„EPOPEEA LIBERTĂŢII. RĂZBOIUL DE LA NISTRU 1990 – 1992″

anatol-munteanu

Comandor (r) prof. universitar Jipa Rotaru, în dialog cu istoricul militar, colonel, ing. dr. Anatol Munteanu, autorul cărţii „Epopeea Libertăţii”.

În urmă cu 200 de ani, la 16 mai 1812, ca urmare a războiului ruso-turc din 1806-1812 şi semnării tratatului cu Turcia otomană, Rusia Ţaristă a ocupat cu forţa armată o parte din Ţara Moldovei. Ocuparea de către ruşi a teritoriului dintre Prut şi Nistru – partea cea mai bogată şi roditoare a Moldovei, instaurarea unui regim asiatic, barbar şi sângeros, a adus la schimbarea radicală a condiţiilor politice, social-economice şi culturale. Ca şi alte popoare din Imperiul rus, românii basarabeni au îndurat tot greul în războiul ruso-turc, asigurând aprovizionarea armatelor ruse cu cereale, furaje, carne, animale, iar populaţia a muncit „cu mâinile şi cu dobitoacele”, plătind impozite foarte mari, de 2-3 ori mai mari decât la turci. Basarabia a fost transformată într-o colonie rusească, cu o politică de rusificare şi deznaţionalizare a românilor basarabeni.

În perioada 1940-1941 şi după Al Doilea Război Mondial, Basarabia a fost iarăşi ocupată de Rusia Sovietică. In această perioadă românii moldoveni au îndurat foametea, au fost mânaţi în puşcării şi lagăre de exterminare. În aşa numita R.S.S.M, s-a produs o cumplită politică de deznaţionalizare, de rusificare a românilor moldoveni de pe ambele maluri ale Nistrului. În 1989, în Basarabia – Republica Moldova, se produce o explozie social – politică de Renaştere Naţională a populaţiei băştinaşe: se produc demonstraţii, proteste împotriva ocupaţiei ruseşti, se proclamă independenţa, limba română ca limbă de stat, se alege un nou parlament, preşedinte, prim-ministru. Prin intermediul separatiştilor ruşi din Tiraspol, Dubăsari, Tighina şi alte localităţi, Rusia, începând cu anul 1990, provoacă neînţelegeri interetnice, conflicte militare, iar în martie 1992 provoacă ciocniri militare şi un război între forţele de ordine ale Republicii Moldova şi structurile militare ale Armatei separatiste. În sprijinul acestora, în lupte se implică şi Armata a 14-a rusă, dislocată în Transnistria. Toate aceste evenimente, detalii şi secvenţe de luptă, precum şi războiul cu Transnistria separatistă, sunt descrise pe larg în cartea „Epopeea Libertăţii. Războiul de la Nistru 1990 – 1992″, autor Anatol Munteanu.

Comandor (r), prof. univ. dr. Jipa Rotaru: In această Zi de Comemorare a eroilor combatanţi care sunt oamenii şi imaginile de neuitat ale războiului?

Col. (r) dr. ing. Anatol Munteanu: Este greu de făcut un bilanţ al amintirilor. Pot să aduc nenumărate exemple de eroism, curaj şi vitejie ostasească, şi anume:
– la 13 decembrie 1991, la podul de pe Nistru cad la datorie patru poliţişti: Gheorghe
Caşu, Valentin Mereniuc, Mihail Arnăut, Ghenadie Iablocichin;
– la 24 martie 1992, după o luptă de nimicire a unui grup de infractori separatişti, la Grigoriopol, cad în apele Nistrului, la reîntoarcere, răpuşi de gloanţe, doi eroi: Cezar Roman şi Gheorghe Coţuc;
– la 3 aprilie 1992, la Gâsca, opunând o rezistenţă eroică, atacaţi fiind de separatiştii ruşi, cad alţi patru combatanţi: Niculae Ţurcanu, Andrei Izbaş, Valeriu Cordineanu, Valeriu Dumbravă;
– la 17 si 18 mai 1992, la Dubăsari – Cocieri, în luptă cu cazacii ruşi, cad eroic voluntarii: Victor Ursu, Grigore Usinevici, Boris Vareaghin, Ion Grecul, Constantin Ciobanu;
la 18 mai 1992, într-o misiune de recunoaştere şi înaintare pe frontul Coşniţa, cade eroic grupul Filea Lupaşcu, fiind încercuiţi într-o luptă de apărare;
– la 20 iunie 1992, la podul Tighina, se apără eroic de tancurile ruseşti un batalion al armatei moldoveneşti, unde cad în luptă circa 150 ostaşi moldoveni;
în 21 – 24 iunie 1992, la Tighina, în luptele cu armata a 14-a rusă , cad eroic combatanţii: Ion Sprânceanu, Grigore Vârtosu, Serghei Culaţchi, Ion Digori, Ion Cojocaru, Serghei Fiodor şi alţi 50 voluntari şi poliţişti moldoveni.

J.R.: Aveţi şi alte exemple?

