BLITZKRIEG (RĂZBOI FULGER) PE TERITORIUL ROMÂNIEI

teodor-filip3

Teodor Filip

Richard Knolles, contemporan cu Mihai, îl descrie astfel: “Ţara îl dorea domn pentru privilegiile naşterii sale, calităţile persoanle şi înălţimea staturii sale…pentru dragostea sa faţă de ţară, pentru amabilitatea sa faţă de egali şi pentru generozitatea sa faţă de inferiori; pentru dreptatea credinţei sale, constanţa şi bunăvoinţa sa către acestea, nu mai puţin plin de milă; şi pentru alte virtuţi nobile ale gândirii sale eroice şi a înclinării naturale pentru înfăptuiri în probleme mari; pentru înţelepciunea sa adâncă şi pentru prevederea sa rapidă…”
“Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de către papa Clement al VIII-lea (1592-1605), fost nunţiu papal în Polonia, a unei alianţe la care au participat Statul papal, Spania, Austria, ducii de Toscana, Mantova şi Ferrara, nu însă Polonia şi Anglia ce s-au dovedit reticiente la idee. Un loc aparte în planurile antiotomane trebuia să-l deţină ţările române care prin poziţia lor erau interesate în acţiunea Ligii Sfinte. La Ligă aderă principatul Transilvaniei, cu Sigismund Bathory, considerat un element cheie în atragerea Ţării Româneşti şi Moldovei. Acţiunea concentrată a Sfântului Scaun şi Habsburgilor reuşeşte să-l atragă pe domnul Moldovei, Aron Vodă, care încheie un tratat cu împăratul în 16 septembrie 1594. Aderarea Ţării Româneşti s-a datorat iniţiativei domnului care avea acordul Stărilor, în care boierii Buzeşti au deţinut un loc central” (1).
Mă voi opri puţin mai mult asupra bătăliei de la Călugăreni (13/23 august 1595) care a făcut parte din campania otomană din august-octombrie 1595, pornită pentru mazilirea lui Mihai Viteazul şi…ATENŢIE: transformarea Ţării Româneşti (numită de otomani Iflâk) şi a Moldovei (numită Bogdan) în provincii ale Înaltei Portţi. Fapt nespecificat de majoritatea covârşitoare a istoricilor şi cercetătorilor în domeniu.
Oştitile muntene şi moldovene au produs distrugeri imense otomanilor prin atacurile devastatoare de la Giurgiu, Brăila, Hârşova, Tâîrgul de Floci, Silistra, Putineiu, Stăneşti, Şerpăteşti, Rusciuk, Tighina, Chilia, Cetatea Albă şi Ismail. Ceeace denotă că turcii erau stăpâni pe o mare parte a celor două ţări româneşti.
În această situaţie, la 27 aprilie 1595, marele vizir Ferhad îşi pune în mişcare oştirea spre Dunăre cu intenţia de a intra în Ţara Românescă. La 14 mai, prezent fiind la Adrianopol, hotăreşte transformarea celor două ţări române în provincii ala Imperiului Otoman. Însă, prin ruperea relaţiilor cu Poarta, Ţara Românească şi Moldova, cărora li se alătură şi Transilvania, au creat o situaţie complet diferită la Constantinopol unde s.-a produs o acută criză alimentară. Populaţia capitalei Imperiului Otoman şi trupele de pe diferite teatre de război, încep să sufere de foame. Drept urmare, la 7 iulie 1595, Fehad paşa, ce începuse construirea unui pod peste Dunăre, este înlocuit cu octogenarul Koca Sinan paşa. Numit pentru a patra oară mare vizir, acesta se grăbeşte să-şi pornească oştirea spre Dunăre.
În încercarea de a-i împiedica pe turci să treacă Dunărea, Mihai Viteazul porneşte la ofensivă. Atacă fulrgerător Nicopole şi nimiceşte oştirea de circa 1.300 de oşteni turci. În acelaşi timp, tot printr-un atac fulgerător distruge cele o mie de vase cu care otomanii vroiau să construiască podul peste Dunăre. Apoi îndreptă un corp de oaste spre Vidin, care este ars în întregime, şi altul spre Turtucaie. În ambele bătălii otomanii sunt înfrânţi şi circa 16.000 de creştini sunt strămutaţi în Ţara Românească.
