TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE. ÎNĂLŢAREA LA CER

ADRIAN BUCURESCU

DACIA SECRETĂ

TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE

Tracii orfici credeau în metempsihoză ca într-un act purificator, pentru care ciclul reîncarnărilor este infinit sau se opreşte în PREIDIS „Paradis”. După informaţia dată de Platon (în „Kratylos”, 400 d.C), orficii considerau sufletul un principiu al binelui, o particulă divină; iar corpul – o închisoare a sufletului şî credeau că, după moarte, sufletul îşi continuă existenţa şi este obligat să suporte mai multe modificări şi metamorfoze, spre a se purifica de infestarea cauzată de trup. Credinţa în renaştere şi în nemurire a propovăduit-o însuşi Apollon-Zalmoxis, iar primul străin ce aminteşte de ea este Herodot: „Iată cum ştiu să se facă nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Gebeleizis. (…) Zalmoxis acesta (…) a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc, unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile”. Hellanicos din Mitilene, care a trăit în acelaşi timp cu Herodot, scrie: „El (Zalmoxis) le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile (…) Cred în nemurire şi terizii şi crohizii. Ei spun că cei morţi pleacă la Zalmoxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce”. Platon aminteşte şi el de „un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori”. Diodor din Sicilia scrie şi el: „La aşa-numiţii geţi, care îşi închipuie că sunt nemuritori, Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor”. Relatând expediţia lui Alexandru cel Mare în zona Dunării, Arrian îi aminteşte pe „geţii care cred în nemurire”. în „Viaţa lui Pythagoras”, Iamblichos scrie: „Căci Zalmoxis, de origine trac, fost sclav şi discipol al lui Pythagoras (!), după ce a fost eliberat şi s-a întors la geţi, le-a întocmit legile, cum am arătat la început, şi a îndemnat la bărbăţie pe concetăţenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor. Chiar şi acum galatti toţi şi trallii şi mulţi dintre barbari îi învaţă pe copiii lor că nu este cu putinţă ca sufletul să piară, ci că el continuă să existe; şi că nu trebuie să se teamă de moarte, ci să înfrunte primejdiile. Şi pentru că i-a învăţat pe geţi aceste lucruri şi le-a scris legile este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei”. Împăratul Iulianus „Apostatul” scrie: „Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei (geţii) sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”.
Nemuritorii îşi spuneau între ei şi CHAR-ISTON „Fiii Cerului; Născuţi în Cer”, aşa cum se vede într-o inscripţie de pe o placă funerară – descoperită la Bartulitsa-Shtip (Macedonia), în relief, sunt: o femeie, un copil de aproximativ 10 ani şi un bărbat. În josul reliefurilor se află inscripţia: THEOS OIER RAOK LEPSER VEGLIO S-LEIVERA. EY CHARISTON A NETHE. Traducerea: Doamne, ne rugăm să-(ţi) apleci privirea spre cei curaţi. Intre Fiii Cerului să se nască! De la CHARISTON, în graiul geto-dac existau şi variantele CRESTONAI, KROUSTANE şi KRUSTANE. Lui Apollon însuşi i se mai spunea şi CAR-YSTOS „Fiul Cerului;

Tinerete 46
Pe o lespede funerară (fîg. 46), descoperită la Caransebeş, scrie: D(a) M(ono). BRISANUS.AU.LU.SANI.MI.NESCO. Traducerea: De reţinut (întru pomenire). Cel Bun (Bunicul?) şi soţia lui să renască!

Tinerete 47

Tinerete 48

Pe două din farfuriile de aur (fig. 47, fig. 48), din tezaurul de la Sânnicolau Mare, se află aceeaşi inscripţie în versuri:

HARDEAL DA TIOS ELILON A NAPA Y SONATEIS OYTON

Traducerea: Grădina Domnului cea înflorită (să înflorească!); în ceruri o vor vedea (doar) cei renăscuţi! În treacăt fie spus, din inscripţia de la Sânnicolau Mare se vede şi de unde vine şi ce înseamnă numele Ardealului.

Tinerete 49
Condiţiile pentru a renaşte în cer erau destul de grele pentru unii. Astfel, pe o mulţime de vase (fig. 49), descoperite în Dacia, scrie: S-TRA TO NEIKOY.
Traducerea: Să trăieşti în sărăcie (abstinenţa)! Aceeaşi propoziţie putea fi citită şi astfel: S-TRATO NEIKOY. Traducerea: Să-i ajuţi (ocroteşti) pe săraci!
O inscripţie frigiană este şi mai explicită:

IOSNI SEMUN
KNUMANEI KAKUM
ADDAKET
ETITTET
IKMENOS EITU

Traducerea: Niciodată să (nu te) compari! Pe nimeni să (nu duşmăneşti! Cei Viteji (Curaţi) şi Prevăzători (Atenţi) împreună să se adune!