A.M.: Ca exemplu poate fi adus, atacul fulgerător, dar şi eroic al colonelului A. Gămuraru, care cu batalionul din subordine, a intrat prin lupte în Tighina şi a eliberat Secţia de Poliţie asediată de inamic, precum şi oraşul, împânzit de separatişti – o faptă de curaj, care a adus victorie asupra inamicului. Un alt exemplu de eroism şi sacrificiu au fost luptele de apărare la cinematograful „Drujba”, „Drumul vieţii” sau centrul oraşului Tighina, unde armata rusă nu a putut trece nici cu tancurile peste poziţiile luptătorilor moldoveni. Jertfa apărării noastre a fost mare: circa 50 de combatanţi morti şi 180 de răniţi. Ne-am fi dorit cu toţii, ca prin această jertfă enormă, să oprim inamicul la podul Tighina, la cetate, sa realizăm ordinul: „tancurile să nu treacă în Tighina”, însă, chiar cu preţul acestui suprem sacrificiu, inamicul a înfrânt apărarea batalioanelor noastre, a luat jumătate de oraş, iar de aici, noi, am pierdut războiul, am pierdut Transnistria, am pierdut glia, pentru care ne-am jertfit sângele şi viaţa. Noi nu am reuşit, pentru că am avut trădători, care au scos o parte a armatei din oraş.

J.R.: În cartea DVS „Epopeea Libertăţii” a-ţi scris despre conflictele militare cu trupele de ocupaţie rusă, şi separatiştii din Transtrinstria. Ce s-a întâmplat în acea perioadă (1991-1992) în Moldova independentă şi suverană?

A.M.: Războiul de pe Nistru n-a fost doar un conflict intern, între o parte a Republicii Moldova şi altă parte a ei, cum se afirmă fals, ci în primul rând un război între Federaţia Rusă şi Republica Moldova. A fost plămădit la Kremlin, de unele cercuri politice de la Moscova, la nici un an de la proclamarea Independenţei Moldovei, şi susţinut de acestea din punct de vedere politic, militar şi material. Scopul lui precis a fost împiedicarea unirii Republicii Moldova cu România. O înscenare făcută la Dubăsari, şi mai apoi la Tighina, a furnizat unităţilor Armatei a 14-a ruse, pretextul de a ieşi din cazărmi, de a ocupa poziţii de luptă şi de a se implica direct în război.

J.R.: Aţi fost şi combatant şi organizator al misiunilor de luptă?

A.M.: Ca participant la Mişcarea de Renaştere Naţională din Basarabia m-am aflat în miezul acestui conflict de apărare a integrităţii Republicii Moldova. Am fost alături de liderii Mişcării: regretatul Grigore Vieru, de Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Mihai Cimpoi, Gheorghe Ghimpu şi Ion Vataman. Am fost în fruntea unui detaşament de voluntari moldoveni, ridicaţi de mine din satele raionului Ialoveni, în campania împotriva Găgăuziei separatiste. Împreună cu ei şi voluntarii din Bubueci am deblocat podul de peste Nistru, de la Vadul lui Vodă. Cu militarii Batalionului Tiras-Tighina am eliminat posturile separatiste din localităţile Mălăieşti, Butor, Taşlic, Grigoriopol, până la Dubăsari. Aşa cum s-a exprimat poetul Grigore Vieru, „Anatol Munteanu a fost în linia întâi a frontului…”

J.R.: Aţi fost ofiţer în serviciile speciale?

A.M.: Eram la Chişinău, unde îndeplineam două funcţii: una în Guvern, cealaltă în Direcţia de Contrainformaţii, ca ofiţer. Mai înainte am lucrat 25 de ani ca ofiţer în Ministerul de Interne. Aveam oameni în diferite domenii şi segmente de activitate, inclusiv în executivul separatiştilor. Culegeam informaţii şi date concrete despre punctele de dislocare ale batalioanelor separatiste şi de cazaci, precum şi dotarea acestora cu armament de luptă. În plus, monitorizam deplasarea acestora pe teritoriul Transnistriei.
Care au fost forţele principale de rezistenţă şi luptă a moldovenilor împotriva separatiştilor?
Începând cu 1990 în R. Moldova s-au creat douâ zone de teritorii separatiste. Prima: în Transnistria cu centrul de comandă la Tiraspol, şi a doua în Găgăuzia cu centrul în Comrat. Forţele noastre principale de opoziţie şi rezistenţă au fost voluntarii moldoveni, care au format detaşamente de bărbaţi tineri, care au ieşit în stradă, au mers la Comrat, Tighina, Grigoriopol, Dubăsari şi Cocieri pentru a sprijini populaţia băştinaşă în acţiuni de rezistenţă împotriva separatiştilor.
O altă forţă importantă au fost Comisariatele de Poliţie aduse din centrele raionale în zonele de conflict. Acestea asigurau ordinea publică şi luptau cu arma în mână împotriva bandelor separatiste înarmate, care acţionau în localităţile nistrene şi aşa numita „Găgăuzie”.
Una dintre cele mai combative şi mai bine pregătite unităţi de poliţie, cu o exepţională capacitate de luptă şi un moral ridicat, a fost Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială, supranumită „Brigada de fier”, „Brigada Fulger”, comandată de neînfricatul colonel Anton Gămurari. Această Unitate de poliţie a reuşit sa bage groaza în rîndurile bandelor separatiste înarmate, să spulbere planurile grupărilor teroriste care acţionau pe teritoriul R. Moldova.
Cât de pregătiţi erau ostaşii moldoveni, în raport cu detaşamentele separatiştilor?
Fiind încă tânără, Moldova nu beneficia de o armată regulată, aşa cum vă spuneam aveam doar un efectiv de câteva mii de poliţişti şi voluntari. Cei mai mulţi dintre ei veneau în zonele de conflict fără experienţă şi învăţau lupta din mers. Erau, în schimb, curajoşi şi devotaţi. Poziţiile cucerite prin luptă o confirmă. Cât priveşte dotarea, nu dispuneau de armamentul necesar. La început, existau doar câteva pistoale-automate de tip Kalaşnikov la un grup de combatanţi. Le-au fost repartizate autoblindate, dar fără mitralierele şi tunurile necesare. Mai târziu, unităţile motorizate de la Dubăsari, Coşniţa-Doroţcaia şi Tighina au fost dotate cu armament şi echipament românesc si rusesc.

