VASILE D: CIUBUC: BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA – RESTANŢE ALE ISTORIEI

v-ciubuc-basarabia-si-transnistria1

ROMÂNIA: VICTIMĂ ATÂT A ŢĂRILOR AGRESOARE, CÂT ŞI A ALIAŢILOR SĂI?!

Indiferent în ce tabără i-a plasat soarta, în cea a victorioşilor sau a învinşilor, supravieţuitorii participanţi activi la cel de-al Doilea Război Mondial merită să fie trataţi cu respect. A fost război. Erau supuşi militari… Cinstind amintirea celor căzuţi în lupte, trebuie să cinstim şi amintirea altor victime ale agresorilor, să punem întrebări fireşti, să constatăm situaţii şi fapte incontestabile, să aflăm sfintele adevăruri camuflate de petele negre, albe şi roşii ale istoriei. În numele prezentului şi al viitorului suntem datori să căutăm şi adevărul trecutului. Unde nu există adevăr nu poate fi nici dreptate. Calea spre viitorul nostru ne-o poate lumina doar acel trecut faţă de care avem o atitudine cinstită.
În 1944, Uniunea Sovietică, cu puterea armatei, reocupa teritoriul naţional al României (Basarabia, ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei) pe care-1 anexase şi în iunie 1940, în baza Acordului secret semnat cu Germania hitleristă, prietena ei. Tragica şi enig¬matica operaţie Iaşi-Chişinău era condusă de comandanţii trupelor sovietice într-o astfel de manieră că nenumăraţi tineri şi foarte tineri recruţi din Basarabia, uneori chiar copii, au fost mobilizaţi în Armata Sovietică, pentru ca apoi, peste câteva zile, să fie plasaţi pe linia întâi în calitate de carne de tun, aceasta fiind, fără echivoc, o crimă îngrozitoare. Din ziua de 24 august 1944, deşi se ştia deja că România trecuse de partea Aliaţilor, întorcând armele îm potriva Germaniei hitleriste în baza Proclamaţiei Regelui Mihai I, comandantul suprem al Armatei Române, Armata Sovietică timp de peste 3 săptămâni de la acea dată a continuat să atace din spate mişeleşte trupele române, dezarmând şi transformând, nejustificat şi inexplicabil până azi, circa 166 000′ (o sută şaizeci şi şase de mii) de militari români în prizonieri, escortându-i în lagărele din U.R.S.S. Aceste noi agresiuni ale U.R.S.S. comise faţă de România n-au fost luate în seamă sau în calcul la şedinţele de la Moscova ale reprezentanţilor Aliaţilor (S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S.) legate de întocmirea şi semnarea, la 12 septembrie, a Armistiţiului cu România, supravegheate şi de prezenţa vigilentă a faimosului V. Molotov.
Mareşalul Antonescu încă din 1942 intenţiona să scoată România din război. În acest scop iniţiase şi acţiuni diplomatice secrete concrete cu reprezentanţii Aliaţilor. Fiind arestat în biroul regelui la 23 august 1944, el a fost predat imediat autorităţilor sovietice de ocupaţie, care l-au transportat în U.R.S.S. După 20 de luni de lungi interogatorii şi cercetări mareşalul n-a fost dus la procesul de la Nurnberg, care era în desfăşurare. Spălându-se pe mâini, sovieticii l-au predat „Tribunalului Poporului” de la Bucureşti, controlat doar de ei în zona lor de ocupaţie, şi l-au executat la 1 iunie 1946.
La pregătirea şi semnarea Tratatului de pace cu România din februarie 1947, ţările semnatare au ţinut cont doar de opinia şi interesele Uniunii R.S.S. – agresorul victorios, care împreună cu Germania hitleristă, a pregătit declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, dându-i undă verde la 19 august 1939 prin decizia Biroului Politic al CC. al P.C. (bolşevic) din Uniunea Sovietică. Ţările semnatare au ignorat adevărul şi multitudinea de argumente incontestabile ale României, ce confirmau şi drepturile de ţară-victimă ale României – aliat de facto al Aliaţilor din 24 august 1944 până în 12 mai 1945. România, ţară-victimă a ţărilor agresoare în cel de-al Doilea Război Mondial, devenise victimă şi a Aliaţilor, şi a Păcii.
După mai bine de 50 de ani, parţial adevărul, până la urmă, a ieşit la lumină şi la Moscova. La 24 decembrie 1989, în cadrul Forului Legislativ Suprem al Uniunii R.S.S., s-a recunoscut că pro tocoalele secrete semnate de U.R.S.S. şi Germania în 1939 sunt acte internaţionale nelegitime. Această dezvăluire însemna şi o recu noaştere a faptului că decenii în şir apologeţii Uniunii Sovietice au promovat neadevărul şi nedreptatea. Astfel se recunoştea necesitatea unei noi tratări şi reaprecieri a faptelor şi evenimentelor legate de marea crimă a sec. XX – Tratatul secret Stalin-Hitler şi consecinţele ei, în care era inclusă, ca parte componentă, şi preten¬ţia absurdă şi criminală a U.R.S.S. asupra teritoriului naţional al României – Basarabia.
Faţă de aceste probleme s-a luat atitudine şi la Conferinţa Internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” desfăşurată în iunie 1991 la Chişinău, unde participanţii la ea au condamnat în discursurile lor documentele secrete sovieto-naziste din 1939, remarcând şi consecinţele grave nelichidate până astăzi.
Aceste argumente, chiar expuse succint, ne demonstrează că problema Basarabiei a fost şi rămâne până în prezent o problemă internaţională. Soluţionarea sa echitabilă şi definitivă impune implicarea, la cel mai înalt nivel, a forţelor şi forurilor internaţionale.
Fiind organic legată de Basarabia, problema Transnistriei are şi ea un larg caracter internaţional.