Sinan paşa începe să-şi treacă oştirea peste Dunăre, pe un pod de vase la Giurgiu, pe 14 august 1595. Pe data de 27 august cele două oştiri se află faţă de faţă: armata otomană era alcătuită din 50.000-60.000 de luptători, plus personalul auxiliar, căreia îi sta în faţă 16.000 de oşteni sub comanda lui Mihai Viteazul, având şi 12 tunuri. Acestora li se alăturaseră un detaşament de cazaci şi 4.000 de maghiari şi secui, cu două tunuri, aflaţi sub comanda lui Robert Kiraly. Cei din urmă erau trimişi de Sigismund Bathory (1581-1599, 1601-1602), în baza tratatului încheiat la Alba Iulia în 20 mai 1595.
Bătălia a început în zorii zilei de 13 august 1595, în zona mlăştinoasă de la Călugăreni, judeţul Giurgiu, pe Neajlov, când Mihai a atact cu circa 10.000 de luptători, restul fiind ţinuţi în rezervă (1.200 de călăreţi erau sub comanda lui popa Stoica din Fărcaşe). Iniţial, oştenii lui Mihai ajung până în tabăra de corturi a turcilor. În jurul orei 11.00, un atac puternic al ienicerilor respinge oştirea munteană şi capturează 11 tunuri.
Într-o deplină ordine, trupele lui Mihai se retrag şi se regrupează în formaţie triunghi cu vârful înainte. Efectivele lui Mehmed paşa şi ale lui Hassan paşa sunt respinse cu pierderi considerabile. Retrăgându-se în dezordine, mulţi turci pier în mlaştină. Situaţia creată îi dă posibilitatea lui Mihai să contraatace.
Cronicarul Baltazar Walter descrie astfel bătălia: “Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acţiune eroică de ispravă măreaţă care să cutremure inimile păgânilor şi să le înalţe pe cele ale creştinilor. Atunci mărinimosul Ion Mihai, invocând ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a smuls o secure sau suliţă ostăşească şi,pătrunzând el însuşi în şirurile duşmanilor străpunge pe un stagar al armatei, taie în bucăţi cu sabia o altă căpetenie şi luptând bărbăteşte se întoarce nevătămat. În acest timp, comandantul de oşti Kiraly Albert, adunând pe rând pe ai săi, slobozeşte două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a duşmanului, deschizând o mare spărtură pe care ienicerii se străduie în zadar să o împlinească cu focurile lor de puşcă, pentru că de îndată două sute de unguri şi tot atâţia pedestraşi cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie, strică rândurile, aştern la pământ şi taie oştile turcilor, pe când din spate şi din coastă îi loveşte cu bărbăţie domnul cu ai săi, făcându-se aşa mare învălmăşeală, încât până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri şi, în fugă erau mânaţi spre tabără ca vitele. În această învălmăşeală, ce semăna a fugă, Sinan – Paşa în partea din faţă a taberei cade de pe podul rîului Neajlov, pierde doi dinţi şi se rostogoleşte fericit scăpând cu viaţă”.
Istoricul Marius Diaconescu spune “Dacă este văzută ca o bătălie, Mihai Viteazul a câştigat la Călugăreni pentru că acolo a fost o ambuscadă. În schimb, dacă această luptă este privită în ansamblul campaneiei turceşti, atunci a pierdut”.
Având experienţă militară, autorul precizează: într-un război, o ambuscadă este doar un moment în evoluţia acelui război. Mihai a câştigat o luptă, dar a pierdut războiul. Mihai a obţinut mai mult o victorie morală, iar istoricii au supraevaluat bătălia de la Călugăreni.
Imediat, domnitorul Ţării Româneşti s-a retras către Valea Prahovei, apoi în munţi, unde a stat ascuns mai bine de o lună. Turcii au ocupat imediat Bucureştiul şi Târgoviştea pe care au început să le fortifice. Mihai a aşteptat oastea transilvană a lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei şi, ATENŢIE DIN NOU: stăpânul său (Nota A).. Tot istoricul amintit precizează: “Nu a fost luptă nici la Tîrgovişte, nici la Bucureşti, turcii au lăsat şantierele pe jumătate terminate (lucrările de fortificaţie – nota T.F.), şi au plecat spre Giurgiu. Marea bătălie din acel război, din 1595, a fost la Giurgiu nu la Călugăreni. Acolo a fost confruntarea cea mare, pentru că otomanii stăpâneau cetatea, iar creştinii vroiau să o ocupe pentru a o folosi ca pe un cap de pod în viitoarele campanii antiotomane.