J.R.: Aveţi date şi despre efectivele militare ale separatiştilor?

A.M.: Direcţia de contrainformaţii avea toate informaţiile necesare despre inamic. Se ştia, de pildă, că armata separatistă avea 67 de maşini blindate, 26 tancuri, 12 BMP şi 40 BTR. Aveau şi artilerie folosită aproape zilnic pentru a lovi satele moldoveneşti din partea dreaptă a Nistrului. Deţineau 115 tunuri, 18 branduri, 75 aruncătoare de mină, 24 sisteme reactive GRAD, cateva zeci de aparate de zbor şi câteva bombardiere, acestea aparţineau Armatei a 14-a ruse. Unităţile militare separatiste împreună cu voluntarii şi cazacii ruşi aveau circa 15.000 de oameni. În Transnistria erau mobilizate şi femeile. Li se spunea „amazoane”. Acestea erau folosite pentru destabilizarea situaţiei dificile în localitaţile transnistrene. Organizau greve, îndemnau populaţia la nesupunere împotriva autorităţilor moldoveneşti, promovau ura faţă de români. Totul se făcea pentru a-i demoraliza şi determina pe ofiţerii moldoveni să treacă de partea separatiştilor. De multe ori, participau la acţiuni de ocupare a unor unităţi militare, la dezarmarea militarilor din diverse posturi, la devastarea depozitelor de armament. Împărţeau apoi mitralierele şi armele automate sustrase, voluntarilor şi cazacilor ruşi.

În luptele pentru independenţa Moldovei s-au remarcat inclusiv voluntarii şi oamenii tineri…

Încă din momentul declanşării conflictelor militare, în satele din partea stângă a Nistrului au apărut grupuri înarmate de voluntari şi tineri elevi, studenţi, fii de ţărani din localităţile nistrene, cu vârsta între 14-18 ani, care, după modelul partizanilor de altădată, au luptat cu preţul vieţii împotriva separatiştilor.

Ei nu aveau dreptul să fie înrolaţi în armată sau poliţie şi atunci au ales această cale pentru a se apăra împotriva mercenarilor ruşi, a cazacilor veniţi din cele patru vânturi. Uneori, acţiunile lor erau coordonate de comandanţii unităţilor de poliţie şi securitate. Liderul acceptat de toţi tinerii a fost inegalabilul luptător Ion Grecu. Era zvelt, blond şi purta cu el o mitralieră de care nu se despărţea niciodată. A murit în luptele de la Dubăsari, cu dorinţa de a-şi răzbuna consătenii ucişi de separatişti în acest război.

J.R.: I-aţi cunoscut şi personal?

