TESTAMENTUL ZAMOLXIAN DACOROMÂN

testamentul_zamolxian

Gheorghe Gavrilă Copil

POVESTEA PORCULUI, DE ION CREANGĂ

Fata de împărat pleacă după Făt Frumos (după ce îi arsese pielea de porc). Ajunge la o căsuţă, pe nişte locuri unde „pasăre măiastră nu vine … necum om pământean“.
La fel Orfeu, prin forţa dragostei, pătrunde în lumea cealaltă şi îşi readuce la viaţă fiinţa iubită. Iubirea învinge moartea, iată mesajul lăsat posterităţii, inclusiv lumii de azi, de către Orfeu.
Fiica de împărat ajunge pe celălalt tărâm, tot purtată de focul iubirii.
Orfeu învinsese tenebrele, pentru a-şi recupera fiinţa iubită.
Fetei de împărat i se opune Talpa Iadului.
Fata de împărat adusese nefericirea în lumea pământească a fericitei sale familii, prin ascultarea sfatului celui rău. Nu este Eva, dar căderea ei în greşeală are loc în urma ascultării sfatului celui rău, dat de o femeie (mama sa).
Basmul dacoromân este o relicvă din Testamentul Zalmoxian Dacoromân.
Făt Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, de Petre Ispirescu, ajunge, şi el, pe tărâmul celălalt, unde dobândeşte viaţa veşnică. Revenind, de dorul părinţilor, în lumea pământeană, constată că, aici, trecuse multă vreme, de mai multe rânduri de vieţi. În locul castelului părintesc erau bălării şi câteva rămăşiţe de ziduri. Făt Frumos, revenind la viaţa pământească, la pământ, la viaţa preponderent trupească, s-a destrămat în cele ale trupului, ale materiei, devenind ţărână. Din ţărână este făcut omul şi în ţărână se va întoarce, se spune în slujba de înmormântare nou-testamentară.
În veşnicia spiritului, materia trupului, eliberată de cauzele stricăciunii şi îmbătrânirii, nu mai este sub legile materiei schimbătoare (pieritoare). În planul preponderent terestru, asupra trupului acţionează legile terestre.
Veşnicia are coordonata spiritului, a luminii, a luminii minţii, iar neveşnicia, materia, întunericul trupului, ţărâna.
Consubstanţialitatea basmului dacoromân cu Biblia este, şi de data aceasta, în afara oricărei îndoieli.
Fata de împărat din Povestea Porcului a ajuns în lumea cealaltă, unde, mânată de păcatele ei, caută Mânăstirea de Tămâie, tronul ceresc al religiei vechi-a Testamentului Zalmoxian Dacoromân-, dar şi a Noului Testament al lui Iisus Hristos.
Omul păcătos nu se mai poate elibera din hăţişul păcatului decât ajungând la Mânăstirea de Tămâie.
Dar Fata de împărat nu ştie în ce parte a lumii se află Mânăstirea de Tămâie. În ce parte a lumii, în care om pământean nu ajunge. Deci, în ce parte a lumii nepământene. Întrebarea este valabilă, prin străvechea ei formulare, şi azi. Aceeaşi întrebare şi în lumea pământenilor de azi. Aceeaşi întrebare pentru a afla unde este locul cel de seamă din lumea nepământeană.
Iar că nici pasărea măiastră nu vine în cealaltă lume, necum om pământean, ne îndrituieşte şi mai mult să constatăm că ne aflăm pe terenul liturgic al religiei vechi a strămoşilor noştri. Că suntem pe terenul Testamentului Zalmoxian Dacoromân nu există nici o îndoială.
Elementele alcătuitoare ale basmelor liturgice dacoromâne sunt din vremile vechi. Aşa, personajele, dar şi o serie de obiecte sacre: furcă de aur care toarce singură, tipsia de aur, cloşca de aur cu puii de aur.
Se poate constata cu uşurinţă cum elemente ale creştinismului nou-testamentar există în textele relicve (în basme) ale religiei testamentare zalmoxiene.
Numai păstrării, în scris, a Bibliei, i se datorează exacta stabilire a continuităţii de conţinut între cele două testamente ale ei, sau îmbogăţirea generoasă prin cel de-al doilea. Nou-testamentare în Povestea Porcului par a fi puţina prescură şi un păhăruţ de vin. Unele indicii inclină balanţa spre testamentul zalmoxian. Cornul în care este pusă prescura este vechiul corn al abundenţei, zalmoxian.
