NOI ŞI BULGARII. RĂZBOAIELE ROMÂNILOR CU PRIETENII DE LA SUD DE DUNĂRE (I)

teodor-filip1

Teodor Filip

O insulă latină într-o mare slavă

In istoria noastră lungă şi complicată am avut parte de multe lupte cu vecinii, cu imperiile care ne-au călcat sau intentionau să ne ocupe ori să ne împartă, cu năvălitori, cu tot ce putea încerca un popor statornic. Situaţia noastră s-a complicat enorm şi prin faptul că am rămas o insulă latină într-o mare slavă, lovită dintr-o parte de o forţă fino-ugrică. Şi rezultatele s-au văzut: poporul român latin a fost redus tot mai mult ca si areal de răspândire, până a ajuns cam la situaţia de astăzi. Nu mai există români in câmpia panonică, deşi ei existau înainte de sosirea ungurilor, erau chiar foarte mulţi. Românii din sudul Dunării au ajuns o minoritate persecutată şi nu se ştie dacă in câteva zeci de ani vor mai exista. La fel şi în Balcani.
“La est de Nistru, de la o comunitate importantă, care la jumătatea secolului trecut se extindea destul de numeroasă şi dincolo de Bug (vezi studiul lui Anton Golopentia din 1942, Românii de la est de Bug), astăzi nu mai putem vorbi de români ca şi de o comunitate, poate doar ca şi de elemente uitate in masa de locuitori de acolo.
Dar cum şi de ce s-a ajuns la o astfel de situaţie care astăzi ni se pare atât de greu de inţeles şi de crezut? Mai ales de ce? De ce românii au fost practic exterminaţi pe vaste teritorii, şi au ajuns sa trăiască majoritari doar in arealul actual? De ce românii protejează minorităţile aflate pe teritoriul lor, în timp ce alţii fac toate eforturile să extermine si să deznaţionalizeze minorităţile române de pe la ei?” (1).
Nimeni nu ar putea da un răspuns satisfăcător la aceste întrebări.
S-ar putea scrie tomuri întregi, mii de pagini, şi tot nu cred că am găsi răspunsurile. Adevărul este unul singur, toţi vecinii noştri de ieri si de azi ar fi mult mai bucuroşi dacă noi nu am fi existat. Sau dacă am fi încetat să existăm, la un moment dat in decursul istoriei. Şi pentru asta nu au precupeţit niciun efort, şi nici astăzi situaţia nu este mult diferită.In disperarea noastra de a gasi un singur vecin despre care sa putem spune ca ne este aliat si prieten (afara de Marea Neagra), ne-am indreptat privirile in jur. Initial, am sperat ca bulgarii ar putea fi acestia, din moment ce dinspre rusi si unguri, mai tarziu austro-unguri, nu aveam la ceva bun sa ne asteptam, dupa istoria insangerata a relatiilor noastre. Istoric vorbind, de la bulgari am fi avut cele mai multe motive sa ne asteptam la o buna relatie, chiar alianta.

