TREPTELE ASTRALE ALE UNIRII ROMÂNILOR

castelul-de-la-ruginoasa

Adrian BUCURESCU

Unirile noastre au început încă din Antichitate, desfăcându-se şi iar înjghebându-se, până ce am ajuns la Marea Reîntregire de la 1 Decembrie 1918. Întâia Unire, la care poate accede deocamdată istoria, este legendară de-a binelea, căci s-a petrecut pe vremea măreţului rege Zalmoxis, cel care a eliberat Dacia de sciţi şi care, după mărturiile multor autori antici, era considerat zeu.
Acel prim stat legendar al dacilor, de fapt al tuturor tracilor, nu avea un caracter politic propriu-zis, cetăţenii săi fiind legaţi îndeosebi prin credinţa în regele divin. După Zalmoxis, tracii s-au împrăştiat iarăşi, ajungând uneori să se războiască între ei, până ce, într-un târziu, i-a adunat iar la un loc celebrul rege Burebista. Cum se ştie, această unire nu a durat decât până la asasinarea marelui conducător.
După un veac şi mai bine de la acest tragic eveniment al istoriei noastre, regele Decebal a reuşit să unifice o mare parte din Dacia, care şi aceea a fost destrămată de romani. Cel care a izbutit să-i alunge pe romani peste Dunăre a fost un alt mare rege dac, Ramunc, care, după aceea, i-a unit pe daci într-o ţară întinsă, cam ca România Mare de mai târziu. Nu se ştie cât a durat acest stat, dar, când dacii au reapărut în documente, sub nume de vlahi sau de români, erau deja împărţiţi într-o puzderie de voievodate şi cnezate.
Aceleaşi tradiţii, aceeaşi limbă, acelaşi neam; câte fapte măreţe ar fi putut înscrie strămoşii noştri în istorie dacă ar fi fost uniţi! N-a fost să fie. Într-un târziu, s-au creat totuşi două state independente, Ţara Românească şi Moldova, rămânând subjugate Transilvania şi Dobrogea. Din nefericire, în două veacuri şi-au pierdut independenţa şi primele două, rămânând ca, uneori prin lupte crâncene, alteori printr-o abilă diplomaţie, să-şi păstreze autonomia.
Când visul unităţii naţionale părea că s-a destrămat, a apărut ca un fulger în destinul nostru naţional Mihai Viteazul, cel pe care duşmanii l-au poreclit Malus Dacus, adică ”Dacul cel Rău”. Ei bine, la ceas divin, Viteazul a izbutit să reîntregească vechea Dacie. Aproape că nu mai are importanţă durata acestei uimitoare uniri. Cert este că, după Mihai, care a impus în timpul domniei sale româna ca limbă de cult şi de cancelarie, ideea unităţii naţionale a fost popularizată mai departe de cronicarii moldoveni şi munteni, apoi de istoricii ardeleni, punând în gardă imperiile care îşi împărţiseră pământurile noastre.
Revoluţia condusă de Horia, Cloşca şi Crişan a confirmat că românii din Ardeal nu dorm, ci veghează. Austriecii l-au numit, chiar în documentele lor, pe Horia, Rex Daciae, adică ”Regele Daciei”, ceea ce înseamnă că se temeau permanent de reîntemeierea vechii noastre ţări. În chip firesc, românii tindeau acum la unitate politică şi la independenţă.
Unirea Principatelor a fost propusă pe şleau în anul 1772 de spătarul muntean Mihail Cantacuzino, autorul mai multor scrieri istorice. Propunerea a fost inclusă în jalbele prezentate Rusiei, Austriei şi Prusiei, cu prilejul Congresului de Pace de la Focşani.
Dintre străinii cu cea mai înaltă influenţă, aceea care, din motive strategice, a vrut să împlinească idealul de unitate a românilor a fost împărăteasa Ekaterina cea Mare a Rusiei. Pentru că Ţările Române se aflau atunci între cele trei imperii – rus, austriac şi turc – ţarina s-a gândit la crearea unui NOU IMPERIU, cu numele de DACIA, guvernat de un suveran ortodox şi cuprinzând toată Moldova, Muntenia, fortăreaţa Oceakov, teritoriul dintre Nistru şi Bug, precum şi câteva insule.
