în consecinţă, strategia corespunzătoare. În timpul acestor evenimente are loc incendierea suprastructurii lemnoase a Podului lui Apollodor de la Drobeta. Lovitura dată imperiului a fost aspră, dar pentru Hadrian n-a fost o surpriză, de aceea a renunţat la politica inflexibilă a lui Traian aplicând una conciliantă, de pace (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23; Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Pentru potolirea tulburărilor Hadrian a fost silit să ia măsuri cu totul excepţionale. Astfel, împăratul a dat „provizoriu lui Marcius Turbo, după Mauretania, comanda asupra unor legiuni”.

PUBLIUS AELIUS HADRIANUS (117-138)

Biograful lui Hadrian relatează că noul împărat a intenţionat la un moment dat, sub presiunea luptelor duse de daci, să abandoneze cuceririle teritoriale făcute de predecesorul lui la nord de Dunăre (Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Dar Hadrian a dus tratative cu dacii liberi şi s-au înţeles să le plătească stipendii. Iasigilor le-a facilitat unele avantaje comerciale. În primul rând accesul la sarea transportată pe Mureş. Din Dacia, Hadrian vroia să se retragă. Faptul că a renunţat nu se datorează atât de mult sfaturilor primite, ci mai curând din interese
majore economice şi, poate, ca respect faţă de Traian, nedorind să-i umbrească aureola.
Hadrian, după ce se hotărâse să păstreze provincia, a trecut la unele măsuri organizatorice social-administrative şi militare. A bifurcat împărţirea administrativă şi militară în Dacia Superior şi Dacia Inferior mai târziu, în 123, a format Dacia Porolissensis. A permis comerţul băştinaşilor cu dacii liberi în cele trei provincii şi a promovat relaţii de colaborare mai strânse cu reprezentanţii obştilor săteşti şi meşteşugăreşti.
A adus modificări în sistemul de apărare şi de distribuire a trupelor, dând mai mare atenţie celor auxiliare care erau răspândite printre autohtoni şi colaborau zilnic cu ei. Recrutarea, pentru armata staţionată activă şi auxiliară, se făcea din rândul tinerilor băştinaşi. Pentru a se asigura legăturile comerciale, a organizat puncte vamale, în cele trei regiuni, iar pentru legătura cu sudul Dunării a reparat podul lui Traian şi a fixat o vamă pe lângă paza podului. Prin măsurile luate populaţia de la sate şi oraşe a cunoscut prosperitatea şi a colaborat cu administraţia romană, însă dacii liberi, după acest eşec, au reflectat din nou asupra celor spuse de Decebal şi s-au unit pentru un scop naţional: blocarea expansiunii Imperiului Roman spre nord şi slăbirea lui.
În 137, pe emisiunile monetare ale împăratului Hadrian se întâlneşte legenda Exercitui Daciae, care se referă la armata provincială a Daciei în totalitatea ei.

ANTONIUS PIUS (138-161).

În timpul lui Antonius, se dezlănţuie o serie de atacuri ale dacilor liberi, din trei direcţii, coroborate cu răscoale izolate din interior, ele fiind semnalate în anii 138, 140, 143, 156, 159. Despre o răscoală în provincia Dacia în anul 143 combinată cu acţiuni de eliberare ale dacilor liberi avem mărturii precise. Panegiricul lui Aelius Aristide către Roma rostit în aprilie-iunie 144 vorbeşte de „nebunia geţilor” (Aelius Aristides, 26, 70). Prin aducerea unor noi trupe auxiliare în Dacia autorităţile romane au reuşit să înăbuşe răscoala.
Între anii 156-157, are loc un atac al dacilor liberi la hotarele de răsărit ale Daciei, respins de legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus. Ca urmare se trece la întărirea limesului dacic de pe râul Someş.
Şi mai puternică a fost răscoala din 157-158 din nordul Daciei. Acţiunilor unite ale dacilor supuşi cu cei liberi, romanii le-au făcut faţă numai datorită unui efort militar excepţional. În urma luptelor Antoninus Pius a luat titlul de Dacicus Maximus (CIL, VIII, 12513), adică învingător al dacilor. Răscoala dacilor şi ecoul înăbuşirii ei de către trupele romane sunt atestate de seria de monede bătute cu acest prilej, între care unele piese reprezintă Dacia ca roabă trântită la picioarele lui Marte care o apasă cu piciorul.
În aceste scurte războaie au atacat carpii şi costobocii. Începe să se contureze o coaliţie antiromană. Pentru apărarea şi liniştea provinciei, pentru stăvilirea pericolului venit din exterior, Antonius Pius întăreşte castrele, aduce noi trupe şi trece la reorganizarea teritoriului, tot în trei părţi, după capitalele regiunilor: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Pune pe primul plan armata şi nu relaţiile sociale şi economice, reduce activitatea comercială cu exteriorul şi cultivă relaţiile de pace cu vecinii.