ORIGINEA ETNICĂ A AUTOHTONILOR DIN TRANSNISTRIA

Adevărul despre faptul că originea etnică a locuitorilor autohtoni din Transnistria este aceiaşi, ca şi în cazul autohtonilor basarabeni, a fost utilizat în repetate rânduri de către oficialităţile Uniunii Sovietice de la Moscova şi din R.S.S. Ucrai- neană atât în perioada când urma să fie formată R.A.S.S.M, cât şi ulterior. Ambele puteri au vehiculat acest mare adevăr, urmărind scopul de a înlănţui Basarabia în sfera lor de influenţă. Aceste două părţi de popor autohton de pe ambele maluri ale Nistrului au suportat împreună în Imperiul Rus, timp de peste un veac (anii 1791-1917), crunta asuprire imperial-colonială. Aceste părţi, supravieţuind miraculos, s-au apropiat spiritual, şi-au consolidat sentimentele reciproce de simpatie, încredere şi unitate naţională.
Dezmembrarea acestei unităţi organice, după 1917, a fost pentru românii moldoveni transnistreni o tragedie, care în acele vremuri atât de grele (revoluţie, război civil, experienţe sociale violente ale noii puteri etc.) i-a îndurerat şi i-a derutat mult, făcându-i să rătăcească chiar. Memorabila pledoarie a ostaşului transnistrean Toma Jalbă de la acea vreme (anul 1917), plină de nelinişte şi durere, exprima şi starea de spirit, şi temerea conaţionalilor săi: „Dar eu vă întreb, fraţilor, care sunteţi moldoveni, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului?…” Regretabil, dar şi după atâtea decenii şi în contextul imperativelor transnistrene actuale, această afirmaţie rămâne actuală şi azi, exprimând starea de spirit a multor români basarabeni şi transnistreni de pe ambele maluri ale Nistrului.
Disperarea de pe urma pierderii unităţii lor seculare lăsase în inimile multor români moldoveni transnistreni o nemulţumire interioară, pe care promotorii internaţionalismului proletar (o nouă formă a expansionismului rus) au exploatat-o cu prisosinţă zeci de ani în propaganda lor antiromânească, propagandă care continuă şi astăzi atât din inerţie, cât şi din relele intenţii ale unor răuvoitori din Republica Moldova, din zona Transnistriei şi Ucraina. în această cursă au căzut prea mulţi autohtoni şi cetăţeni de alte etnii, care credeau că astfel vor putea contribui la refacerea unităţii pierdute, fără să conştientizeze că, de fapt, adevărata lor unitate e mult mai mare, mai variată şi mai bogată, că este constituită nu doar din românii moldoveni basarabeni şi transnistreni din stânga şi dreapta Nistrului, ci şi din românii moldoveni din dreapta Prutului, din românii moldoveni bucovineni, precum şi din întregul areal al românimii.