Intenţia Ekaterinei era ca primul conducător al noului stat să fie nepotul ei, marele duce Konstantin. Într-o scrisoare adresată împăratului Austriei, Franz Joseph al II-lea, după ce descrie starea de decadenţă a Imperiului Otoman, ţarina face următoarele propuneri: ”Va trebui, cred, de a stabili de mai înainte şi pentru totdeauna ca, între cele trei imperii (…) să existe un stat autonom, totdeauna neatârnat de cele trei împărăţii limitrofe. Acest stat despre care e vorba de a-l reconstitui, şi care a existat altădată sub numele de Dacia, va putea cuprinde Moldova, Valahia şi Basarabia, sub guvernul unei monarhii creştine, aparţinând ritului ce domneşte în aceste posesiuni şi asupra calităţilor personale şi a devotamentului pe care cele două Curţi Imperiale să se poată întemeia pe deplin.
E bine de a se stabili totodată că noul stat, al cărui suveran va fi ereditar, trebuie să rămână cu totul independent şi că nu va putea fi nicicând anexat nici la Austria, nici la Rusia, şi de asemenea, că aceste două imperii nu vor permite niciodată ca acest stat să fie cândva supus unei alte puteri. Frontierele acestui nou stat vor trebui delimitate dinspre partea Poloniei şi Rusiei prin Nipru şi Marea Neagră, iar dinspre Austria prin linia de achiziţii pe care le-am garantat Majestăţii Voastre Imperiale, printr-o clauză secretă a tratatului nostru, şi apoi prin Olt, până unde el se varsă în Dunăre. Dinspre Turcia, noul stat ar avea drept graniţă Dunărea până la gurile ei.”
Franz Joseph al II-lea n-a fost prea încântat de propunerea Ekaterinei cea Mare, răspunzându-i astfel: ”Cât despre crearea unei noi Dacii sub guvernul unui prinţ ereditar de religie greacă cum şi despre aşezarea nepotului Majestăţii Voastre pe tronul grecesc de la Constantinopol, numai soarta armelor poate decide. În cazul când războiul ar reuşi bine, nu voi ridica din parte-mi nicio dificultate pentru a împlini dorinţele Majestăţii Voastre Imperiale dacă se acordă cu propriile mele interese şi cu liniştea mea”.
Gândurile lui Franz Joseph al II-lea nu se potriveau cu cele ale Ekaterinei cea Mare. El dorea să unească şi Ardealul cu acest viitor stat dacic, unde preponderent să fie elementul românesc, dar să-l ţină în întregime sub ascultarea Austriei. Singurul punct inconvenabil era confesiunea ortodoxă a românilor, de unde şi tentativele de a-i apropia cât mai repede de catolicism. Ce s-ar fi întâmplat oare cu Imperiul Dacic, dacă ar fi fost reîntemeiat atunci? Dar istoria nu se face cu ”dacă”…
Ideea reunirii Daciei a fost susţinută şi de Nicolae Mavrogheni (1788), Ion Cantacuzino (1790), Ştefan Crişan Korosi (1807), ultimul fiind un ardelean pribegit în Moldova. Korosi a fost probabil cel dintâi cărturar român care a propus numele de Dacia pentru noul stat ce s-ar fi unit.
La începutul veacului al XIX-lea, ideea reîntregirii Daciei nu se mai referea doar la Ţara Românească şi Moldova; ea includea acum şi Transilvania. ”Cronica Ţării Româneşti” (1802) a lui Naum Râmniceanu a fost poate primul text care a afirmat posibilitatea refacerii ”Dachiei, ale căriia hotară, o! de ne-ar învrednici Dumnezeu vreodată a le aduce în starea stăpânirii cei din început, precum şi dorim”.