A.M.: Am avut prilejul să-i întâlnesc în mai multe rânduri pe „Burunduci”, înainte de a pleca în misiune. Am stat de vorbă cu comandantul lor, Ion Grecu, cu alţi băieţi între care Victor, Iurie, Sergiu, Ilie, Constantin şi Grigore Usinevici, care m-au rugat să scriu cât mai puţin despre ei. Erau convinşi că moartea nu are putere asupra lor, că sunt prea fragezi ca Dumnezeu să nu-i păzească, mai ales că luptau pentru o cauză dreaptă. Erau optimişti, glumeau, plecau în misiune cu zâmbetul pe buze. Erau mândri de victoriile lor şi luptau cu siguranţa că războiul nu poate fi pierdut. Puritatea din cugetul lor nu putea lua în calcul trădarea, laşitatea, jocul politic. „Burunducii” au eliberat satul Corjova de cazaci şi separatişti, au surprins forţele separatiste din Dubăsari, împingându-le spre centrul oraşului. Au menţinut poziţiile ocupate câteva zile dar, nefiind sprijiniţi de forţele armatei moldoveneşti, au avut pierderi şi au fost nevoiţi să se retragă spre Cocieri. Inspiraţi de duhul patriotismului şi mândriei naţionale, au apărat cu demnitate pământul strămoşesc, casele, averea şi părinţii. Cazacii şi gardiştii, înfuriaţi la culme de pierderile provocate de „Burunduci”, le căutau urma peste tot, prin case şi apartamente, la discoteci şi în şcoli, făceau raiduri şi arestări din rândul tinerilor moldoveni, bănuindu-i pe mai toţi de colaborare cu partizanii. Fotografiile lor erau multiplicate şi afişate la tot pasul, pentru a fi lichidaţi mai uşor. Despre aceşti bravi luptători se încropeau versuri, se fredonau cântece. Mulţi dintre ei au căzut la datorie. Cei rămaşi în viaţă au completat, la vârsta potrivită, rândurile voluntarilor şi poliţiştilor moldoveni pe poziţiile de luptă de la Cocieri, Dubăsari, Coşniţa, Tighina, Copanca, Chiţcani. Dacă aceşti tineri ar fi fost în locul comandanţilor de la Punctele de Comandă, astăzi n-am fi vorbit la timpul trecut despre oraşul Dubăsari ocupat de separatişti, despre oraşul-cetate Tighina sau despre Transnistria! Cei mai mulţi dintre ei au căzut în focul luptelor.

I-aş aminti pe Ion Grecu, Valentin Agatiev, Gheorghiţă Grama, Grigore Usenenco, Alexandru Vârlan, Mihail Nour, Ştefan Crăciun, Alexei Gazea, Constantin Muntean, Petru Gazea, Gheorghe Ursul, Valeriu Savciuc, Mihail Beşleaga, Grigore Căruntu, Vasile Gangal, Aurel Ceban, Alexandru Ticot, Vasile Diaconaş, Petru Doga, Constantin Pruteanu, Nicolae Botea, cu toate că numărul lor este mult mai mare, în total peste 100 de poliţişti, militari şi „Burunduci”.
Faptele lor de eroism nu vor fi uitate niciodată, ei sunt pentru noi ca Sfinţii, iar tinerii luptători ca nişte Ingeri.

J.R.: Fiecare război are, până la urmă, nişte statistici. Care sunt acestea, în urma evenimentelor de pe Nistru?

A.M.: Începand cu anul 1992 am facut liste, analize, biografii, am facut o bază de date despre combatanţii morţi şi răniţi în lupte. Am ajuns la casele şi familiile acestora. În război au participat circa 10.000 de combatanţi. Potrivit datelor oficiale, pe câmpurile de luptă au căzut circa 400 de combatanţi. Părerea mea, însă, este că numărul lor e mult mai mare. Alte câteva mii de militari şi voluntari au fost răniţi, fiind astăzi invalizi de război sau suferind în urma rănilor provocate pe front.

J.R.: Şi urmările lui?

A.M.: La 21 ani de la război, rănile sunt încă adânci iar conflictul nesoluţionat.
Tot mai multe voci susţin că războiul a fost pierdut din cauza incompetenţei, laşităţii şi trădării celor aflaţi la conducerea Moldovei. Sute de vieţi, ale celor mai curajoşi tineri s-au risipit, fără rost. Copiii rămaşi orfani de război, îşi visează taţii şi caută să descopere trădatorii care i-au împuşcat din spate. Au dispărut romantismul, credinţa şi patriotismul din noi, le-au luat locul grijile zilnice, tristeţea şi dezamăgirile. Situaţia satelor e tot mai grea, drumurile sunt proaste, din punct de vedere economic depindem mai mult de Rusia decât de Europa, mulţi dintre moldoveni au plecat în străinătate pentru a avea din ce trăi.

J.R.: Cum poate fi motivat acest război declanşat de Federaţia Rusă?

A.M.: Simplu: ca românii din Basarabia, care au fost rupţi cu sila în 1940 de fraţii lor de dincolo de Prut, să nu se poată uni într-un singur stat. Acestui detaliu semnificativ i-a dat rostire, la 22 octombrie 2002, în incinta Parlamentului Republicii Moldova, Ghenadi Selezniov, preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, care a spus: „Războiul din 1992 a avut un singur scop: să împiedice unirea Republicii Moldova cu România”. În cadrul unei conferinţe de presă susţinută la Chişinău în aceeaşi zi, speakerul Dumei de Stat a Rusiei a adăugat: „În acel moment, când Tiraspolul a procedat la acţiuni foarte dure împotriva Chişinăului, noi am considerat absolut justificate acţiunile Tiraspolului. Când Republica Moldova era cât pe ce să sară în componenţa României, cineva trebuia să spună „nu”. Tiraspolul a spus-o.”
Pentru a opri acest proces, Federaţia Rusă a înarmat Tiraspolul, i-a pus la dispoziţie o întreagă armată – Armata a 14-a, i-a trimis mercenari bine plătiţi, declarând statului Republica Moldova, înainte de războiul propriu-zis, un război informaţional.
Federaţia Rusă declara că are interese strategice în Transnistria, ca şi cum aceasta n-ar fi fost parte integrantă a Republicii Moldova, a cărei independenţă o recunoscuse în graniţele din 1991.
Aceste forţe imperiale au încercat acelaşi scenariu şi în Estonia, Letonia, Lituania, dar nu le-a reuşit. Datorită spiritului lor naţional, aceste popoare au rezistat în lupta pentru integritatea, libertatea şi demnitatea lor naţională. Astăzi aceste ţări fac parte din blocul NATO şi Uniunea Europeană.