Impactul major asupra mentalităţii turceşti a fost atunci, la Giurgiu. Aici au avut loc faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul, dar marele comandant al oastei creştine era Principele Transilvaniei. Efectul moral al înfrângerii de la Giurgiu a fost devastator pentru turci. Otomanii erau învăţaţi, de vreo 200 de ani, doar să câştige să ia pradă şi să plece mai departe, în cuceririle lor, în schimb aici au trebuit să se retragă”…
Într-o scrisoare adresată starostelui Camenţei, Jan Patoki, Mihai Viteazul scria: “Ceea ce-am făcut toate le-am făcut pentru credinţa creştinească, văzând cu ce se întâmpină în fiecare zi bieţii creştini. M-am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră, ca să fac din ea un scut al întregii lumi creştine”. Scrisoarea respectivă a trimis-o în urma strălucitei bătălii de la Şelimbăr, la 18 octombrie 1599, când a unit Ţara Românească cu Transilvania.
După înfrângerea lui Ieremia Movilă, domnitorul Moldovei, la 27 mai 1600 Domnul Mihai semna actul prin care se intitula “Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
După realizarea Unirii (a doua după cea a lui Sigismund Bathory) se crează mitul lui Mihai Viteazul, care a intrat în conştiinţa românilor şi a fost aşezat primul în “pantheonul românesc” în defavoarea altora, ca Ştefan cel Mare ori Avram Iancu.
După înfăptuirea acestui act istoric, “situaţie politică a Europei de Răsărit, la începutul celui de-al XVI-lea veac, nu era încă favorabilă înfăptuirii unor planuri grandioase. Imperiul Otoman, cu toate slăbiciunile ce le manifesta, era încă o mare putere, în stare să-şi reîmprospăteze şi să arunce în luptă noi şi puternice forţe şi mijloace, habsburgii, deşi măcinaţi de puternice contradicţii interne, dispuneau totuşi, de mari resurse, de importante capacităţi umane şi de o puternică influenţă în lumea diplomatică; Polonia avea o forţă militară de seamă, beneficia de o poziţie geografică bună şi era condusă de un mare om de stat, Zamoyski”. Avea să noteze profesorul Ionel Zănescu, de la Muzeul Municipiului Bucureşti.
Prin actul său, Mihai i-a lezat deopotrivă pe otomani, imperiali şi poloni în interesele lor, trezind invidia acestora. Folosindu-se de dorinţa de trădare a unor grupuri ale marii boierimi şi nobilimi, căpeteniile celor trei state vor ţese o adevărată alianţă politică împotriva Unificatorului. Nobilimea maghiară şi cea săsească, deşi îl primiseră cu braţele deschise, nu puteau concepe să fie condusă de “un valah”. Nemulţumirile acestora le-a adunat generalul imperial Gheorghe Basta. Acţiunile lui Jan Zamoyski, puternicul cancelar al Poloniei se coroborau foarte bine cu cele ale lui Sigismund Bathory şi ale generalului Basta.
După bătălia de la Gorăslău, Mihai Viteazul se revoltă, verbal, împotriva generalului Basta care se considera singurul în măsură să guverneze în Transilvania. Besselius, un cronicar al vremii, ne-a lăsat mărturie apostrofarea marelui domnitor: “Pieri Basta! Sau, decă voieşti a domni, domneşte peste ai tăi, iar pe mine să mă laşi în pace, pentru că în treburile mele şi în ţările supuse cu braţul meu nu recunosc pe nimeni deasupra, necum pe Basta şi nici pe vreun Rudolf şi pe alţi cezari! Fiecare e Jupiter pe cerul său, iar nu într-al altuia!”. A reprezentat picătura care a umplut inima plină de ură a lui Basta.
Hotărât să plece cât mai repede la Făgăraş, pentru a-şi îmbrăţişa familia, la Turda Mihai şi-a despărţit armata de cea a lui Basta. Acesta a profitat de situaţie şi, în dimineaţa zilei de 9/19 august 1601, a trimis un detaşament din 300 de mercenari germani şi valoni cu ordinul de al aresta ori ucide pe Mihai. Erau conduşi de ofiţerii Jacques Beauri şi Mustagre. “Cronica Ţării Româneşti” consemnează că, intrând în cortul domnitorului, Beauri i-a spus: “Eşti prins!”. “Ba!” a tunat Mihai, şi dădu să pună mâna pe paloş. În acel moment fu străpuns.