MARCUS AURELIUS (161-180)

Cu toate că răscoalele şi lupta de rezistenţă a poporului dac au fost în cele din urmă înăbuşite, totuşi acţiunea de eliberare de sub ocupaţia romană, din ce în ce mai apăsătoare, nu a putut fi curmată. De altfel o nouă ocazie pentru o insurecţie generală care s-a întins repede şi la sud de Dunăre au fost războaiele „marcomanice”. Pe toată durata lor (anii 167-180) lupta de eliberare din provincii s-a împletit cu acţiunile declanşate de dacii liberi şi de alte populaţii. Astfel s-a creat un vast front antiroman de la Marea Nordului şi din Britannia până la Marea Neagră şi Eufrat, precum şi în Africa (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Frontierele nordice, estice şi sudice ale Imperiului roman au fost presate cu putere, în această perioadă un rol important jucându-l mişcările şi revoltele interioare.
Pentru a face faţă pericolului intern şi extern în Dacia au fost aduse noi trupe: legiunea V Macedonica şi detaşamente din legiunile X Fretensis, XI Claudia, I Italica. Răscoala populaţiei dace a fost foarte puternică, însăşi capitala provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, precum şi alte centre, ca Tibiscum, s-au găsit într-o mare primejdie. O expresie dintr-un text al unei inscripţii arată că Sarmizegetusa a trecut printr-un „dublu pericol” (ancipiti periculo) care poate fi interpretat ca pericolul venit în egală măsură din partea populaţiei locale revoltate împotriva autorităţilor romane cât şi din partea dacilor liberi
şi iazygilor raliaţi răsculaţilor. Vilele şi sanctuarele din jurul capitalei au fost complet distruse. La aceste acţiuni s-au alăturat dacii liberi şi probabil vandalii germanici sosiţi în preajma provinviei.
Focul răscoalei s-a întins şi la sud de Dunăre, unde inscripţiile funerare vorbesc acum frecvent de latrones – exponenţi ai unei mişcări populare cu caracter predominant social. Pentru restabilirea situaţiei Marcus Aurelius a procedat la instituirea unui comandament unic pentru Moesia Superior şi Dacia, încredinţat generalului Claudius Fronto.
Sub domnia lui Marcus Aurelius, atacurile din exterior cunosc o nouă formă. Parţii lovesc imperiul în 167, sunt deplasate forţe şi din Dacia. Când romanii nu se aşteptau, din nord sunt atacate simultan Dacia Traiană, Retia, Noricum, cele două Pannonii şi în acelaşi timp, sudul Dunării. Se formase o „federaţie barbară” din formaţiunile teritoriale statale nord tracice ale quazilor, iasigilor, costobocilor, roxolanilor, carpilor, goţilor etc.
Toată durata domniei lui Marcus Aurelius (19 ani), este legată de lupte crâncene, în războaiele cu dacii revoltaţi, vandalii germanici şi iazygii (CIL, VI, 31640).
În anul 170 răsculaţilor li s-au alăturat costobocii, care au efectuat un raid până în adâncul Peninsulei Balcanice, în Macedonia şi Grecia. Există unele indicii care sugerează că, folosindu-se de acest prilej, masele autohtone din estul Moesiei Inferior s-au răsculat şi distrugând pietrele de hotar, au pus stăpânire pe pământurile coloniştilor romani şi ale celor bogaţi, cum s-a întâmplat în jurul cetăţii Ausdecensilor şi la Tropaeum Traiani (CIL, III, 14214). Guvernatorul M.Claudius Fronto a fost ucis „luptând eroic şi până la capăt pentru republică”, însăşi capitala Daciei se afla la un moment dat în mare primejdie fiind atacată din două direcţii” (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Gravitatea situaţiei este reliefată şi de faptul că în anul 174 împăratul Marcus Aurelius a venit în Dacia unde a restabilit cu greu situaţia. El este nevoit să întreprindă o serie de măsuri pentru apărare, în primul rând aduce de la Troesmis, la Potaisa, Legiunea V Macedonia, mărind forţa armată şi cu noi recrutări. Trece la organizarea militară a provinciei, în locul unor civili (procuratori) conduc comandanţii (legaţii) Legiunilor XII Gemina şi V Macedonica. Pentru prima dată, se creează un comandament unic al celor trei Dacii (Porolisensis, Apulensis şi Malvensis) şi al celor două Moesii (Superior şi Inferior), situaţie în care pe lângă concentrarea unui mare număr de forţe militare s-a încercat asigurarea operativităţii deciziilor militare.
După ce obţin unele succese militare, costobocii sunt înfrânţi în mai multe rânduri în rmătoarele două decenii, fapt care le slăbeşte forţa, ca urmare, ei nu mai sunt menţionaţi în izvoarele istorice.
După înfrângerea quazilor, iasigilor şi aliaţilor lor, Marcus Aurelius ridică în inima Romei o Columnă, după modelul lui Traian, ea are o semnificaţie deosebită pentru romanitatea răsăriteană, deoarece pe columna lui Traian este imortalizată vitejia în luptă a dacilor în apărare, iar pe Columna lui Marcu Aurelius lupta lor pentru libertate.
Cu toată duritatea luptelor şi a măcelului realizat împotriva iasigilor şi quazilor, Marcus Aurelius, n-a putut să-i înfrângă. Abia fiul său, Commodus, în 180, a încheiat o pace provizorie cu dacii liberi, etapă în care s-a realizat o „…răscruce între epoca când Roma ţinea aceste popoare în stare clientelară şi aceea când le va cumpăra pacea cu bani grei” (Historia Augusta Commodus, 13, 5).

