NOI ŞI BULGARII. RĂZBOAIELE ROMÂNILOR CU PRIETENII DE LA SUD DE DUNĂRE (II)

teodor-filip2

Teodor Filip

România şi războaiele balcanice

In vara lui 1912, profitand de situatia dificila in care se gasea Turcia si indemnate de rusi, Bulgaria, Serbia, Muntenegru si Grecia se aliara si declarara razboi Turciei pentru posesiunile europene ale acesteia, la 18 octombrie 1912 (stil nou, respectiv 5 octombrie stil vechi). Turcii se aratara mai prejos de cea mai pesimista asteptare, in cateva saptamani toata Tracia, Macedonia si Serbia veche erau in mana aliatilor, turcii aparand doar bariera de la Ceatalgea, din fata Constantinopolelui, si trei cetati, Adrianopol, Scutari si Ianina. Puterile europene, speriate de posibilitatea extinderii conflictului balcanic intr-unul european (cum de altfel s-a intamplat doi ani mai tarziu), fortara incheierea unui armistitiu la 3 decembrie, tratativele urmand sa aiba loc la Londra. Trageri de timp, negocieri sterile, apoi o lovitura de stat a junilor turci aduce la putere pe Mahmud Sevket, iar luptele reincep, terminandu-se cu căderea celor trei cetăţi turceşti.
De la declararea razboiului, Romania ii asigurase pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocand principiul echilibrului balcanic. Nu avea nimic impotriva luptei pentru imbunatatirea situatiei crestinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru mentinerea integritatii Turciei. Guvernul roman adaugase insa: „Daca totusi, schimbari teritoriale se vor produce in Balcani, Romania va avea si ea sa-si spuna cuvantul sau”. La Londra, cand era clar ca schimbari profunde se vor produce in Balacani, Romania a cerut o compensatie teritoriala la frontiera disputată a Dobrogei.
Romania a cerut jumatatea nordica a Cadrilaterului, pana la linia Rusciuc – Silistra – Sumla – Varna, deci o fasie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeana, pana la limita Turtucaia – Balcic, teritoriu locuit predominant de turci, apoi de gagauzi, bulgarii fiind in minoritate. Era nevoie de aceasta compensatie, in ideea ca Bulgaria se marise considerabil si devenise extrem de agresiva fata de vecinii ei, o atitudine imperialista sustinuta din umbra de catre Rusia. Iar aceasta linie este o necesitate strategica, din punct de vedere militar.
Linia care o face spre sud-est asigura protectia capitalei noastre la un atac dinspre sud. Bucurestiul este la o distanta mica fata de Dunare, orice fortare a fluviului de catre o armata amenintand direct capitala. Dar existenta liniei de frontiera spre sud-est asigura protectia capitalei, prin faptul ca o armata ce ar incerca sa treaca fluviul va putea fi atacata din flanc de pe aceasta linie, sau i-ar fi taiate liniile de comunicatii. Exact asa s-a intamplat in 1916, cand armata germano-bulgaro-turca a lui Mackensen nu a putut merge direct spre Bucuresti, in ciuda superioritatii lor, ci pentru a nu fi atacati din flanc, mai intai au trebuit sa respinga trupele noastre pana in Dobrogea, abia apoi sa treacă Dunărea spre Bucureşti.
La pretentiile Romaniei, Bulgaria cere protectia Rusiei, iar aceasta merge atat de departe incat la 30 ianuarie ne trimite o nota in care ameninta cu razboiul. Incurajati de rusi, bulgarii refuza orice tratative. Atat Rusia, cat si Austro-Ungaria erau direct interesate in Balcani si faceau manevrele si presiunile de rigoare. Tergiversarile tipic balcanice in semnarea pacii ii exasperara pe englezi pana intr-atat incat la 15 mai 1913, Sir Edward Grey, ministrul de externe britanic, a trimis o nota presei si delagatiilor: „Sir Edward Grey a instiintat pe delegatii balcanici ca acei care doresc sa semneze preliminariile pacii trebuie sa o faca fara intarziere. Cei care nu sunt dispusi sa semneze, vor face mai bine sa paraseasca Londra, deoarece e inutil pentru ei sa ramana aici si sa continue o discutie al carei unic rezultat e o amânare fără de sfârşit”
Doua zile mai tarziu, delegatii semnara pacea prin care Turcia ceda toate provinciile sale europene. Dar cearta dintre aliati pentru impartirea prazii se muta in Balcani si in capitalele statelor interesate, Rusia facand eforturi pentru a impiedica izbucnirea unui razboi intre aliatii de ieri, iar Conferinta ambasadorilor de la Petersburg lua asupra ei sarcina de a aplana conflictul bulgaro-roman pe chestiunea graniţei dobrogene.