Cronica precizează: “Bestiile îi tăiară capul, apoi îi batjocoriră trupul şi-l aruncară în tabără. Şi rămase trupul gol în pulbere aruncat. Că aşa au lucrat pisma încă de la începutul lumii. Pisma au pierit pe mulţi bărbaţi fără de vină, ca şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcură pe turci de tremura de frica lui”.
După trei zile, trupul i-a fost înmormântat de nişte sârbi. Comisul Radu Florescu luă capul Unificatorului, îl duse la Mănăstirea Dealu, unde a fost înmormântat sub o lespede, pe care, din porunca lui Radu Buzescu stă scris: “Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihai, Marele Voevod, ce-au fost domn Ţarei Româneşti şi Moldovei. Cinstitul trup zace în Câmpia Tordei şi când l-au ucis Nemţi, anii au fost 7109 (1601), în luna aug. 9 zile”.
Istoricul rus N. Boretki-Bergfeld, va scrie: “ Mihai Viteazul era partizan convins al unităţii naţiunii române. Toate evenimentele în curs I se păreau neînsemnate şi irealizabile în raport cu acel ţel măreţ spre care năzuia el fără istov…formarea regatului român unitar, alcătuit din cele trei ţări româneşti”. Aşa scrie despre Unificatorul Mihai un istoric străin. Cât despre unii dintre ai noştri…mai bine lipsă.
Odioasa trădare şi crimă a fost sancţionată atât de cronicarii vremii, cât şi peste veacuri. Am spicuit doar două dintre ele. Pehho Geergely (maghiar) nota: “Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie şi pe neaşteptate pe viteazul Voievod Mihai, fără nici un motiv. Numai din invidie profundă l-au ucis pe acest domn renumit, celebru, de care se temea însuşi sultanul”. Jacques Augustin de Thon va nota: “După ce uciseră pe Mihai, prădară de îndată cu aviditate cortul şi se răspândi zvonul că s-ar fi găsit scrisori, care n-ar mai fi lăsat îndoieli despre maşinaţiunile lui ascunse cu turcii şi despre trădările lui. Or acestea nu au fost reale, nu atât pentru a-I linişti pe valahi…, cît pentru a potoli invidia vecinilor şi a altor principi pentru o faptă ca aceasta şi pentru ca austriecii să nu păţească şi acum, cu uciderea lui Mihai, ca mai înainte, cu uciderea cardinalului George şi pierderea cardinalului Andrei” (este vorba de cardinalul Andrei Bathory, ucis de secui – n.T.F. ).

Nota A: În ianuarie 1595, Sigismund Bathory îi cere lui Rudolf al II-lea ca în tratatul pe care îl vor semna pentru constituirea coaliţiei antiotomane, să fie cuprinse Ţara Românească şi Moldova. Tot el redactează şi tratatul. Deoarece domnul Moldovei, Aron Vodă, nu era dispus să accepte suzeranitatea, a fost înlocuit cu Ştefan Răzvan. În iunie 1595 acesta recunoaşte în condiţii umilitoare vasalitatea Moldovei.
Paralel, la Alba Iulia soseşte o delegaţie boierească munteană condusă de mitropolitul Eftmie. Li se prezintă textul tratatului. Trebuie precizat că, pentru a scădea din puterea lui Mihai, o parte a boierimii susţinea semnarea tratatului şi închinarea Ţării Româneşti lui Sigismund. La 20 mai 1595, actul a fost semnat. Mihai devenea „locţiitorul” al lui Sigismund Bathory. Toate prerogativele politicii interne şi externe ale Ţării Româneşti şi Moldovei au fost cedate instituţiilor politice din Transilvania. Mihai s-a închinat lui Sigismund şi l-a recunoscut de stăpân când cererea lui de ajutor militar a fost astfel condiţionată.
Şi astfel, spre suprinderea multora, prima Unire nu a făcut-o Mihai Viteaziul ci Sigismund Bathory, Principele Transilvaniei.

Sursă: 1. http//blogoenciclopedia.blogspot.com/2008/04/domnia-lui-mihai-viteazul.html