J.R.: E doar o întâmplare faptul că războiul s-a declanşat oficial la 2 martie 1992?

Nu este nici o întâmplare, totul a decurs după un plan bine stabilit:
1. 2 martie 1992 a fost ziua când Republica Moldova a devenit membră al ONU. Separatiştii vroiau să dovedească lumii că în Republica Moldova există probleme grave şi că n-are ce căuta în ONU. În acea zi, forţe înarmate au atacat sediul de poliţie din oraşul Dubăsari, circa 29 de ofiţeri şi subofiţeri de poliţie fiind arestaţi. Şi tot atunci, satul Cocieri a fost bombardat, înregistrându-se morţi şi răniţi din rândurile populaţiei civile. A fost atacată şi secţia orăşenească de poliţie din Tighina.
Aceste acţiuni militare au fost atribuite separatiştilor din Tiraspol, deşi ele au fost susţinute de militari profesionişti din Armata a 14-a a Federaţiei Ruse.
2. Cazaci înarmaţi intrau ziua în amiaza mare, împreună cu gardiştii smirnovişti, în sediile organelor republicane din stânga Nistrului, dar şi în localităţi din dreapta Nistrului din raioanele Criuleni, Ştefan Vodă, Căuşeni, în scop de jaf. Acţiunile lor urmăreau atragerea Republicii Moldova într-un conflict militar deschis, pentru ca, sub pretextul apărării ruşilor din regiune, Federaţia Rusă să poată interveni oficial cu armata sa.

J.R.: Domnule colonel, aţi fost la o funcţie de comandă, i-aţi informat pe şefii dumneavoastră despre greutăţile combatanţilor de pe front, de ce nu v-aţi bătut pentru dreptatea ostaşilor de pe front?

A.M.: Gresiţi. M-am luptat pentru drepturile voluntarilor şi ale combatanţilor. Mai mult decât atât, am informat zilnic, la timp, despre situaţia militarilor de pe front. Dar, de cele mai multe ori, nu am fost ascultat. Am avut mai multe întâlniri cu ministrul Securităţii Naţionale, cu Ministrul de Interne, cu Şeful Statului Major al Armatei, cu deputatul V. Berlinski, acesta a contramandat mai multe operaţiuni şi ofensive asupra inamicului. El era şi omul important şi de încredere al preşedintelui republicii.
În iunie 1992 am ajuns la preşedintele Mircea Snegur. I-am vorbit despre toate acestea, despre situţia de pe front, despre nemulţumirea comandanţilor ţinuţi în tranşee, fâră drept la acţiune sau la contraofensivă. Am raportat despre scurgerea de informaţii militare. Am vorbit despre faptul că sunt mobilizaţi tineri, care nu au ţinut niciodată arma în mână. Asta, în timp ce barbaţii apţi şi operativi nu erau recrutaţi de comisariatele militare, deoarece acestea erau conduse de ofiţeri ruşi.
În august 1992, împreună cu domnul colonel Ion Stratan, şeful Direcţiei de Contrainformaţii a Armatei, am fost primiţi în audienţă de Preşedintele statului. Am discutat despre păstrarea Serviciului de Contrainformaţii în Armată sau înfiinţarea unui Serviciu independent. În loc sa fie sprijinit şi înţeles, colonelul Stratan a fost trecut in rezervă, iar eu am fost transferat ca prim-locţiitor la Şeful Statului Major al Protectiei Civile a Armatei. Apoi, am fost dat afară, la varsta de 45 de ani, catalogat ca naţionalist român.

J.R.: Consideraţi că Preşedintele şi oamneii de conducere din anturajul Domniei sale au greşit în faţa Naţiunii?

