GHEORGHE PÂRLEA: Poezii din ciclul „INSOMNII ÎMBLÂNZITE”

parlea-gheorghe

POETULUI

Pierdut sunt în pustiul rece-al zării,
Corabie-s, cu pânze sfâşiate,
Mi-i stoarsă vlaga de vampirii mării
Şi mă hrănesc cu ţărmuri inventate.
*
Dar din acest preaplin de neputinţă
Zvâcneşte-n mine bobul de lumină,
Prevestitor semnal de biruinţă,
Acord suav de muzică divină.
*
Din marea răvăşită de furtună,
Epava sufletului meu în agonie
Zăreşte-n ceaţă nesperata dună
Nascută din măiastra-Ţi poezie.
*
Pe ţărmul cel de vis al muzei Tale,
Descătuşat din valuri de mormânt,
Îţi sorb acum nectarul din petale –
Proteica substanţă de Cuvânt…

IMN ÎŢI ÎNCHIN, MAMĂ!

Tu mi-ai fost izvorul vieţii, Mamă,
iar eu încă mai sunt apa care-ţi susură numele…

Tu mi-ai fost, Mamă, pajişte-nflorită
când eu, cu nesaţ, îţi sorbeam nectarul…

Tot atunci, când aveai aripi, Mamă,
erai îngerul de zi şi de noapte al începuturilor mele…

Pe câmp erai neîntrecuta ciocârlie, Mamă,
când tata, prăşitorul, înfruntând soarele, te chema jos…

Erai, Mamă, Înaltul iubirii şi-al răbdării;
şi aprigă lupoaică în juru-mi, când mă-nvăluia primejdia…

În toate ale firii ai fost, Mamă, Înaltul –
pe care eu n-am ştiut să-l măsor, ca să-i aflu cuprinsul…

Acum, Mamă, tu eşti şi mai sus, atât de sus!…
Iar eu, de jos, nu ostenesc să-ţi cuprind…necuprinsul.

ÎNGERUL ÎNTÂRZIAT

Nu îngerul e chip de nevăzut,
Ci ochiul mi-i în pânză de albeaţă…
Şi-orbecăi mânuit, ca o paiaţă,
De-un păpuşar cu braţ de lut.

Şi nu în Cer e îngerul menit
Să-mi umple golul de fântână,
Săpat adânc în inima-mi nebună,
Ori să-mi trezească ochiul adormit.

Tot darul Cerului, de-l vrei, e jos
Şi are chip de prunc neprihănit,
Ori de fecioară-n trup desăvârşit;
Doar inimă să ai, şi ochiul de folos.

O, ce târziu se risipeşte ceaţa
În orizontul care mă închingă!
Abia acum lumina vine să m-atingă –
Şi-n seara mea, mijeşte…dimineaţa.

LUI NICHITA
(Omagiu contextualizat poeziei „Îngerul cu o carte în mână”)

Nu degeaba
strigat-ai Îngerul, Nichita!
Că prea ai insistat să te-asculte…
Tu, care vorbeai în necuvinte,
ai revărsat atunci spre el
rostiri prea multe;
deja cuvintele tale
îi sărutară trimisului călcâiul –
de aceea n-a vrut
să coboare Îngerul pe Pământ…
Cum de ce?! Ai uitat ?!
Ca să nu-ţi strivească sărutul.

Nu degeaba
strigat-ai Îngerul, Nichita!
El te-a ţinut minte
şi-a urcat înapoi la Dumnezeu,
în a cărui Grădină
cultiva flori, în limba română,
Mihai Eminescu.
Abia atunci Îngerul
a înţeles că tu,
Nichita Stănescu,
eşti fratele cel mic al
Grădinarului din Rai.

Şi s-a întors Îngerul
să te ia în slăvi,
după ce Eminescu
i-a tălmăcit strigarea ta
într-o carte cu cu solzi de argint
şi slovă ruptă din rai.

Iar de-atunci, mulţi muritori
(de pe-al Mioriţei plai)
scrutează…Cerul.