Frăţia româno-bulgară

Bulgaria a aparut ca stat pe harta Europei si in urma jertfei noastre de sange care ne-a adus independenta, in razboiul de la 1877-1878, la Plevna, Grivita, Rahova si Smardan. Pana atunci, toti patriotii nationalisti bulgari asupriti de imperiul otoman isi gaseau refugiu si protectie in Romania, de unde isi puteau desfasura fara interventii sau obstructionari activitatea lor nationalista. Dupa aparitia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii Romaniei si Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, dupa detronarea tarului Alexandru de Battemberg (1879-1886). Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al Romaniei coroana Bulgariei. Manifestul adresat romanilor la 1885 de catre patriotul bulgar Zaharia Stoianov, seful delegatiei venite la Bucuresti spre a pregati uniunea personala a Bulgariei cu Romania, reliefa sentimentele bulgarilor fata de Romania, cel putin atunci. Un fragment: „Nu exista un singur bulgar, mai mult sau mai putin inteligent si patriot, care sa nu fi calcat pamantul liber al Romaniei si sa nu se fi folosit de ospitalitatea frateasca a romanilor. Intr-o epoca de jumatate de secol, intr-o epoca neagra si groaznica pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea atintita asupra malului stang al Dunarii. Tot ce era onest si nobil, tot ce avea vreo initiativa era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocita, tot ce n-a putut sa respire in Bulgaria robita, lucra si traia in sfanta Romanie. Imi aduc aminte, precum isi aduc aminte toti amicii mei, ca cuvintele: Romania, Bucuresti, Ploiesti, Giurgiu, Braila, Galati, si asa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte si egale cu cuvinte din Sfânta Scriptură. Cand vreunul din patriotii nostri, prigonit crud de guvernul otoman, scapa in fine din ghearele strainului neindurator, el gasea refugiul intr-un oras al Romaniei. Da, fratilor romani, pamantul vostru a fost pentru noi pamantul fagaduit. La inceputul renasterii noastre nationale, cele dintii voci care ne trezira din somnul robiei, s-au auzit în România. Tara voastra a fost pentru noi focarul luminat al libertatii, speranta in viata noua, in progres. Desi vasali puterilor sultanului, romanii au ingaduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revolutionare, au permis lui Pernovski sa pronunte discursurile sale infocate, au permis lui Liuben Karavelov tiparirea ziarelor „Svoboda” si „Nezavisimosti”. Voi ati permis neastamparatului Botev sa ne trimita „Cuvantul refugiatului bulgar” si apoi sa editeze „Znamea”, organe de publicitate care, daca ar fi aparut acum in Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma tradatorilor patriei noastre mult incercate. Pamantul vostru a hranit pe apostolii libertatii bulgare, pe luptatorii uriasi ai independentei noastre… Salutare dar pamantului sfant al Romaniei, fie binecuvantat! Romania a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri.
Dupa eliberarea Bulgariei simpatia poporului roman a ramas nemarginita pentru noi. La 1885, cand dusmanul navali sub zidurile Slivnicei si Vidinului, cand am fost parasiti de Europa intreaga, atunci numai in Parlamentul roman s-a gasit o inima plina de compatimire pentru noi; numai in Parlamentul roman s-a ridicat o voce pentru cauza dreapta a poporului bulgarului… Din Romania ne vin razele binefacatoare ale libertatii, razele desteptarii noastre morale… Cu intristare si amaraciune ne gandim ca pana acum n-am rasplatit cu nimic poporul roman pentru toate acestea. In temelia libertatii noastre zac osemintele fiilor Romaniei , iar noi nici doua cuvinte de multumire n-am pronunţat până acum…” (2).
Impresionanta aceasta dovada de prietenie, nu-i asa? La acel moment parea ca noi si bulgarii vom fi ca fratii, chiar se punea problema unirii sub aceeasi domnie, a regelui Carol I al Romaniei, ba chiar marele Mihai Eminescu pusese un pariu pe aceasta tema, dupa un document recent descoperit. Atunci, de unde atata ura a bulgarilor impotriva noastra, doar dupa cativa ani? De unde si de ce? Au fost doua lucruri care i-au transformat pe bulgari din cei mai mari prieteni ai nostri in unii dintre cei mai indarjiti dusmani. Dar sa vedem contextul în care s-a petrecut această transformare.
Dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878, in urma caruia Bulgaria a aparut pe harta, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dadea bulgarilor un teritoriu imens, cu iesire la patru mari, respectiv Marea Neagra, Marea Egee, Marea Adriatica si Marea Marmara. Dar pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lasand sudul in mana Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou vasal al sau, respectiv Bulgaria, un teritoriu cat mai vast, pentru a-i fi mai usor sa ajunga la Istambul, cheia Marii Negre si iesirea spre Mediterana, conform planului imperial schitat inca de Petru cel Mare. Cum era si firesc, Rusia vedea in acest razboi si aceasta pace doar o simpla etapa spre intinderea posesiunilor ei cat mai mult spre Istambul, in asa fel incat Marea Neagra sa devina o mare ruseasca.
Stapanind cheia Marii Negre, stramtorile, acest lucru ar fi devenit un fapt implinit. De aceea, timp de mai bine de doua sute de ani, Rusia a dus nenumarate razboaie impotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum ii spuneau diplomatii secolului XIX, pentru mostenirea acestui imperiu. Cand Rusia, respectiv Imperiul Tarist, a ajuns prea departe, au intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii coloniale, care isi vedeau amenintate posesiunile de ambiţiile nemăsurate ale ţărilor. Imperiul Britanic se temea de extinderea rusilor in Asia Centrala, de unde ar fi putut ajunge sa ameninte perla coroanei, India. De aici a izbucnit razboiul Crimeei (1853-1856), unde Franta si Anglia au luptat alaturi de turci impotriva rusilor, pentru a le stavili avantul expansionist. Aici a avut loc legendarul atac al cavaleriei usoare. In urma infrangerii Rusiei, diplomatii occidentali au decis crearea unui bloc solid care sa poata sta in calea ambitiilor expansioniste ale Rusiei către Balcani şi Istambul.
Cea mai buna solutie gasita este crearea unui bloc romanesc solid, mai ales ca romanii nu erau slavi si s-ar fi impotrivit tendintelor expansioniste ale Rusiei care ar fi incercat sa faca legatura cu slavii sudici, respectiv sarbii si bulgarii. In acest context ar trebui privita unirea de la 1859, doar la trei ani dupa incheierea razboiului Crimeei. Mai ales ca dupa acest razboi, Moldovei i se inapoiaza sudul Basarabiei, aproximativ actualul Bugeac, parte din Basarabia răpită la 1812.
La 1878, razboiul ruso-romano-turc aduce independenta Romaniei si aparitia pe harta lumii a Bulgariei, mai intai imensa, conform tratatului de la San Stefano, apoi redusa aproximativ in limitele ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal, patru milioane de bulgari stapanind un teritoriu de opt milioane de locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretenţii.
Referitor la noi, rusii ne iau sudul Basarabiei si „ne dau in schimb” Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stapanit niciodata, deci nu prea aveau cum sa-l dea. Dobrogea, majoritar populata de romani, a fost stapanita de turci pana atunci, iar inainte de acestia a fost in cuprinsul Tarii Romanesti a lui Mircea cel Batran, iar inainte de el, in voivodatul romanului Dobrotici, de unde ii vine si denumirea. Dobrotici, aliatul lui Mircea cel Batran, murind fară urmaşi şi-a lăsat voivodatul acestuia.