COMMODUS ANTONINUS (180-192)

Commodus renunţă la planurile tatălui său de a supune popoarele libere din vestul şi nordul Daciei Traiane şi caută să le câştige loialitatea. Voia să le cedeze Dacia Porolisensis, care să asigure legătura politică şi economică între cele două părţi. Dar n-avusese timp pentru a-şi realiza acest vis. Cu toate că a dus o politică de apropiere şi de pace faţă de neamurile dacice libere, la început Commodus avusese parte de războaie dacice în 180, 183 şi 184. În Vita Commodus se arată: „În vreme ce el trăia astfel (în desfrâu), legaţii săi au învins pe mauri şi pe daci (victi daci), liniştiră cele două Panonii. În Britania, în Germania şi în Dacia îi impuseră stăpânirea, pe când aceste provincii voiau să se elibereze” (Historia Augusta, Commodus, 13, 5). Generalii romani D.Clodius Albinus şi C.Pescennius Niger sunt cei care duc lupte victorioase împotriva dacilor liberi din nordul provinciei.
Starea de nesiguranţă generată de lupte în provincia dacică sub Marcus Aurelius şi Commodus Antoninus, se reflectă şi prin multe îngropări de tezaure.

LUCIUS SEPTIMIUS SEVERUS (193-211)

