VASILE D: CIUBUC: BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA – RESTANŢE ALE ISTORIEI

v-ciubuc-basarabia-si-transnistria2

CLICA IMPERIALĂ ŞI SCOPURILE EI FAŢĂ DE PRINCIPATELE ROMÂNE

În calea tendinţelor Imperiului Rus de a cuceri Constantinopolul, scop stabilit prin testamentul ţarului Petru cel Mare, stăteau Principatele Române. Engels reamintea: „Să examinăm faptele cunoscute de noi din istorie. Încă până la domnia Ecaterinei a Il-a, Rusia nu rata nicio ocazie de a obţine privilegii în Moldova şi Valahia”. Tendinţa Imperiului Ţarist de a-şi întări poziţiile în arealul naţional al poporului român avea o istorie mai veche. Promovarea politicii sale atât de insistente şi agresive în Orient avea şi alte explicaţii: „În timp ce Anglia, Franţa, iar pe parcursul unui timp îndelungat chiar şi Austria, orbecăiau pe întuneric, încercând să-şi determine politica orientală, toate au fost înşelate de o altă putere. În Rusia, care ea însăşi este o ţară cu condiţii sociale, obiceiuri, tradiţii şi instituţii semiasiatice, s-au găsit destui oameni care să înţeleagă starea adevărată şi caracterul Turciei… Guvernul rus folosea din cele mai vechi timpuri situaţia sa extrem de favorabilă în sud-estul Europei”.Engels ne mai atenţionează că „… politica externă e incontestabil acea sferă în care ţarismul e puternic, foarte puternic”. Această putere se datora în primul rând diplomaţiei ruse, despre care Engels scria: „Diplomaţia rusă reprezintă un fel de ordin modern al iezuiţilor… Anume această societate secretă, alcătuită iniţial din aventurieri străini, a şi avansat Imperiul Rus până la actuala lui putere. Cu o insistenţă de fier, urmărind necontenit scopul trasat, neezitând faţă de nicio perfidie, nicio trădare, niciun omor de după colţ sau linguşire, nezgârcindu-se la niciun fel de mite, neameţind la succese, fără a se pierde cu firea în faţa înfrângerilor, păşind peste milioane de cadavre ostăşeşti… această bandă, pe cât de neruşinată, pe atât de talentată, a contribuit mai mult decât toate armatele ruseşti la extinderea frontierelor Rusiei de la Nipru şi Dvina, peste Vistula, până la Prut, Dunăre şi Marea Neagră… Anume ea a făcut din Rusia o ţară mare, puternică, ce ar impune frică, deschizându-i-se calea spre dominaţia mondială…” Evident că această „bandă diplomatică criminală” a determinat politica de cuceriri teritoriale ale Imperiului Rus şi faţă de arealul populat de români, pe care 1-a ocupat de mai multe ori, răpindu-i până la urmă teritoriile până la Prut, Dunăre şi Marea Neagră.
Poporul român lupta de veacuri să scape de jugul otoman. Erau lupte de eliberare naţională. Forţele însă adesea erau inegale. S-a ajuns la concluzia că numai lupta poporului cu aliaţii din afară poate duce la eliberarea mult râvnită. Înaintaşii noştri au crezut că vor putea fi ajutaţi în lupta lor pentru eliberare de către Rusia, însă speranţa lor, care s-a transmis şi poporului, s-a dovedit a fi o iluzie.
Şovinismul rus s-a folosit în permanenţă de dorul de libertate al românilor în scopurile sale expansioniste. Numeroşi agenţi ruşi erau infiltraţi în Principate pentru a propaga şi ideea că Rusia le este „eliberatorul adevărat”. Aceasta era o tactică de decenii a diplomaţiei ruse, despre care scria şi F. Engels: „…guvernul rus de multă vreme folosea situaţia sa extrem de favorabilă în sud-estul Europei. Sute de agenţi ruşi cutreierau prin Turcia, insuflând creştinilor greco-ortodocşi că împăratul ortodox e căpetenia, ocrotitorul firesc şi izbăvitorul bisericii orientale asuprite, chemat în cele din urmă s-o elibereze”. Şovinismul rus avea şi alte motive perfide: „ţarismul înfăptuia orice acaparare de teritorii, orice violenţă, orice oprimare nu altfel decât sub pretextul luminării, liberalismului, eliberării popoarelor”.
