ISTORIA IDEII DE EUROPA

ideea-europeana

Prof. univ. dr. Ioan Ciupercă

Istoria ideii de Europa înseamnă de fapt istoria unităţii Europei. Odată cu  intrarea României în Uniunea Europeană, studenţii trebuie să cunoască faptul că structura care stă să se articuleze reprezintă momentul unei evoluţii. Odată dobândită această perspectivă, ar trebui să fie mai lesne să se înţeleagă: natura efortului pentru unificarea Europei; pluralitatea intereselor şi nevoia de neocolit a armonizării lor; riscul implicit al unei politici de omogenizare forţată; însemnătatea patrimoniului cultural al fiecărei ţări membre şi temeiurile aspiraţiei la acest plan profund de realizare a unităţii, celelalte planuri (economic, vamal, monetar, instituţional etc.) rămânând, de asemenea, importante.
De asemenea, asimilarea acestui curs ar putea contribui la perceperea corectă a şansei oferite de realizarea Uniunii Europene în privinţa atenuării decalajelor dezvoltării acumulate de-a lungul istoriei între ţările din diferite zone ale Europei.
Cursul reprezintă un nivel al asimilării literaturii vaste privitoare la istoria ideii de Europa; un nivel accesibil contextului marcat şi de presiunea timpului asupra autorului şi de nevoia adoptării la gradul de accesibilitate al studenţilor specializaţi în domenii diferite de cel al istoriei.
De aceea, atragem atenţia că precizarea anilor de-a lungul cursului urmăreşte dobândirea şi consolidarea percepţiei evoluţiei ideilor şi comportamentelor în timp. Studentul nu va fi testat special asupra acestei dimensiuni cronologice a faptelor şi ideilor.
Acum, cursul se prezintă în două secţiuni inegale: Istoria unităţii Europei (pînă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial – 1945) şi Secretele vitalităţii europene – un fel de set de premize ale realizării unităţii depline a Europei şi, pe această bază, a manifestării Europei în lume pe diferite planuri. La nivelul liderilor Europei s-a înţeles că lumea este confruntată cu schimbări/reaşezări rapide; că tinde să se ierarhizeze calitativ şi că mecanismele care stau la baza comportamentului şi a produselor europene au şanse să se înscrie în competiţie.
Opţiunile noastre vizează tocmai perceperea acestor mecanisme de gândire care disting lumea europeană de celelalte lumi. Din nou, aceste opţiuni ţin nu atât de nevoia însuşirii unei cantităţi impresionante de informaţii, cât de capacitatea mânuirii ei; de „aşezarea” minţii noastre în poziţia cea mai favorabilă înţelegerii. În forma lui definitivă, cursul va putea oferi mostre de organizare ingenioasă a informaţiei şi secvenţe de cercetare proprie focalizată mai ales pe istoria ideii de Europa în secolul al XX-lea.
În această formă, cursul este mai mult un pretext pentru discutarea problemelor Istoriei ideii de Europa.

I. Ideea de unitate europeană în istorie

De-a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru unitate şi, de asemenea, factori care au pus în evidenţă diversitatea. Speranţele şi aspiraţiile noastre pentru viitor n-au totdeauna conexiuni necesare în trecut. Validarea sau nevalidarea idealului integrării europene un este consolidată şi nici slăbită de consideraţiile asupra precedentelor istorice.
Analiza istorică poate revela obstacole care s-au dovedit redutabile, în trecut, sau poate revela noţiuni, tendinţe, mişcări şi aspiraţii care ar putea oferi premize pentru realizarea unei unităţi necunoscute de generaţiile anterioare.
O primă dificultate preliminară constă în aceea că termenul „Europa” nu desemnează o cantitate constantă. Geografic, aşa cum a spus Paul Valery, Europa este doar o peninsulă a Asiei, un promontoriu. Individualitatea de care Europa dispune este mai mult rezultatul decât premiza istoriei sale. Aşadar „Europa” este o idee istorică, cu diferite conotaţii de la o epocă la alta.
În aceasta constă principala dificultate a discutării problemei integrării europene. Aceasta deoarece niciodată nu se ştie precis la ce elemente ale integrării gândesc oamenii atunci cînd vorbesc de integrare. Cel mai bun lucru pe care istoricul îl poate face este să semnaleze, pentru zilele noastre, care sunt factorii care favorizează unitatea şi care sunt cei cei impulsionează diversitatea.
Vorbind de noţiunea de „Europa” care acoperă o cantitate variabilă, întrebarea/una din ele este: includem sau excludem Rusia? Tot adevărat este ca aria fizică a Europei actuale este tot o cantitate variabilă; nu mai este similară cu ceea ce cosmografii greci vedeau în Europa cu şase secole înaintea lui Christos. Ca urmare, trebuie luate în considerare dimensiunile culturală, ideologică şi politică a unităţii europene.
Problema se complică în privinţa acordului cercetătorilor în privinţa valorilor culturale considerate europene. Există exemple (Sir Ernest Barker) care consideră democraţia parlamentară ca o valoare europeană intrinsecă, pe când autocraţia, existentă de la tiranii greci, la Hitler şi Stalin, nu este considerată drept parte a „moştenirii europene”. Aşadar, intervine un subiectivism de natură să încurce argumentarea adevărului. Mai există şi alt aspect: majoritatea cercetătorilor fiind din Europa de Vest, ei au înclinaţia să confunde Europa cu Occidentul şi civilizaţia europeană cu cea occidentală. Făcând astfel – şi aceasta este o simplă supoziţie -, ei < Tot în privinţa concepţiei despre Europa, trebuie luat în considerare faptul că Europa nu există la începutul istoriei europene, decât în dimensiune geografică. Noţiunea de unitate a Europei în sensul existenţei Europei ca entitate distinctă a fost străină lumii antice. A existat o unitate la nivelul structurii politice a Imperiului Roman şi la acela al civilizaţiei elenice comune. Totuşi, Imperiul Roman n-a fost niciodată european în sensul modern al cuvântului. Imperiul Roman a fost un imperiu mediteranean; a controlat rutele comerciale în bazinul Mării Mediterane, dar a fost unul tricontinental, controlând zone în Europa, Asia şi Africa. Civilizaţia lui n-a fost una europeană şi, cu timpul, a cunoscut creşterea dimensiunii neeuropene. Pe drept cuvînt s-a spus că Roma a avut tendinţa să slăbească orice concepţie de Europa ca o unitate culturală. Aceasta deoarece sub impactul stoicismului s-a întărit sensul ecumenismului. Ideea ecumenică a unităţii întregii lumi, peste frontierelor geografice, a favorizat pătrunderea religiilor şi filosofiilor orientale în societăţile romană şi elenă.
Spiritul ecumenic nu dispare odată cu declinul Romei, ci-i supravieţuieşte. Acest spirit contrabalansează tendinţele exclusivismului european mai întâi în universităţile bisericilor creştine, care nu cunoşteau diferenţe de rasă şi culoare; a mai supravieţuit în spiritul cosmopolit al secolului al XVIII-lea.

(Va urma)