Urcă pe tron când popoarele libere nord tracice şi cele parte din Orient devin tot mai puternice şi produc o criză în Imperiul Roman. Ameninţarea directă a acestor popoare libere l-a obligat pe Septimius Severus să aducă în prim-plan, armata. Sub domnia lui s-a trecut la militarizarea imperiului. Armata ajunsese la 350.000 luptători activi, din care 120.000 erau plasaţi la Dunărea de Jos. Armata devenise cea mai preţuită în imperiu. Toate funcţiile puterii de stat treceau pe planul al doilea, faţă de cele militare. În Dacia Traiană se trece la întărirea hotarelor, a fortificaţiilor de la graniţă şi din interior. Pentru asigurarea liniştii în interior organizează o vastă reţea de poliţie militară, răspândită în toată provincia. Poliţia de fruntari şi stationari, colabora cu populaţia. Septimius Severus dăduse o mare atenţie provinciei dacice ocupate, ea fiind sursa de aprovizionare a armatei cu produse agro-alimentare şi meşteşugăreşti, cu recruţi, ofiţeri şi arme, minele de sare şi aur asigurau resursele pentru cheltuieli militare atât de vaste. Măsurile luate, în loc să liniştească formaţiunile teritoriale nord tracice le-au unit, iar în viitor vor influenţa tot mai mult politica Imperiului

CARACALLA (193-211)

Domnia lui Bassianus Caracalla se caracterizează printr-o politică dură, crudă, dusă până la demenţă (Historia Augusta). El întreţine politica de militarizare impusă de către tatăl său, iar prin acte juridice întăreşte exploatarea social-economică. Prin edictul din 211, act juridic numit Constituţia Antoniniana, garantează cetăţenie tuturor locuitorilor imperiului, în realitate obligând la plata impozitelor pe toţi cei care aveau bunuri şi venituri. Acest act aduce şi provinciei Daciei Traiane multă mizerie, privilegiaţii obligă la muncă forţată ţărănimea băştinaşă, iar mărirea impozitelor cade asupra celor exploataţi. Contradicţia dintre societate şi administraţia romană, formată şi din autohtoni, creşte. Se adânceşte prăpastia între sat şi oraş, ultimul fiind cuib de retragere a celor bogaţi. Se creează o nesiguranţă în provincie, numărul celor numiţi latrones (lotri, haiduci) creşte şi îşi manifestă prezenţa tot mai frecvent, sărăcimea se înmulţeşte.
Caracalla declară cu mândrie: „Nimeni în afară de mine nu trebuie să posede bani, pentru ca eu să-i pot da soldaţilor”. Cu toate acestea carpii atacă imperiul în 214. Roxolanii se află în alianţă cu costobocii, carpii şi bastarnii şi luptă împotriva imperiului. Dio Cassius vorbeşte despre atacul lacringilor, a dacilor liberi, război care se prelungeşte până în 217-218 sub Macrinus. Atacurile permanente din exterior, îmbinate cu agitaţia latrones din interior, obligă pe Caracalla să întărească poliţia militară din provincia Dacia Traiană. Aţâţă pe vandali împotriva marcomanilor. Pe regele quazilor, îl atrage pentru tratative, dar îl reţine, îl judecă şi-l condamnă la moarte. Duce tratative cu dacii liberi la Porolissensis, opreşte apoi ostatici sub pretextul unei alianţe. Politica agresivă dusă de Caracalla uneşte neamurile nord tracice şi se cimentează tot mai mult o vastă Federaţie antiromană.

MACRINUS (217-218)

Marcus Opellius Severus Macrinus duce tratative cu dacii liberi, pe lângă tributul pe care-l plăteşte restituie şi ostatecii luaţi de Caracalla. Ca să redreseze economia imperiului încearcă să reducă cheltuielile militare, dar militarii se revoltă. Este dur cu cei răzvrătiţi şi aplică, pentru prima dată, centesimarea, prin tragere la sorţi să fie omorât tot al zecelea, al doisprezecelea ori al o sutălea (pe lângă decimare şi ventesimare).

ALEXANDER SEVERUS (222-235)