A.M.: Preşedintele Republicii, Mircea Snegur, clasa politică şi Comisiile de conciliere, din care făceau parte foştii secretari de partid al СС comunist: deputatul Petru Lucinschi, prim -viceministrul Andrei Sangheli, simpatizanţi de partea rusofilă, nu au dorit să propună soluţii eficiente prin care să ajungă la о victorie asupra separatiştilor transnistreni. În condiţii de război, de inferioritate numerică a armatei, fiind şi la început, nu s-a ştiut să se câştige timpul necesar pentru constituirea forţelor armate moldoveneşti, timp pentru înzestrarea forţelor militare şi de poliţie cu armament şi muniţie, timp pentru a câştiga sprijinul OSCE, forţelor ONU de menţinere a păcii.
Comandantul Suprem al Forţelor Armate ale Republicii, Mircea Snegur, cunoscând din timp, de la serviciile speciale ale Securităţii şi Ministerului de Interne, datele privind înfiinţarea armatei separatiste, mişcarea şi redislocarea pe poziţii strategice a unităţilor militare ale Armatei a 14-a ruse, nu a luat măsuri operative pentru formarea, în primă instanţă, a trupelor de carabinieri, pentru întărirea şi dotarea cu armament a poliţiei, a celorlalte forţe ale Ministerului de Interne. De asemenea, cu multă întârziere s-a dispus organizarea Armatei Naţionale a Republicii Moldova.

J.R.: Nu s-a descurcat Preşedintele republicii, dar nici generalii moldoveni, „capii” ministerelor de forţă?

A.M.: În prima etapă a războiului (2 martie-30 aprilie 1992), Mircea Snegur, conducerea forţelor armate ale R. Moldova: ministrul de Interne Constantin Antoci, ministrul apărării Ion Costaş, şeful Statului Major al Forţelor Armate Pavel Creangă, au avut о atitudine negativistă în ceea ce priveşte dotarea cu tehnică de luptă şi armament a poliţiştilor şi voluntarilor aflaţi pe poziţiile de luptă. La capitolul cel mai elementar, asigurarea cu pistoale automate, stăteam lamentabil, totul se făcea cu „ţârâita”, dar nu din sărăcie, ci dintr-o teamă ireversibilă de a ,,nu deranja, parcă, pe onorabilii transnistreni”. La un pistol – automat erau doi-trei ostaşi, iar cartuşe se eliberau în cantităţi limitate, astfel, ca luptătorii să nu poată întreprinde acţiuni ofensive fără ordinul comandanţilor superiori. Erau unele pozitii de luptă la Cocieri, Coşniţa unde voluntarii stăteau în faţa inamicului, înarmat până-n dinţi. Refuzul autorităţilor moldoveneşti de a-i înarma pe voluntari era cauzat, oficial, de lipsa de armament muniţie, lucru total neadevărat. După protestele luptătorilor de pe front, conducerea Republicii a găsit imediat în depozitele militare tehnică de război, armament şi muniţie. Dar a fost prea târziu. Comandantul Suprem, Mircea Snegur, Şeful Statului Major al Forţelor Armate, generalul Pavel Creangă, au folosit, din aprilie 1992, tactica ,,de apărare în tranşee”, numită şi „războiul poziţional”. Acest lucru i-a demoralizat pe comandanţii combatanţi chiar de la început, fiind spulberată ideea de victorie asupra inamicului. Nu s-a elaborat nici un document specific operaţiunilor militare, nu au condus nici о acţiune ofensivă împotriva inamicului. Pe tot parcursul războiului nu a existat о politică militară coerentă. Preşedintele Snegur s-a înconjurat de oameni şi specialitşti, aparent importanţi, precum generalii Pavel Creangă, Dabija-Karazov, ginerele unui general din armata sovietică, generalul V. Molojen, colonelul A.Cociug, din aripa comunistă, V. Berlinschi – omul Moscovei sau poate al Mosadului, colonel Nicolae Chirtoaca din KGB şi alte „somităţi importante”. Aceştia ocupau funcţii de comandă şi erau foşti ofiţeri sovietici. Ei nu ezitau să colaboreze cu ofiţerii Armatei a 14-a ruse şi cu serviciile KGB ale separatiştilor. La sfârşitul războiului Anton Gămurar, Mihai Mămăligă, alţi ofiţeri de pe front au declarat că pe timpul operaţiunilor militare nu au primit de la eşaloanele superioare nici un ordin scris referitor la apărare, ofensivă sau retragere. În această perioadă de importanţă istorică, nimeni dintre oamenii de conducere menţionaţi, nu s-au implicat concret în salvarea valorilor democraţiei, libertăţii şi suveranităţii Republicii, nu şi-au asumat răspunderea prin acte şi documente privind planificarea acţiunilor de pe front şi lupta consecventă împotriva ocupaţiei ruse şi separatismului.

J.R.: Care a fost situaţia la Tighina?