Al doilea război balcanic şi intervenţia României

Megalomania si agresivitatea Bulgariei se accentuara, pretentiile sale asupra teritoriilor smulse Turciei intrecand orice asteptari. Simpatia Rusiei se muta asupra Serbiei, in timp ce Austro-Ungaria sustinea Bulgaria, in dorinta ei de a slabi Serbia si eventualele ei pretentii asupra teritoriilor locuite de sarbi din cuprinsul monarhiei dualiste. Razboiul intre fostii aliati devenise inevitabil, iar acum sarbii si grecii fac propuneri de alianta Romaniei, desi initial toti o doreau in afara disputelor. Cancelariile europene se indreptau tot mai mult asupra Romaniei, devenita factor de echilibru, mai mult, ea devenise arbitrul în Balcani.
Desi tarul Nicolae al Rusiei amenintase direct pe cei ce ar porni razboiul intre frati, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al tarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlantuira un atac devastator asupra sarbilor pe intregul front. Cu toate ca exista o alianta secreta intre Romania si Puterile Centrale, intre care si Austro-Ungaria, inca din 1883, interesele Romaniei si opinia publica ii cereau sa mearga impotriva bulgarilor sustinuti deschis de Austro-Ungaria.
La 20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române.
Intentia comandamentului roman era sa ocupe Cadrilaterul cu o armata secundara si in acelasi timp forta principala sa treaca Dunarea si sa inainteze rapid catre Sofia spre a dicta incetarea razboiului si incheierea pacii. Regele Carol trecea pentru a doua oara Dunarea in fruntea armatei romane. Prima data pentru a aduce independenta Romaniei si sa ajute la crearea statului bulgar. A doua oara, 36 de ani mai tarziu, pentru a da o lectie vecinului ingrat si agresiv şi pentru a aduce linişte Balcanilor. Corpul V de armata, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezerva, ocupa Cadrilaterul pana la linia Turtucaia – Balcic. In acelasi timp masa principala trecuse Dunarea intre Bechet si Turnu Magurele. Corpul I armata si divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, indreptandu-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda generalului Bogdan apuca oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicatii Ferdinandovo, taind retragerea din fata sarbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev. O brigada bulgara trecuse deja de Ferdinandovo si se indrepta spre Sofia prin pasul Ginci, cand ariergarda intra in contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie). Acesta manevra foarte bine, incat bulgarii, desi superiori, crezura ca au in fata trupe mult mai numeroase. Prin telegrama expediata de generalul Sirakov si interceptata de romani, acesta spunea ca are in fata avangarda unui corp de armata cu sapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizara si intreaga brigada a fost luata prizoniera de divizia lui Bogdan. Armata lui Kutincev se descompuse, dezertorii si prizonierii fiind dezarmati si lasati să se întoarcă la casele lor.
Sub protectia acestei flancgarde, corpurile II, III si IV, cu o divizie independenta de cavalerie si cateva divizii de rezerva trecura Dunarea pe la Corabia. Podul pregatit dinainte, construit din portiere de cate cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat in sapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii romani. Ajunse pe teritoriul bulgar, trupele noastre inaintara cu viteza in cateva zile fiind in Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupand trecatoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. Din inaltimea pasului, soldatii romani vedeau noaptea luminile capitalei, iar aviatorii romani, utilizand pentru prima oara aeroplanul in razboi, planau deasupra Sofiei. Corpul IV era la Etropol, iar elemente inaintate la Tatar-Bazargic, inaintand pana la 10 km de Filippopol, recunoasteri de patrule facura legatura cu armata greaca.
In 18 zile armata romana fusese mobilizata, concentrata, trecuse Dunarea si ajunsese la 20 km de Sofia si 10 km de Filippopol, trecuse Balcanii si facuse legatura cu armata greaca. Capitala inamica, Sofia, lipsita de aparare, era la dispozitia romanilor. La 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresa regelui Carol al Romaniei rugamintea de a stopa inaintarea trupelor romane, declarandu-se gata de a primi conditiile Romaniei si a incepe tratativele de pace. Interventia din Bulgaria a aratat capabilitatile si entuziasmul armatei romane, prezentandu-se la mobilizare un numar mult mai mare decat cei chemati, dar a relevat si unele slabiciuni, cum ar fi vulnerabilitatea la epidemii. Din pacate, in entuziasmul general, nu s-au tras învăţămintele necesare.
Pacea s-a incheiat la Bucuresti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. Romania iesise din acest razboi cu Cadrilaterul, cu un prestigiu european considerabil marit, dar si cu un dusman implacabil in care toata ura nascuta din invidie, deziluzie si umilinta indurata lua proportii exaltate. Desi generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucuresti, recunostea ca Bulgaria achita nota de plata la care o condamnase lacomia si miopia ei politica.
Si datorita interventiei in razboiul balcanic, relatiile Romaniei cu Puterile Centrale au continuat sa se raceasca iremediabil, in schimb Romania se apropia din ce in ce mai mult de alianta franco-rusa. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei.”