Desigur, din învăţăturile zalmoxiene provine mitul cu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, din basmul cu acest titlu, cules de Petre Ispirescu. Iată una dintre cele mai frumoase poezii getice privind această eternă dorinţă a pământenilor, pe o lespede funerară (fig. 50) descoperită la Tomis:

Tinerete 50

ELI ENS MEN GENETE
VIOTOY TELO SOTE
TELE SDAI MATOSE
TI DIOS STON DA ETE
IN DIADO CHONEIDE
TIS VASKA NIEMORE
SENOTOS ESTO MARE
I RAER PA SEN DEK ME
SOTHEN EL PI DOSKA
I VIOTOY KIOLYS A SKA
KO TETIANER PATERE
END OKEY TONTYR PLEONERE
OI ARCHEN (…)

Traducerea: Intre îngeri eu m-am născut. Ţelul vieţii (mi-)am văzut. Acolo m-au aşteptat strămoşii. Cu Domnul stau în ochi , (în faţă). In carte (legământ, testament) sunt înscris (cunoscut). Printre cei mari mă număr. Sănătos voi fi mereu. In Rai (văzduh) voi petrece zilele (timpul). Cu tovarăşii (prietenii) voi bea deseori din Apa Vieţii ştiind că îl întinereşte pe bătrân şi îl umple pe cel încercat (chinuiţi de fericire, înălţându-i…

Pe mormântul marelui rege frigian Midai (Midas!) scrie:

ATES ARKIAVAI
SA KENA NO LAVOS MIDAI
L-AV ALTEI
VA NAKTEI
EDAES

Traducerea: Stăpâne Preaputernic! De cine nu a fost iubit Midai? De Apa Mare şi întunecoasă să treacă!
În satul Leshac-Tetovo (Macedonia) s-a descoperit un cap de femeie sculptat în marmură, lângă o placă (fig. 51) prezentând următoarea inscripţie în versuri:

GETAS GEN
THIA NEN TEN
SYN BION METACHAR .
ETOSY IASI NE DAL
OCHO TEKTE NATOER DIKE
LA REDO NIEDE CHARE TIGE
GE NOIANE TAGANIO
REMPEDA-SI EINODIO
I STELEO ETHEMA

Traducerea: Vitează femeie (doamnă)! Zeii te conduc (ocrotesc). Sunt buni mai-marii Cerului. Asemenea splendoare nu ai mai văzut. Ca un copil să renaşti, ziceai; în Cuibul Fericirii să rămâi. Cu apa vrăjită şi limpede spălându-te, cu o stea vei semăna.

ГETACTENOIANHN
THNCYNBIONMETA
XAPHTOC

YIACINHAAAOXcoTEKTHNATOHP
AlKEAAPHAxoNIHAEXAPHTШГE/
ГENOШANHTAГANHO + PEMПEAACI/
EINOAIOICTEAEOH 0HMA

ÎNĂLŢAREA LA CER

Cât timp a fost mare preot şi rege al geţilor, autoritatea lui Apollon s-a întins peste toată Tracia. Sunt de înţeles astfel eforturile lui Buerebuistas, peste mai bine de şase veacuri, pentru reunificarea tuturor tracilor. Tracia este moştenirea lui Apollon, aşadar războiul îndelungat al Iui Buerebuistas era sfânt!
Sfântul Origenes ne informează că Zalmoxis a introdus druidisnud la celţi. De altfel, între religia geto-dacilor şi aceea a celţilor existau nenumărate asemănări. Geţii spuneau că regele lor a cutreierat toată Europa. Locţiitorul lui Apollon în Ţara Geţilor era întotdeauna Petrae sau Asamum, iar cel ce 1-a însoţit pe zeu în toate călătoriile a fost Ion sau Abaris. Acesta a fost considerat de greci, mai târziu, zburător hyperboreu, trăind fără hrană, prevestind viitorul, făcând minuni şi vindecând molimi (ciuma din Sparta, de exemplu). Elenii spuneau că Abaris cutreiera Grecia în zbor, călare pe o săgeată magică de aur (de fapt, săgeata care ucisese zeul!), dăruită de Apollon, cu care s-a şi întors de la eleni la hyperborei. Toţi grecii spuneau că Abaris era preot al lui Apollon şi autorul unui poem (Theogonia) şi al unui ciclu de descântece (Katharmoi), cu care îşi efectua opera medicală.
Dacii din munţi căraseră până lângă râul Naparis lespezi de piatră roşie, din care înălţaseră pentru Fraţii Divini un palat nemaivăzut vreodată pe aceste meleaguri. Ruinele impunătorului edificiu se mai văd şi astăzi la Sărăţeiui-Vechi, lângă Ialomiţa. Cu o zi înainte de despărţirea definitivă de poporul lor, regele şi marea preoteasă şi-au chemat ucenicii şi ucenicele la palat, oferindu-le o cină. Era după culesul viilor, la echinocţiul de toamnă, iar Apollon şi Artemis au băut cu apropiaţii lor o cupă de vin, spunându-le că următoarea o vor bea împreună în Paradis. La acea masă sfântă, zeul şi zeiţa le-au împărtăşit invitaţilor şi câteva din ultimele taine pe care le-ar fi putut afla nişte pământeni. Ceasul acela de seară s-a numit mai târziu CON CINNA NALEINNA „Marea Cină a Vrednicilor (Fruntaşilor)”, cum se vede şi din inscripţia de pe o cărămidă descoperită la Drobeta (fig. 63):