De la prieteni la duşmani

O poezie intitulata „Cantec de ura”, scrisa de Ivan Arnandofv, poetul curtii din Sofia, membru al comisiei de educatie bulgara, a devenit un fel de Marseilleza a soldatului bulgar si suna cam aşa:
„Soarele a rasarit la orizont, vopsit in sangele dusmanilor. Ce astepti, tinere bulgar? Ridica-ti mainile sus si lasa sa ti le binecuvanteze razele-i insangerate. Iar dupa aceea, vara-le in maruntaiele unei femei tinere, ca sa faci geloasa purpura regala a lui Apollo. Ca tamaia aburilor, pe care-i trimite aurora regelui cerurilor, fa sa urce boarea sangelui, cea placuta zeilor! Înainte, tinere bulgar, mereu înainte! Covorul pe care-l formeaza trupurile de catifea ale femeilor si copiilor e mai moale ca iarba lui april. Gusta mai intai roua, umple sufletul tau de farmecul fructului delicios al tineretii lor si apoi, cand vei fi beat de voluptate si de eroism, arunci cojile netrebnice si treci peste ele ca pe un covor regal. Potcoavele calului tau sa se infiga in sanul frumoaselor femei, pentru ca laptele ce da viata dusmanilor nostri sa sece. Ce astepti, tinere bulgar? Inainte, mereu înainte!
Copil al uraganului, fa ca tatal tau, pretutindeni pe unde treci. Sa nu ramana piatra pe piatra, nici un prunc sa nu se alinte la sanul mamei sale, nici un batran sa nu se sprijine pe umarul nepotului sau. Arunca testele lor la cainii flamanzi care se ling pe bot salbatic, in noapte, adulmecand apropierea sa si sufletele lor in Tartar, acolo unde genunea se pregateste sa inghita orice suflet nevrednic sa ridice ochii spre lumina Soarelui bulgaresc. Si inainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, sa nu ramana pe ruinele pe care le vei fi semanat decat schelete si spectre si sa nu se urce la cer decat mireasma trupurilor arse, cea placuta zeilor Olimpului bulgar. Înainte, mereu înainte!”, etc. (2).
Interesanta profesiune de credinta, tipica unui popor asiatic, uralo-altaic, pentru care bruma de civilizatie europeana pare ca nu era decat o crusta subtire, gata sa se sparga la orice pornire războinică.
Revenind, doua mari probleme au transformat prietenia si iubirea bulgarilor fata de noi in cea mai apriga ura, pe langa caracterul poporului ca si neam uralo-altaic, cu influente slave, care s-a vazut deodata, de la popor supus turcilor la un mic imperiu, iar apoi redus la limita lor etnică.
Prima a fost chestiunea mecedoneană. Populatia aromana din Pind era numeroasa, dar prea risipita si prea departe de granitele tarii pentru a putea fi subiectul unei actiuni de incorporare a ei in granitele statului roman. De aceea toate actiunile statului roman au fost de pastrare a caracterului ei etnic, dar si acestea foarte timide. Dar in contextul luptei popoarelor balcanice pentru mostenirea putredului Imperiu Otoman, populatia aromana a devenit victima, prinsa intre actiunile de grecizare si cele de bulgarizare. Iar acestea se manifestau cu violenţă, cu flinta, cu cuţitul şi cu toporul.
Aromanii erau prinsi intre bandele de antarti greci si cele de comitagii bulgari. Nu cred ca s-ar putea scrie vreodata o istorie completa a suferintelor aromanilor in acea perioada, precum si a celor ramasi chiar si astazi prada actiunilor de eradicare a neamului lor, de stergere cu desavarsire a oricaror urme ale apartenentei lor la neamul aroman, ramura a romanilor. La fel s-a intamplat si se intampla cu toti romanii ramasi inafara granitelor statului roman, fie ca vorbim de cei aflati astazi in componenta Ucrainei, Serbiei, Bulgariei, Ungariei, pretutindeni unde mai exista romani in imensa mare slavă sau fino-ugrică.