Urmările până azi

Cand Romania a intrat in razboiul mondial, a fost asigurata de rusi ca nu trebuie sa-si faca probleme cu bulgarii, deoarece acestia nu vor indrazni sa lupte impotriva eliberatorilor si protectorilor lor. De aceea ne-au promis doua divizii in Cadrilater, pentru a-i descuraja pe bulgari de la orice atitudine belicoasa. Chiar si soldatilor rusi din aceste divizii li s-a spus ca in cazul putin probabil in care ar fi atacati, sa strige tare „Ruskii!” si bulgarii ii vor lăsa în pace.
Nu numai ca nu s-a intamplat asa, dar Bulgaria a atacat in Cadrilater fara declaratie de razboi, aceasta fiind trimisa a doua zi. Un alt eveniment in razboaiele moderne, cand atacul a fost dat inainte de a se trimite vreo declaratie de razboi a fost numit „Ziua infamiei”, respectiv 7 decembrie 1941. Declaratia de razboi ar fi trebuit inmanata la Washington chiar in momentul atacului, dar din cauza redactarii dificile a declaratiei si a decodificarii incete a mesajului cifrat de la Tokio catre ambasada japoneza, a fost inmanata cateva ore mai tarziu. Si a fost „ziua infamiei”.
Tot bulgarii s-au comportat cu brutalitate in timpul ocupatiei, tot ei au rasturnat statuia lui Ovidiu din Constanta , in ideea ca aceasta provincie va ramane pe veci a lor, deci sa stearga tot ce amintea de latinitatea ei, tot ei nu s-au dat dusi din Dobrogea chiar daca razboiul era terminat si ei invinsi.
In 1940, cand dupa ultimatumurile si cedarile Basarabiei si nordului Bucovinei, apoi a Ardealului de Nord, situatia noastra era mai dificila, bulgarii au cerut Cadrilaterul. L-am cedat si am facut si schimburi de populatie, pentru a nu rămâne vreun motiv de dispută.
Din fericire, astazi suntem aliati in NATO si UE, dar nu putem sa nu remarcam excesele de malitiozitate si superioritate la adresa noastra cu fiecare ocazie, desi ar fi bine ca fiecare sa-si vadă bârna din ochiul lui mai întâi.
Dar exista un aspect in care politica si apucaturile bulgarilor nu s-au schimbat: tratamentul fata de minoritati. Bulgarii au o lunga istorie in incercarile lor de deznationalizare a minoritatilor, chiar si in perioada comunista, in anii 80, a iesit un scandal serios referitor la practica bulgarizării numelor etnicilor turci.
Acelasi lucru se petrece chiar si astazi fata de minoritatea romana, ca o constanta, ieri aromanii din Macedonia si azi cei din nord-vestul Bulgariei. O serie de reportaje au documentat soarta si situaţia românilor din Bulgaria.
„Romanii din Bulgaria se pot imparti intr-un sector timocean, un sector dunarean (care se intinde de la raul Timoc si pana la litoralul Marii Negre) si un sector, in interiorul tarii si al Muntilor Balcani. Sub raportul numarului lor, cu toata grija bulgarilor de a-i scoate in statistici cat mai putini, exista numeroase statistici credibile, citate mai recent, dupa care numarul romanilor din Bulgaria s-ar ridica la 250 000 iar al aromanilor la 150 000. Dupa alte statistici, numarul real al acestora ar fi cel putin dublu.” (http://www.gid-romania.com, sectiunea despre romanii din Bulgaria). Mai mult, comunitatea romaneasca nu este recunoscuta de catre oficialitati, tocmai intr-un stat UE care s-a angajat sa protejeze drepturile minoritatilor. Din pacate, nici statul roman nu este prea interesat de pastrarea identitatii culturale a acestor frati, altfel nu ne explicam tacerea continua asupra acestui subiect, mai ales cand exista posibilitatea unor negocieri directe, intre vecini şi aliaţi.
Cu toate acestea, o raza de speranta care poate fi si o lectie data clasei noastre politice: astazi, un afacerist roman din SUA, George Brailoiu, a dat 406000 de euro pentru intreaga colectie de manuscrise Emil Cioran scoasa la licitatie in Franta. A declarat ulterior ca o va dona statului roman. Un gest extraordinar al unui roman adevarat, un afacerist necunoscut noua, spre deosebire de alti celebri autohtoni ce ies in evidenta prin echipe de fotbal sau divorturi mediatizate, care nu prea s-au remarcat in astfel de actiuni, ci mai degraba prin afaceri controversate.
Aceasta este o adevarata palma meritata data clasei politice romanesti. Un gest care ne aduce aminte de alti mari romani ca Emanoil Gojdu sau Vasile Stroiescu. Un roman din diaspora, de departe, la fel ca si alti romani din afara granitelor, unii chiar foarte aproape de noi, pe care ne grabim sa-i uitam sau sa-i ignoram, preocupati de problemele noastre domestice.
Dar poate este mai importanta vesnica noastra balacareala politica interna fara sfarsit, tipic balcanică.