Inaltarea 63

A doua zi, Apollon şi Artemis au trecut râul Naparis, la Piangetae, în satul Cabesos „Scobitura; Capra”, unde copilăriseră. Acolo, pe colina de lângă lacul ce se cheamă acum Neamţu, pe când îşi luau rămas bun de la cei apropiaţi, s-au ivit în văzduh lucruri neînţelese, precum şi schimbări de necrezut, după cum urmează: lumina Soarelui a dispărut şi s-a aşternut noaptea, nu blândă şi liniştită, ci plină de fulgere înspământătoare, de vânturi vijelioase, ce aduceau furtuna din toate părţile. În vremea aceasta, mulţimea s-a împrăştiat fugind, iar ostaşii s-au strâns la un loc. După ce a încetat tulburarea şi a strălucit din nou lumina şi lumea s-a adunat iarăşi, oamenii au început să-i caute pe Fraţii Divini; dar ucenicii şi ucenicele nu au lăsat poporul să continue cercetarea, nici să mai întreprindă ceva, ci au poruncit tuturor să-i cinstească pe Cei Doi Zalmoxis, deoarece au fost luaţi de Anses „îngerii” şi duşi în cer, la părinţii lor adevăraţi. De acolo ei vor fi zei binevoitori pentru geţi, aşa cum le-au fost şi conducători buni pe pământ.
Ziua când zeii s-au fost ridicat la ceruri a fost numită de traci în mai multe chipuri: BESKOS „Înălţarea”, BREN-TO-PARA „Înălţarea prin Foc; Ridicarea Luminilor”. De la alte nume ale evenimentului – ERACTUM sau ERICHTHONIOS „Înălţarea” a rămas numele popular al lunii septembrie Răpciune, timpul când s-a petrecut miracolul. „Înălţarea” se mai spunea şi BACCHUS, iar tracii o sărbătoreau la culesul viilor, adică la echinocţiul de toamnă, pentru că, la plecare, zeii şe împărtăşiseră din vin împreună cu oamenii. Rolul principal în aceste mistere îl aveau preotesele BACCHANTES „Sfintele”. Ceremoniile au căpătat de timpuriu un caracter” orgiastic. Până la anul 666 de la Zalmoxis, la echinocţiul de toamnă, preotesele se îmbrăcau în piei de cerb, purtau torţe aprinse şi, agitând un thyrs, în timpul orgiilor scoteau strigătul EVOE „Mărire; înălţare”. Fiindcă Apollon – D-ION-YSOS „Urmaşul lui Ion”, adică a lui Orfeu – se mai numise şi CHAR-NABOTAS sau CAP-NOBATAI „Domnul nevăzut (întunecat)”, ceremoniile se desfăşurau noaptea, la luniina plăpândă a torţelor aprinse. Noaptea mai semnifică şi întunericul ce se lăsase la înălţarea Zeilor. Răsuna o muzică zgomotoasă, sunetele asurzitoare ale talangelor de aramă, bubuitul cimbalelor şi acordurile înnebunitoare ale fluierelor, cavalelor şi cimpoaielor. Stârniţi de această muzică sălbatică, tracii dansau urlând frenetic. Bubuiturile dobelor semnificau tunetele, iar torţele agitate – fulgerele ce au însoţit înalţarea Fraţilor Divini la Cer. Exaltaţi, participanţii se învârteau într-o horă ameţitoare, întinsă pe munţi, pe dealuri sau pe coline. Femeile purtau o îmbrăcăminte stranie, BAS-SARI „La înălţare”, după câte se pare veştminte lungi, fluturânde, făcute din blănuri de vulpe, iar peste ele piei de căprioară şi, pe cap, coarne. Uneori, dansau complet goale, în amintirea neamului de NAPEI „Goi Sărmani”, în care se născuseră Cei Doi Zalmoxis. Părul le fâlfâia învolburat, în mâini ţineau şerpi, animale sacre pentru Sabadios, şi agitau pumnale sau thyrsuri, ale căror vârfuri de lance erau ascunse sub iederă. Dezlănţuite, ajungând la culmea exaltării, preotesele se aruncau cuprinse de un „delir sacru” asupra animalelor alese pentru jertfă, le înşfăcau şi le sfâşiau, smulgând apoi cu dinţii carnea sângerândă şi înghiţind-o crudă. Aceste orgii le-au fost interzise geţilor de către Buerebuistas şi Decaineus, la anul 666 de la Zalmoxis, şi tot atunci s-a dat porunca de a fi desfiinţate toate viile din ţară!