A.M.: În perioada 19-24 iunie 1992, în Tighina erau dislocate circa 5.000 de cadre militare, poliţişti, voluntari şi combatanţi din MAN, MI şi Securitatea Republicii Moldova. Cu aceste forţe se putea organiza apărarea temeinică a oraşului, se putea contraataca, se putea da lovitura de graţie duşmanului. Dar aceste unităţi nu au fost bine coordonate de la Punctele de Comandă, în primul rând, nu a existat о conducere unică, factor decisiv în obţinerea victoriei. Lipsa conducerii unice nu poate fi imputată, decât Comandantului Suprem şi Statului Major al Forţelor Armate. În loc să înainteze spre zonele favorizante şi spre podul de pe Nistru, în loc să dezvolte acţiuni ofensive pentru recucerirea poziţiilor pierdute, comandanţii din eşaloanele superioare aveau cea mai mare grijă să „bată pasul pe loc”. La Tighina, rezistenţa inamicului a fost înfrântă de câteva ori de voluntarii moldoveni şi de Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială a colonelului Gămurar, dar manevrele s-au efectuat pe „cont şi din iniţiativă proprie”, cu toate consecinţele ce puteau decurge pe timp de război din asemenea manifestări de voinţă. Ofensivele nedeclarate puteau fi considerate chiar acte de insubordonare!

J.R.: In cartea Epopea Libertăţii aţi scris despre trădare, teamă de a lua decizii în situaţii deosebite?

A.M.: Indiscutabil. Unul dintre cele mai pregnante exemple de incapacitate de luptă a forţelor MAN, de trădare din partea ofiţerilor cu grade, funcţii superioare, a fost operaţiunea militară de la Tighina. Aici, armata a suferit о înfrângere zdrobitoare, având pierderi de sute de morţi şi răniţi. În această bătălie, forţele secesioniste au fost susţinute de transportoare blindate, tancuri şi infanteria Armatei 14-a. Din partea moldovenilor, operaţiunea militară a fost condusă de generalul F. Dabija-Kazarov, care a părăsit, în momentele dificile, poziţiile de luptă, şi de adjunctul ministrului apărării, generalul Pavel Creangă, care nu a asigurat apărarea Tighinei, nu a acţionat artileria şi blindatele care erau în padurea Tighina. Practic, pierderea de catre Armata Naţionala a frontului Varniţa-Tighina, a pozitiilor ocupate de poliţişti şi voluntari, a însemnat începutul irosirii oricărei şanse privind câştigarea războiului transnistrean. Tânara armată moldovenească (mai exact – comandanţii din vârful ierarhiei militare) nu a inţeles sau a subestimat lupta de ofensivă, acţiunile de hărţuire a inamicului, incursiunile şi misiunile în spatele frontului.
Incapacitatea de a conduce pe timp de război, teama de a lua decizii în situaţii deosebite, lipsa de răspundere faţă de soarta propriului popor, faţă de cauza naţională, au facut din generalii moldoveni simpli figuranţi în acest act dramatic în care s-a jucat viitorul Republicii Moldova. Generalii moldoveni şi subalternii lor ştiau bine pentru ce luptă poporul şi credem, ca tocmai din acest motiv, s-au aşezat de-a curmezişul istoriei, favorizând inamicul, constituit, de altfel, din foşti colegi şi prieteni din Armata a 14-a rusă, dislocată în Tiraspol. Serviciile de cercetare şi contraspionaj militar ale Ministerului Apărării au raportat consecvent conducerii centrale, Comandantului Suprem, despre situaţtiile deplorabile de pe front, despre incapacitatea şi pregătirea profesională slabă a comandanţilor unităţilor şi subunităţilor militare. De asemenea, serviciile respective au furnizat Marelui Stat Major al Armatei şi Statului Major al Forţelor Armate, informaţii despre unii ofiţeri ruşi din Armata Naţională, care transmiteau date în tabăra inamică referitoare la organizarea armatei, componenţa unităţilor şi subunităţilor aflate pe front, înzestrarea cu armament muniţie şi, mai ales, privind tragerile de artilerie, direcţiile şi ora de declanşare ale unor acţiuni ofensive, despre misiuni în spatele frontului. Dar, măsuri categorice contra spionilor ruşi şi trădătorilor nu s-au luat niciodată. Serviciile Securităţii Naţionale şi ale Ministerului de Interne nu au protejat în mod corespunzător secretele militare şi de stat, operaţiunile militare, personalul, tehnica militară etc. Convorbirile documentele nu erau codificate conform instrucţiunilor în vigoare.
Eşecul forţelor armate moldoveneşti nu a fost cauzat doar de insuficientă dotare cu armament şi muniţii, sau de pregătirea precară a combatanţilor recrutaţi. Principala cauza a pierderii războiului о constituie trădarea şi incompetenţa cadrelor militare din eşalonul superior al ministerelor de forţă. Numai aşa se explică faptul, că inamicul cunoştea în detaliu dislocarea unităţilor şi subunităţilor militare, poziţiile pe linia frontului, dotarea cu tehnică de luptă, cu armament şi muniţie, ba chiar permisiile, concediile de odihnă ale comandanţilor şi ostaşilor.

J.R.: Ce s-a întamplat cu cei dovediţi că au fost trădători ori incompetenţi?