OPINIA MENTORILOR PRINCIPALI AI IDEOLOGIEI SOVIETICE

Pentru o apreciere obiectivă a evenimentelor şi fenomene lor din perioada sovietică, inclusiv procesul constituirii R.A.S.S.M. şi organizarea R.S.S.M., e firesc să examinăm succint şi punctul de vedere al principalilor protagonişti ai Puterii Sovietice şi ideologiei comuniste.
Ulterior, vom opera şi cu citate din lucrările lui Friedrich Engels, pe care, ca şi pe K. Marx, conducătorii statului sovietic îi considerau fondatori şi mentori ai ideologiei lor. În opinia lui V. Lenin, fondatorul statului sovietic, „Engels a fost cel mai strălucit om de ştiinţă şi învăţător… din întreaga lume… Engels a tratat şi explicat în spiritul concepţiei materialiste a istoriei… cele mai generale probleme ale ştiinţei şi diferite fenomene din domeniul trecutului şi al prezentului. Din aceste lucrări ale lui Engels menţionăm: …un articol asupra politicii externe a guvernului rus (tradus în limba rusă şi publicat în numerele 1 şi 2 ale revistei Soţial-Democrat) …atât Marx cât şi Engels vedeau limpede că revoluţia politică din Rusia va avea o uriaşă însemnătate şi pentru mişcarea… din Europa occidentală. Rusia autocrată a fost întotdeauna un bastion al întregii reacţiuni europene… Numai o Rusie liberă, care nu va avea nevoie nici să asuprească pe polonezi, finlandezi, germani şi alte popoare mici, nici să asmuţă în permanenţă Franţa şi Germania una împotriva celeilalte, va permite Europei contemporane să respire uşurată de povara pregătirilor de război, va contribui la slăbirea tuturor elementelor reacţionare din Europa…”. Deşi F. Engels a fost atât de înălţat de apologeţii comunismului sovietic, aceştia, ca succesori ai Rusiei autocrate, în atitudinea lor faţă de alte popoare, prea puţin au ţinut cont de îndrumările mentorului lor ideologic, promovând în fond aceeaşi politică şovinistă, doar că prin alte pârghii.
F. Engels şi K. Marx au acordat o atenţie deosebită şi problemelor principatelor româneşti, Moldova şi Valahia, fiind indisolubil legate de mişcarea europeană de eliberare a popoarelor oprimate.
În perioada premergătoare anexării Transnistriei şi Basarabiei de către Imperiul Rus, au avut loc evenimente de importanţă, care, reamintindu-ni-le, ne ajută să înţelegem şi să apreciem obiectiv actele încorporării Transnistriei şi a Basarabiei în Imperiul Rus.
Referitor la această perioadă F. Engels scria: „Rusia, fără îndoială, e ţara care tinde spre cuceriri şi ea a fost astfel pe parcursul unui secol întreg, până când marea mişcare din anul 1789 a provocat cumplitul ei adversar, plin de puternice forţe vitale. Avem în vedere revoluţia europeană, forţa explozivă a ideilor democratice şi tendinţele înnăscute ale omului spre libertate, începând cu această perioadă, pe continentul european există, de fapt, numai două forţe: pe de o parte, Rusia şi absolutismul, pe de alta – revoluţia şi democraţia” (aici şi în continuare traducerile din limba rusă aparţin autorului).
E de subliniat faptul că atât până la 1791, cât şi până în 1812, când Imperiul Rus anexase Transnistria, ulterior şi Basarabia, acelaşi imperiu se dovedea a fi unul dintre cei mai mari agresori de pe continentul european. Acest fapt îl îngrijora mult pe Engels: „…dacă Rusia va cuceri Turcia, forţele ei aproape că se vor dubla şi ea va deveni mai puternică decât tot restul Europei luat împreună. O astfel de întorsătură a evenimentelor ar fi o nenorocire de nedescris… curmarea planurilor anexioniste ale Rusiei în cazul unei eventuale destrămări a Imperiului Otoman e o cauză de însemnătate enormă”. Din afirmaţia lui F. Engels reiese că anexarea Transnistriei şi a Basarabiei de către Imperiul Ţarist au fost acte reacţionare, care au dus şi mai mult la întărirea forţelor ce se opuneau mişcării democratice de eliberare naţională în Europa.
K. Marx, fiind şi el categoric împotriva lărgirii teritoriale a Imperiul Rus, îngrijorat de soarta popoarelor din Imperiul Otoman, deci şi a românilor moldoveni, invocă şi următoarea declaraţie a unui ziar popular al timpului: „Oricare ar fi destinele finale ale Imperiului Otoman, sau, mai bine zis, ale acelei puteri musulmane care a cârmuit acest imperiu pe parcursul a patru secole, opinia tuturor partidelor, atât în Anglia, cât şi în Europa, se reduce la una, şi anume la aceea că progresul treptat al populaţiei creştine băştinaşe, pe calea civilizaţiei şi guvernării independente, corespunde intereselor lumii întregi şi în niciun caz să nu se admită ca aceste popoare să nimerească sub jugul Rusiei, astfel extinzând şi mai mult giganticele ei posesiuni”. Afirma deci şi K. Marx că în interesul lumii întregi era ca popoarele creştine din Imperiul Otoman, inclusiv românii moldoveni, să se dezvolte independent în direcţia civilizaţiei şi autoguvernării statale şi să nu se ajungă la schimbarea unui jug greu cu altul şi mai greu, şi mai reacţionar.