EDUCAŢIA DIN BASARABIA. ÎNCOTRO?

aurelian_silvestru

Aurelian Silvestru

Un cunoscut de-al meu, venit din Europa, mi-a povestit că, pretutindeni pe unde a umblat, a întâlnit o mulţime de foşti învăţători şi profesori de-ai noştri angajaţi ca ospătari, măturători, frizeri, constructori sau, pur şi simplu, făcând menaj. Şi el m-a întrebat: – Sunteţi voi, oare, atât de bine asiguraţi cu cadre în învăţământ, încât să vă permiteţi o asemenea risipă? Ce puteam să-i spun? Că lumea nu de plăcere pleacă din învăţământ? Că emigrează ca să scape de mizerie? Fireşte, e criză peste tot în lume. Nimeni nu poate garanta stoparea ei.
Şi totuşi, trebuie să mergem înainte. Doar Europa a trecut prin situaţii şi mai dificile… Ultimul război mondial, în genere, a adus la sapă de lemn întreaga omenire. Germania şi Japonia (cele două mari înfrânte) au fost obligate să înceapă totul de la zero. Cu toate acestea, astăzi ele fac parte din topul celor mai bogate şi mai avansate ţări din lume! Mulţi s-au întrebat: cum au reuşit? Mizând pe ajutoarele străine? Lăsându-se pe mâna unor demnitari lipsiţi de scrupule? Nici vorbă de aşa ceva! Întreg poporul s-a mobilizat şi, zi de zi, încet, dar sigur, a refăcut economia din cenuşă, iar cele mai masive investiţii le-au direcţionat spre şcoli. „Dacă dorim să ieşim din impas, şi-au zis, atunci suntem datori să asigurăm, în primul rând, copiilor condiţii cât mai bune pentru instruire”. Arabia Saudită – o altă ţară de succes. Ştiţi cum a reuşit? Exact la fel. Adică investind în şcoli… În a doua jumătate a secolului trecut, când s-a descoperit că pustiul lor are petrol şi gaze naturale, casa regală a decis ca întregul profit să fie investit în două mari domenii: în şcoli şi drumuri. De ce în şcoli? Pentru că toţi (dar absolut toţi) specialiştii şi marii profesionişti trec mai întâi prin şcoli. Aici învaţă arta de a fi deştepţi şi talentaţi. Aici îşi formează caracterul şi personalitatea. Aici devin morali şi patrioţi. Fără o şcoală de calitate, nu poţi avea nici cetăţeni de calitate. Un plugar care iubeşte animalele este un produs al şcolii mult ma important decât un general care urăşte oamenii. Şcoala trebuie să producă nu oameni mari, ci oameni buni, cinstiţi şi harnici. De asta şi se pune atâta preţ pe educaţie. Nu e un secret că pretutindeni în lume se cheltuie enorm pentru confort, odihnă şi distracţii. Țările din prima linie însă nu uită nici de educaţie. Conform statisticii, în Japonia, Anglia, Franţa, Germania și SUA circa 60-80% din populaţia adultă are studii superioare.
Dar la noi, în Republica Moldova? Ştiţi care e situaţia? Avem doar 10% de cetăţeni cu studii superioare în raport cu restul populaţiei! E nevoie şi de alte comentarii? – Păi, noi suntem săraci, ar zice unii. De unde bani şi pentru educaţie? Ei bine, nu este adevărat că nu sunt bani, de vreme ce poporul sărăceşte, iar o bună parte dintre demnitari ajung milionari în câţiva ani. Chiar zilele acestea, am aflat că avem aproape 200 de milionari în Chişinău… Deci, bani există, iar subvenţii s-ar găsi. De-ar fi voinţă! Dar cum să fim în rând cu lumea, dacă de 20 de ani încoace ne mulţumim doar să mimăm reforma? Lumea s-a schimbat, a devenit pragmatică. Viaţa e alta, iar şcoala a rămas aceeaşi: conservată în formalitate şi birocratism. Nimeni nu poate mişca un deget în învăţământ: nici numărul de ore, nici disciplinele şcolare, nici conţinutul lor – nimic! Totul e sub control. Totul e centralizat. Totul e stabilit din timp. Manualele şcolare sunt abstracte. Copilul e îngropat de viu în teorii şi exerciţii de care niciodată nu va avea nevoie în viitor. Aceiaşi inspectori, experţi şi metodişti, de zeci de ani, stau neclintiţi în posturile lor şi hotărăsc „de sus” cum să organizeze BAC-ul, olimpiadele şcolare, atestarea, controalele şi sancţiunile. Uneori ai impresia că în învăţământul de la noi nu mai există şi alţi specialişti înalt calificaţi care să schimbe aerul, să vină cu împrospătări. La atestarea cadrelor, de pildă, se cer kilograme de hârţoage inutile ce derutează profesorii, îi umilesc, îi storc de energie. Hârtia a devenit mai importantă decât Omul! Până şi elaborarea manualelor şcolare a ajuns să fie un privilegiu al celor care gestionează editarea lor…Ni se spune mereu, pe tonul cel mai filozofic: „Şcoala trebuie să-l înveţe pe copil a învăţa. Axaţi-vă pe competenţe!” Dar care „competenţe”, când totul e abstract şi general? Învăţându-l pe copil de mic să bată apa în piuă, noi, de fapt, îl învăţăm să facă exact acelaşi lucru şi la maturitate. Acolo unde există adevărate competenţe, şcoala caută să fie cât mai aproape de viaţă, de economie, de