Poporul român şi înaintaşii lui au fost înşelaţi de către autocraţia ţaristă, care îşi urmărea doar interesele sale expansioniste şi nu avea intenţie să ajute cu adevărat poporul român în lupta sa de eliberare naţională. Mai târziu despre înşelăciune va scrie şi V. Lenin: „Oamenii au fost şi vor fi întotdeauna jertfe naive ale înşelăciunii şi autoînşelăciunii în politică, până nu se vor învăţa să descopere în dosul frazelor, declaraţiilor, făgăduielilor cu caracter moral, religios, politic, social interesele unora sau altora…” Înşelarea şi autoînşelarea victimelor au fost folosite cu măiestrie veacuri la rând de şovinismul rus pentru a atrage popoare întregi, inclusiv poporul român, ca aliaţi în războaie. Războaiele ruso-turce din secolele XVIII şi XIX sunt exemple elocvente în acest sens. În primul rând, trebuie să subliniem şi să reţinem că războaiele ruso-turce din anii 1711, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1791,1806-1812 au fost duse cu preponderenţă în arealul vital al poporului românesc. Deci nu pământul turcesc sau rusesc a servit ca arenă de lupte, fiind pârjolit şi supus unor mari distrugeri de atâtea ori, nu populaţia paşnică turcă sau rusească a suferit direct de pe urma greutăţilor şi urgiilor acestor 5 războaie, ci mult pătimitul popor român a purtat povara acestora, a suferit toate fărădelegile legate de ele. Armatele ruse nu aduceau zeci de mii de care cu alimente şi furaj din Rusia pentru războaiele care durau ani întregi. Unităţile şi detaşamentele de voluntari români au participat activ la toate luptele mari din aceste războaie ruso-turce. Numai la începutul anului 1774, de exemplu, în componenţa oştirilor ruse, după unele calcule ruseşti, erau circa 12 000 de voluntari. La războiul ruso-turc din anii 1787-1791 de partea armatei ruse au participat peste 12 000 de voluntari români moldoveni. La începutul războiului din 1806-1812, între Bug şi Nistru fuseseră organizate 4 regimente, în cea mai mare parte din voluntarii care participaseră la războaiele ruso-turce din trecut. În timpul războiului aceste regimente erau completate din populaţia locală a Moldovei şi Valahiei… Numai în prima etapă a războiului numărul voluntarilor recrutaţi din ambele Principate Româneşti era de peste 20 000 de oameni. De aceea putem conchide sigur că armatele ruse au putut obţine victorii în aceste războaie datorită participării active de partea armatei ruse a unui număr foarte mare de voluntari din Moldova şi Valahia, dar şi graţie susţinerii şi ajutorului substanţial primit din partea populaţiei paşnice a Principatelor Române. F. Engels, care mai era numit de prieteni şi „generalul”, deoarece cunoştea foarte bine tactica şi strategia militară, scria despre Rusia şi aliaţii ei: „Pe ea (pe Rusia ţaristă – n.a.) o pot aranja doar astfel de războaie în care aliaţii Rusiei să poarte povara de bază, expunându-şi teritoriul, prefăcut în teatru al operaţiilor militare, pustiirilor şi să mobilizeze un număr cât mai mare de luptători”.
Acestea sunt doar unele argumente, expuse foarte succint, despre importantul aport al românilor moldoveni şi valahi la victoriile asupra otomanilor în războaiele ruso-turce. Mii şi mii de voluntari şi ostaşi români şi-au vărsat sângele în aceste războaie, cot la cot cu soldaţii ruşi, sperând că luptă pentru libertatea patriei şi independenţa poporului. Clica diplomatică rusă însă nu numai că n-a protejat şi interesele moldo-valahilor, aliaţilor mult pătimiţi ai Rusiei, nu numai că a profitat de aceste victorii doar în interesul Rusiei imperiale, dar până la urmă răpise chiar Moldovei, prin înţelegerea de la Bucureşti cu turcii, teritoriul dintre Nistru şi Prut, numindu-1 Basarabia. Aceasta a fost recunoştinţa Rusiei imperiale faţă de aliaţii ei moldo-valahi, slăbiţi, ce s-au ales cu pierderi enorme, cu suferinţe de nedescris nu numai în perioadele războiului 1806-1812, ci şi în toate războaiele ruso-turce din sec. al XVIII-lea, care toate, cu excepţia celui din anul 1711, i-au adus Imperiului Rus extinderea posesiunilor teritoriale.