Numele întreg este Marcus Aurelius Severus Alexander. Sub împărăţia lui, cultul Soarelui decade. Datorită presiunilor la graniţele provinciei dacice, trece la întărirea castrelor şi la reconstrucţia celor distruse. Armata imperială este bine plătită. Când, din lipsă de bani, reduce soldele, este ucis.
Domniile lui Caracalla, Elagabal şi Alexander Severus aduc în provinciile imperiului multă mizerie. Moneda bună se ascunde şi se accentuează diferenţierea dintre homestiores şi humiliores. Pentru primii, se introduc responsabilităţile colective faţă de stat şi oraş, iar pentru ultimii se trece la munca forţată. Din 117 e.n., când s-a declanşat primul atac de către dacii liberi, şi până la Alexander Severus (235), timp de 118 ani, popoarele nord tracice libere au aplicat strategia folosită de Traian: atacuri scurte, prin surprindere, dar de lungă durată prin repetarea lor. Atacau simultan, atât Dacia Traiană cât şi teritoriile tracice din sudul Dunării. Ocupau ţinuturi pe care apoi le abandonau, nu erau create condiţiile pentru a le păstra şi organiza. Urmăreau menţinerea trează în rândul administraţiei romane a sentimentului de nesiguranţă. Această strategie viza mai mult decât eliberarea teritoriilor dacice ocupate, ţintea destrămarea Imperiului Roman. Ea a produs multe necazuri imperiului: în primul rând atacurile neprevăzute ţineau în alertă imperiul fiind obligat să menţină o armată numeroasă, întreţinerea armatei solicita cheltuieli foarte mari care la rândul lor accentuau mereu criza economică.
Imperiul Roman ajunsese în această perioadă, când războaiele (de uzură) se purtau pe solul provinciilor romane, să mărească armata cu ostaşi recrutaţi de la faţa locului, nu avea timp să-i transfere în alte provincii, în această perioadă în latineşte se dădeau numai comenzile, iar ostaşii vorbeau limba lor. Se deschide o nouă epocă în cadrul imperiului, când legiunile aleg împăratul.

MAXIMUS TRACUL (235-238)

Maximinus Thrax este ales împărat, de armată. Eutropiu arată: „Maximinius este cel dintâi care, din simplu soldat, a ajuns la domnie numai prin voinţa armatei, fără sprijinul sau consimţământul Senatului şi fără să fi fost şi el senator”. După Ammianus Marcellinus „Maximinus Thrax … se trăgea din neamul carpilor”. Iar în Vita Maximini, duo IV: „Amatus est autem unice a Getis guasi eorum viris (Iubit de geţi în mod deosebit ca şi pe unul dintre ai lor). Severus se adresează lui Maximinus Thrax când îl remarcă ca luptător deosebit: „Ce vrei, Tracule?”. „Urmând exemplul lui Spartacus, s-a condus în viaţa particulară, ca şi în înaltele funcţii de împărat, după normele morale şi tradiţiile neamului său, care exalta în epopei şi legende figurile memoriale ale lui Dromichete, Burebista şi Decebal”.
Cu toate că izvoarele istorice îl prezintă pe Maximin de neam tracic, istoriografia modernă, care acceptă dispariţia limbii şi a popoarelor trace, încearcă uneori să-l prezinte de origine „germană”. Argumentele aduse sunt numele mamei sale Ababa şi al tatălui Micea şi faptul că era barbar şi vorbea prost latineşte.
Când Maximin Tracul este proclamat împărat situaţia imperiului este critică. Criza economică se adânceşte. Presiunile popoarelor nord tracice se menţin. Armata este numeroasă şi întreţinerea ei solicită mari sume de bani, care nu mai pot fi asigurate prin impozitele obişnuite. Maximin trece la luarea unor măsuri economice „revoluţionare” care lovesc în aristocraţie şi în clerul roman şi creştin, începe să impună disciplina militară, chiar în administraţie. Armata se află alături de ţărănime şi de cei exploataţi, se „deschide atacul împotriva aristocraţiei orăşeneşti”. Maximin este numit tribun al poporului. În provincia Dacia lui Traian, aristocraţia împachetează discret şi se îndreaptă spre locuri mai sigure.
Ca să iasă din criza în care se adâncea imperiul, împăratul trece la „naţionalizările” averilor, la „secularizarea” bunurilor templelor, la preluarea bugetelor oraşelor, la topirea monumentelor de metal preţios etc. Toţi banii erau folosiţi pentru întreţinerea trupelor. Criza însă se adâncea şi Maximin Tracul a trebuit să poarte în anul 236 lupte împotriva dacilor liberi care atacau imperiul în alianţă cu sarmaţii. El ia titlurile de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Armata l-a ridicat, dar tot ea l-a asasinat când devenise înfometată şi istovită