perspectivele pragmatice ale existenţei. Copilul deja în şcoală învaţă cum să facă bani, cum să-şi deschidă o afacere, cum s-o gestioneze, cum să devină util societăţii. Noi însă ne consolăm cu gândul că ai noştri sunt mai buni la teorie, când pleacă la studii peste hotare. Poate că sunt. Dar întrebaţi-vă: de ce pleacă? Apoi: se vor întoarce oare? Şi dacă da, vor fi ei în continuare tot ai noştri? – Şcoala nu este doar un izvor de cunoştinţe, afirma Alexandru Odobescu. Viitorii cetăţeni primesc în ea botezul sfântului patriotism. Nimic mai simplu şi mai adevărat ca asta! Dar cum rămâne cu adolescenţii pe care părinţii îi trimit la studii în străinătate cu mult înainte ca ei să se maturizeze patriotic? Rupţi de cultură, limbă şi tradiţii, cum se formează ei ca cetăţeni? Adăugaţi aici şi faptul că peste tot în Europa există instituţii de învăţământ care nu ţin cont de frontiere, oferind servicii educaţionale concomitent cu instituţiile din ţara respectivă. Unii ar zice: „Foarte bine! Să punem la dispoziţie condiţii optime de concurenţă”. Pare corect. Chiar democratic. Doar că învăţământul face parte din strategia ţării. Aici nu poţi greşi. Aici, ca să rezişti la concurenţă, trebuie să ai în ţara ta un sistem de educaţie performant. Unul modern şi atât de eficient, încât să poată ieşi învingător din orice concurenţă. Avem noi oare un asemenea sistem? Sigur că nu! „Codul educaţional”, care ar putea mişca un pic carul din loc, zace pe rafturile prăfuite ale Parlamentului! Pe timpuri, şcoala era datoare să formeze „omul nou”. În prezent, vorbim de „personalitate”. Dar ce înseamnă asta? Un individ tobă de carte? Doar atât? Din punct de vedere educaţional, personalitatea e Omul, cu toate calităţile şi neajunsurile sale, cu caracter şi aptitudini, cu conştiinţă şi cu sentimente – omul activ şi responsabil. A descoperi într-un copil nucleul personalităţii şi a-l creşte,fără să-l denaturezi, e cea mai complicată, dar şi cea mai importantă misiune. Cum s-o realizăm? Prin ce metode? Cu ajutorul căror manuale? Deocamdată, totul e lăsat la voia întâmplării. Se presupune că fiecare profesor ştie intuitiv cum să formeze personalitatea la orele de matematică, literatură, fizică, chimie, biologie, informatică şi a.m.d. Elevul, practic, nu are nici un cuvânt de spus în modelarea sa ca personalitate. El strigă disperat că se înăbuşă, că nu mai poate, că are prea mult de învăţat, că nu i-ar trebui nici jumătate din disciplinele ce se predau în şcoală. Dar cine să-l audă? Cine să-l ajute, dacă cei care decid sunt în afara şcolii? De zeci de ani, se ştie că generaţia de azi este accelerată, adică – mult mai informată şi mai avansată decât am fost, să zicem, noi pe timpul când aveam aceeaşi vârstă. Şi totuşi, în loc să ţinem cont de asta şi să-i încurajăm pe cei capabili, noi îi tratăm pe toţi la fel şi îi reţinem în liceu până la 19-20 de ani! E tragic şi ridicol să vezi în şcoală tineri cu barbă, total indiferenţi faţă de studii, care fug de la ore şi se obişnuiesc cu hibernarea intelectuală, când, de fapt, ar trebui să ardă, să plesnească de energie, angajaţi în misiuni frumoase şi utile. Cum s-a rezolvat în alte ţări această situaţie? Simplu: democratizând învăţământul. S-a redus la jumătate numărul disciplinelor şcolare şi s-a trecut la atestarea elevilor în funcţie de performanţa personală. După 16 ani, oricine se crede suficient de pregătit poate absolvi şcoala înainte de termen. Pentru asta, susţine online testele standardizate pentru examenele de absolvire. Cei capabili se înscriu, astfel, la facultate mult mai devreme, fără să-şi piardă sănătatea şi interesul pentru studii. Birocraţia de la noi însă e categoric împotrivă! Cum să renunţe ea la BAC, la această sursă de scandal şi de „profit”? Absolvenţii nu sunt infractori! Ei vor şi au tot dreptul să termine şcoala cu bucurie, nu cu stres, iar profesorii – să fie prezenţi la sărbătoarea lor. Birocraţia însă nu are încredere în nimeni. Ea trebuie să-şi facă mendrele, să urmărească, să insulte, să instaleze camere de luat vederi, să bruieze telefoane şi să se facă de ruşine, cheltuind enorm, ca până la urmă să aflăm că unii au ştiut subiectele din timp, iar alţii şi-au cumpărat notele pe care le-au dorit. Şi atunci, la ce bun această mascaradă? Spuneam la început că doar 10% dintre cetăţenii noştri au studii superioare. Cu toate acestea, statistica ne plasează printre primele ţări din lume cu cele mai multe invenţii pe cap de locuitor Imaginaţi-vă acum unde am putea ajunge, dacă am avea un învăţământ de performanţă, dacă am înţelege, în sfârşit, că cea mai de preţ bogăţie a unui popor este Omul, Omul inteligent!