ACELAŞI MULT PĂTIMIT POPOR SUPUS UNOR CUCERIRI REPETATE

Apreciind rezultatele Păcii de la Bucureşti, dar şi cele ale Congresului de la Viena, Engels remarca: „Turcia trădată de Franţa a încheiat în 1812 Tratatul de pace de la Bucureşti, jertfind ruşilor Basarabia. Congresul de la Viena i-a adus Rusiei Regatul Poloniei, astfel că la ea au fost alipite aproape nouă zecimi din teritoriul prezent al Poloniei, dar mai important decât toate era acea poziţie pe care ţarul o ocupase acum în Europa. Rusia încă niciodată nu atinsese o situaţie atât de puternică. Dar cu aceasta ea a făcut încă un pas peste hotarele sale naturale. Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai avea totuşi, nu vreau să zic îndreptăţire, dar oarecare iertare, apoi atitudinea faţă de cuceririle lui Alexandru, despre aceasta nu poate fi nici vorbă. Finlanda e ţara finlandezilor şi suedezilor, Basarabia a românilor, Polonia congresistă, ţara polonezilor. Aici nici nu se poate vorbi despre reunirea triburilor dispersate, ce poartă nume ruseşti. Aici noi avem de a face cu o cucerire violentă deschisă a regiunilor străine, cu un adevărat jaf.”
Clica diplomatică rusă nu ţinuse cont de nimic. Ea răpise o jumătate din Moldova, teritoriul ei dintre Nistru şi Prut, dezmembrând încă o dată arealul poporului, afectând integritatea teritorială a Moldovei, care cu o sută de ani în urmă era recunoscută de ţarul Rusiei Petru cel Mare ca ţară suverană.
Pământul Moldovei şi Valahiei aparţinea întregului popor din ambele Principate, cel puţin din motivul că poporul lor era acelaşi, avea aceeaşi limbă şi origine, aceeaşi istorie de luptă comună, uneori în alianţă cu Rusia, împotriva Imperiului Otoman.
Guvernul Ţarist, răpindu-i Moldovei jumătatea ei răsăriteană, n-a cerut consimţământul poporului român din Moldova şi Valahia, n-a cerut învoirea întregului popor al Moldovei, stăpânul direct al acestui teritoriu, n-a fost întrebată nici măcar populaţia română din teritoriul răpit dacă este de acord ca Moldova să le fie prădată şi dezmembrată.
Despre Turcia, care acceptase încorporarea părţii răsăritene a Moldovei în Imperiul Rus, K. Marx scria: „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţine, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra Ţărilor Române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, când la Karlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea le răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate”. Turcia, cedând Imperiului Rus o jumătate din Moldova, a fost complice criminal al şovinilor ruşi la răpirea Moldovei, care, după cum îşi notase K. Marx: „în timpul ultimei lor ocupaţii în principate, ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat iluziile” românilor moldoveni şi valahi care mai aveau credulitate naivă că Rusia Imperială intenţionează să elibereze cu adevărat Moldova şi Valahia.
Din mulţimea argumentelor expuse anterior putem conchide cu certitudine că Transnistria şi Basarabia, părţi integrante ale arealului poporului românesc, alipite Imperiului Rus, au fost o pradă uşoară şi comodă. Prădaţii, fiind înşelaţi şi autoînşelaţi, i-au ajutat pe prădători ca pe „eliberatori” cu multă încredere şi jertfire. Dacă în războaiele victorioase împotriva turcilor din sec. XVIII moldo-valahii, ca aliaţi ai ruşilor, au suferit pierderi enorme, purtând pe umeri povara grea şi tragediile acestor războaie, în timp ce Imperiul Rus îşi mărea posesiunile teritoriale pe seama lor în alte părţi, apoi în urma războiului din 1806-1812 intransigenta bandă diplomatică îşi ridicase vălul de pe faţa adevăratelor intenţii pe care le avea faţă de Moldo-Valahia, şi realizase ca poporul român din Moldo-Valahia, aliat al învingătorului, să devină până la urmă învins, prădându-i-se o jumătate din Moldova. Prin acest act diplomatic criminal Imperiul Rus va acumula experienţă şi ulterior va mai proceda astfel încă de trei ori şi de fiecare dată faţă de acelaşi pătimit popor român, faţă de acelaşi teritoriu naţional românesc – Basarabia. Despre cazul al doilea va scrie şi Engels: „Românii, ca mulţumire pentru aceea că anume ei le-au adus ruşilor victoria la Plevna, sunt nevoiţi iarăşi să dea propria bucată a Basarabiei…” Al treilea caz de rapt al Basarabiei, dar şi al ţinutului Herţa şi nordului Bucovinei la 28 iunie 1940, ca urmare directă a Acordului secret Stalin-Hitler din 23 august 1939. Al patrulea caz de rapt similar a avut loc în 1947, când U.R.S.S., succesoarea Imperiului Rus, în semn de „recunoştinţă” faţă de România pentru statutul ei de ţară-victimă în al Doilea Război Mondial, dar şi pentru ajutorul substanţial masiv acordat Aliaţilor, deci şi U.R.S.S., în lupta cu nazismul german, iarăşi ia răpit Basarabia, dar şi Bucovina de Nord cu Ţinutul Herţa.