A.M.: Mulţi dintre aceştia, ca intr-o piesă de teatru absurd, au fost „răsplătiţi” cu funcţii mari în ministere şi departamente, au primit grade înainte de termen, ordine şi medalii pentru „merite deosebite, credinţă, devotament faţă de patrie”! Celor mai apropiaţi mai servili faţă de conducerea Republicii le-au fost distribuite, gratis, apartamente şi vile, terenuri pentru construcţii, alte privilegii.
Adevaraţii patrioţi şi luptători au căzut pe câmpurile de luptă. Mulţi s-au întors acasa răniţi, invalizi pe viată, dar, luptători adevaraţi fiind, inima lor continuă să bată în ritmul iubirii de ţară, speranţa lor în unirea cu Patria-Mamă nu s-a stins. Oamenii politici i-au uitat însa pe cei care au luptat cu arma în mână contra rebelilor secesionişti, ei se zbat acum în lipsuri şi mizerie, cu greu îşi mai găsesc un loc de muncă şi, ceea ce este strigător la cer, nu beneficiază de nici un fel de înlesniri, sunt trataţi cu aroganţă şi chiar cu ostilitate de actualele autorităţi ale statului, de funcţionari şi patroni, care le aruncă în faţă cuvinte grele: „Nu noi v-am trimis la război!”.

J.R.: Ce s-a întâmplat cu Armata a 14-a Rusă? S-a retras sau şi-a consolidat poziţiile?

A.M.: Războiul a dus la întărirea poziţiilor strategice ale Rusiei în acest colţ al lumii. Armata a 14-a nu numai că nu a fost retrasă din Transnistria, ci s-a completat cu 6 batalioane noi. Rusia a obţinut de la ONU şi OSCE dreptul de a se comporta cu Republica Moldova cum doreşte. Până în prezent, toate problemele Transnistriei au fost rezolvate de Rusia. Ea finanţează această regiune, ea conduce viaţa militară, politică, economică, socială. Republica Moldova este blocată, din punct de vedere economic, tot de Rusia. În urma războiului, ţara noastră a rămas tot mai izolată, singură în faţa unei superputeri militare agresive, care încearcă să reânvie vechiul imperiu, ales pentru bătrânii comunişti de la sate.
Vladimir Voronin, marioneta Moscovei, un promotor al ruşilor în Moldova de Est, a accepat şi a promovat, alături de el, foşti demnitari comunişti. A contribuit din plin la jefuirea avuţiei Moldovei. Fiul sau, Oleg, şi alţii din „gaşca” comunistă, au devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din sud-estul Europei, cu o avere estimată la sute de milioane de dolari. A politizat excesiv Poliţia, Armata, Securitatea, promovând în diverse funcţii de conducere doar comunişti antinaţionali.
În 7 si 8 aprilie 2009, forţe ale Poliţiei, au iniţiat, din ordinul generalului Gheorghe Papuc, acţiuni represive împotriva intelectualilor, învăţătorilor şi tinerilor din Chişinău. Au fost reţinuţi sau arestaţi peste 700 de tineri, 106 cetăţeni au fost bătuţi, torturaţi pentru a da declaraţii false. După acest eveniment, forţele democratice moldoveneşti au cerut demisia lui Voronin din funcţia de preşedinte. Acestui demers i s-au alaturat ţările vecine şi presa intenaţională. Voronin a fost obligat să se retragă de la conducerea Moldovei.

J.R.: Propaganda adversă, rusească, a avut şi ea un rol?

A.M.: Presa scrisă, posturile de radio şi televiziune ruseşti au dezinformat ţările europene şi SUA şi au intoxicat continuu, au atacat cu înverşunare Republica Moldova şi România. Cadrele militare şi soldaţii moldoveni erau cunoscuţi doar sub numele de „fascişti români”, „terorişti”, „bandiţi”.

J.R.: După 21 ani de la desfăşurarea evenimentelor, ele nu sunt cunoscute încă în toată întinderea şi profunzimea lor. Ce adevăruri despre războiul din Transnistria au rămas nespuse?

Probabil că adevărul întreg nu-1 vom şti niciodată! Sper însă că vor fi făcute publice, într-o zi, arhivele acelei perioade, astfel vor ieşi la iveală autorii calvarului prin care a trecut populaţia Republicii Moldova, mai sper ca cei vinovaţi, în frunte cu Igor Smirnov, vor compărea, în cele din urmă, în faţa unui Tribunal Internaţional de Justiţie. Ceea ce ştim cu certitudine este că, printre scopurile declanşării conflictului armat de pe Nistru, s-a numărat jaful averii Moldovei – una din cele mai prospere republici ale fostului imperiu rus. Mulţi dintre politicieni sunt implicaţi în dispariţia acestei averi. Chişinăul a dus în acea perioadă о politică stranie, de incapacitate, de corupţie, о spun cu toată răspunderea, de trădare împotriva intereselor ţării. О parte dintre guvernanţi, inclusiv fostul premier Andrei Sangheli, practica un comerţ dubios cu autorităţile ruse şi separatiste, trimiţând în Transnistria cereale, carne, lapte, fructe şi combustibil, în timp ce noi, moldovenii, muream în tranşee. A fost о aventură intr-un război fără sens.

A consemnat comandor (r) prof. universitar Jipa Rotaru

Sursa: Art-emis.ro