Din vremea aceea datează şi definiţia pan-românească a naţiunii precum şi stabilirea adevăratelor ei hotare, formulate de bănăţeanul Moise Nicoară (1815); ”naţia” – scria el – se întinde ”de la Tisa până la Marea Neagră, din Dunăre până peste Nistru, de o parte în Crimeea, de o parte până la marginile Poloniei”. Aceasta chiar era adevărata Dacie, Dacia Mare! Iată că românii de atunci erau mai îndrăzneţi decât noi, cei de astăzi, măcar în idealuri!
Proiecte daco-româneşti ale Unirii Principatelor cu Transilvania vor mai apărea şi în 1838, când A. C. Golescu a dezvoltat din nou ideea Daciei Mari. În anul 1840, Mihail Kogălniceanu conduce şi editează revista ”Dacia Literară”, pentru toţi românii. Ideea Unirii va prinde o forţă deosebită în timpul Revoluţiei de la 1848.
În cadrul acestei impresionante mişcări naţionale, o importanţă aparte a avut-o celebra lucrare a lui Nicolae Bălcescu, ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, care le reamintea românilor că Unirea, înfăptuită într-o clipă istorică de marele ”Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, este posibilă.
N-a mai trecut mult, şi, la 24 Ianuarie 1859, s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române. Iată cum descrie Nicolae Iorga, într-un manual şcolar de ”Istoria Românilor” acest aşteptat eveniment: ”La urmă însă, toţi oamenii cu sentimente patriotice se uniră asupra persoanei unui prieten al lui Kogălniceanu şi Alecsandri, care fusese prin Paris, unde-şi făcuse studiile, şi prin Ardeal, la 1848, şi apoi, întors în ţară, intrase în oaste şi înaintase foarte repede, ca pe vremea lui Vogoridi, până la gradul de colonel.
Alexandru, fiul lui Ioan Cuza, rupse îndată cu ocrotitorul său, caimacamul, şi, fiind cârmuitor la Galaţi, el arătase sentimente foarte frumoase. Era un om înzestrat cu înalte însuşiri, hotărât, gata de jertfă, lipsit de patima banului: dacă-i plăceau petrecerile, şi i-au plăcut şi ca domn, el n-a nenorocit, cum spune un biograf al său, nicio familie. Ceea ce-l ridică, însă mai presus de cei mai mulţi contemporani ai săi, era popularitatea sa, iubirea sa pentru cei mulţi şi săraci şi lipsa de orice dispreţ şi măreţie în legăturile cu dânşii. (…)
Aceasta a făcut ca Alexandru Ioan Cuza, ales ca domn al Moldovei (5 Ianuar 1859) şi, în curând, al Ţării Româneşti (24 Ianuarie 1859), să fie iubit de mulţime de la început. Era un semn bun: parcă se prevedea că noul stăpânitor al ambelor Principate, îndeplinitorul Unirii, va fi în acelaşi timp şi desrobitorul ţăranilor”.
Fără îndoială, este total greşit să i se spună acestui superb act politic ”Mica Unire”, cum se obişnuieşte de câţiva ani încoace, căci astfel i se scade din importanţă. Această Unire avea să ducă peste câţiva ani la Independenţa de Stat a României, în 1877, la revenirea Nordului Dobrogei la Patria-Mamă, în 1878, apoi la reîntregirea Dobrogei cu Cadrilaterul, în 1913, şi, în fine, la Reîntregirea României Mari, în 1918. Unirea de la 1859 s-a datorat, de bună seamă, inteligenţei elitei noastre culturale şi politice de atunci, strălucitei ei diplomaţii, dar şi sprijinului astrelor, care, din când în când, trimit raze favorabile spre Dacia.
Amintirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a păstrat destul de bine în ţara noastră, prin numeroase studii ce i s-au dedicat, prin multele legende populare care îl preamăresc, prin statui, busturi şi tablouri, denumiri de localităţi, de străzi şi de instituţii. De asemenea, în anul 1982, a fost inaugurat oficial Muzeul Memorial din Palatul de la Ruginoasa, care i-a aparţinut o vreme lui Cuza. Mai rar asemenea domnitor, care să-şi merite ca el vrednica şi veşnica pomenire în istoria noastră!