POLITICA ÎN COMUN ŞI „CASA PROPRIE” A FIECĂREI NAŢIUNI

Spre sfârşitul sec. al XlX-lea, referindu-se la pericolul pe care-1 prezintă Rusia ţaristă pentru întreaga Europă, într-o scrisoare adresată social-democratului Ioan Nădejde de la Iaşi, F. Engels atenţiona despre necesitatea promovării unei politici comune în plan internaţional, compătimindu-i totodată pe români: „.. .politica internaţională comună a devenit o necesitate… Voi în România trebuie să ştiţi ţarismul, l-aţi încercat suficient pe experienţa proprie … de două ori capturarea Basarabiei, nenumăratele invazii în ţara voastră”.
Engels pleda pentru oportunitatea de a se produce schimbări. Prevăzând atât apropierea marilor transformări social-politice ce urmau să aibă loc în Imperiul Rus – închisoarea popoarelor, precum şi în relaţiile dintre popoarele întregii Europe, Engels atenţiona: „Nicio naţiune nu poate să devină liberă, continuând în acelaşi timp să asuprească alte naţiuni”; „…egalitatea între naţiuni este tot atât de necesară ca egalitatea între indivizi”; „sincera colaborare internaţională a naţiunilor Europei este posibilă numai cu condiţia ca fiecare dintre aceste naţiuni completamente să comande în propria casă”; „întru a fi asigurată pacea internaţională, este necesar în primul rând de înlăturat toate divergenţele ce sunt posibile între naţiuni, fiecare popor trebuie să dispună de independenţă şi să fie stăpân în casa sa proprie”.
Aceste afirmaţii de pondere ale lui F. Engels confirmă că propria casă vizează teritoriul naţional al unui popor, statul naţional unitar al fiecărei naţiuni suverane.
Partidul Comuniştilor (bolşevic) şi statul sovietic, moştenitorii Rusiei imperiale declarau că realizează în viaţă ideile lui K. Marx şi F. Engels. În realitate însă, decenii în şir au promovat faţă de popoarele vecine o perfidă politică duşmănoasă. Ca argumente doveditoare ne servesc şi nenumăratele exemple de atitudine ostilă a U.R.S.S. faţă de naţiunea română, faţă de statul naţional unitar – România.

( Va urma)