Bulgarii au procedat cu metoda in starpirea populatiei aromane pretutindeni unde a gasit-o, folosind violenta extrema, inclusiv asasinatele in masa. Nu a fost indeajuns, a ucis si inafara teritoriului sau, si nu s-a sfiit sa o faca chiar pe teritoriul Romaniei, tara careia ii datora atât de mult. In luna iunie a anului 1900 profesorul Mihaileanu, unul dintre conducatorii miscarii nationale aromanesti este asasinat pe strazile Bucurestilor de catre un comitagiu bulgar trimis de Sofia cu această misiune specială.
Capetenia comitagiilor, Sarafov, pusese la cale acest asasinat si multe altele, tocmai de la Bucuresti. Opinia publica romaneasca se revolta si un conflict militar este evitat cu multa greutate. Autorii morali ai crimei au fost dati in judecata de nevoie de catre bulgari, dar au fost achitati de justitia bulgareasca si dusi in triumf de populatia Sofiei. O tot mai mare aversiune contra României câştigă teren.
A doua a fost problema Dobrogei.
La Congresul de la Berlin, Rusia oferise Romaniei Dobrogea ca o compensatie pentru rapirea din nou a celor trei judete din sudul Basarabiei. Teritoriul oferit de rusi cuprindea si cea mai mare parte a Cadrilaterului, ca doar nu dadeau de la ei, ci din teritoriul aflat atunci in stapanirea Imperiului Otoman. In urma refuzului nostru de a accepta cedarea sudului Basarabiei, Rusia razbunatoare propusese congresului o frontiera sudica ce trecea imediat pe la sud de linia ferata Cernavoda – Constanta. Interventia Frantei a facut ca frontiera sa fie stabilita ca o linie trasa intre un punct la rasarit de Silistra si Mangalia inclusiv.
Urmau o serie de stipulatiuni care trebuiau aplicate de o comisie mixta, care s-a tergiversat pana pe la 1880, cand a fost trasata net defavorabil pentru Romania, in urma reavointei delegatilor rusi. Romania a declarat ca nu accepta aceasta frontiera si si-a rezervat dreptul sa ceara aplicarea stricta a Tratatului de la Berlin, deoarece nu se respectase vointa congresului, lasand in mainile bulgarilor Silistra cu forturile ei, cheia apararii intregii regiuni, ca si o permanenta amenintare impotriva Dobrogei. Mai mult, linia nu era dreapta, ci facea doua intranduri dintre care unul se apropia pana la 35 km de linia ferata strategica Cernavodă-Constanţa.
Intre timp ostilitatea Rusiei fata de Romania crestea din ce in ce mai mult, rusii vazand in ocuparea din nou a sudului Basarabiei doar o etapa in planul lor expansionist. Revenirea Dobrogei la Romania era necesara, altfel marile puteri nu ar fi acceptat rezolutiile congresului, din moment ce nu doreau o legatura directa intre rusi si „fratiorii” lor bulgari. Ori, Rusia tocmai asta urmarea, trecerea Dobrogei la bulgari pentru a-si asigura accesul direct spre Constantinopol, cheia Marii Negre şi poarta spre Mediterana.
Mai mult, cresterea cat mai mare a Bulgariei in dauna tuturor, prin acest aliat fidel si devotat urmand sa controleze intreaga regiune. Iar bulgarii au prins ideea din zbor, devenind rosi de ambitii imperiale nemasurate si nejustificate. Numai ca si un exemplu, proiectul de tratat mult mai ofensiv intre Rusia si Bulgaria din 1909, menit sa-l inlocuiasca pe cel din 1902, cuprinde si urmatoarele: „In cazul unei reusite fericite a unui razboi impotriva Austro-Ungariei si Romaniei… Rusia se angajeaza sa faca tot posibilul pentru marirea teritoriului bulgar cu localitatile cu populatie bulgara, situate intre Marea Neagra si malul drept al Dunarii.” O forma oarecum neutrala care ascunde anexarea Dobrogei la Bulgaria.

Surse: 1. http://www.badpolitics.ro;
2. http://blogenciclopedia.blogspot/com/domnia-lui-mihai-viteazul-proiect.html