Refuzul basmului de a-şi pierde alcătuirea zalmoxiană, păgână, cum se spune, ignorandu-se cu buna stiinţă elevata spiritualitate a religiei zalmoxiene, alcătuire devenită clasică, ne certifica o indelungata tradiţie religioasă zalmoxiana.
Să ne oprim cu gândul la începuturile creştinismului nou-testamentar în patria noastră, la secolele I-IV, când Testamentul Zalmoxian Dacoromân, îşi avea, în Dacia, autoritatea oficială intactă. Se poate accepta ideea îngăduinţei Testamentului Zalmoxian Dacoromân faţă de Noul Testament al lui Iisus Hristos, acceptarea unor elemente nou-testamentare în textul liturgic zalmoxian, autohton. Acelea care, la modul esenţial, erau comune. Pentru templele din Dacia, religia Noului Testament nu era ilegală (ilicită), ca în Imperiul Roman.
Cât a acceptat autoritatea religioasă a Testamentului Zalmoxian Dacoroman, ca elemente fundamentale comune, atât a păstrat şi poporul, cu îndărătnicie, pînă azi, deşi religia Noului Testament intră în al treilea mileniu al existenţei sale. Nimeni nu a mai putut deschide alcătuirea testamentară zalmoxiană din sec. I-IV, păstrată de popor. Autoritatea Testamentului Zalmoxian Dacoromân dispărând prin sec. IV-V, poporul a păstrat totul aşa cum preluase de la preoţii săi vechi. Este normal că preoţii dacoromâni nou-testamentari au cultivat cu drag, o vreme şi propria lor tradiţie zalmoxiana, atât de luminoasă, cu destule elemente identice cu ale Noului Testament.
Avansăm ipoteza că această situaţie de păstrare în uzul cultului religios nou-testamentar a unor părţi din Testamentul Zalmoxian Dacoromân, de simpatie, de toleranţă faţă de o bună parte a tradiţiei zalmoxiene, a fost activă până la începutul celui de-al doilea mileniu creştin nou testamentar. Testamentul Zalmoxian Dacoromân funcţiona, parţial, aşa cum era folosit Vechiul Testament iudaic în cadrul Noului Testament. Prin obiceiurile religioase autohtone, zalmoxiene, păstrate, nu era o ruptură între Biserica Nou-Testamentară şi cea a Testamentului Zalmoxian Dacoromân. Ruptura, şi încă brutală, cu tradiţia zalmoxiană, considerăm că a avut loc la începutul mileniului al doilea, când, în Dacia, se desfăşura procesul gravei rupturi între tradiţia religioasă din primul mileniu, atât prin îndepărtarea limbii latine, tradiţională şi generală în bisericile noastre, în mileniul întâi, care a fost înlocuită cu limba slavonă şi cu limba greacă (limba slavă liturgică devenind limba oficială în stat şi biserică), cât şi prin îndepărtarea ierarhilor autohtoni dacoromâni din fruntea bisericilor Daciei şi înlocuirea lor cu ierarhi greci şi slavi sud-dunăreni. În timpul şi după instaurarea acestei rupturi, limba vie, orală, dacoromână (latina orientală), a fost întrebuinţată cu mult mai restrâns, până acum, în biserică. Liturghia în limba greaca, în mileniu întâi, se practica doar în partea de sud-est a Daciei (Scytia Minor, Dobrogea de azi).
Trebuie să consemnăm că tradiţia zalmoxiană a funcţionat, complementar, în condiţii normale, până prin sec. al VII-lea. Poate, in unele zone, in toata deplinatatea sa. În sec. VI-VII se înregistrează, din sudul Poloniei de azi până în Munţii Balcani, deci, pe întregul teritoriu de locuire a neamului dacoromân, cele mai mari şi multe distrugeri de biserici. În afara oricărei îndoieli, faptul se datorează, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, migratorilor slavi. Memoria orală a devenit cel mai eficient mijloc de salvare a tezaurului spiritual al neamului. Manuscrisele, multe, au fost distruse, sau au ars deodată cu bisericile. În faţa năvălitorilor, spiritul îşi avea, în sinea oamenilor, cetăţi şi biserici de necucerit.
Cum autoritatea preoţilor Testamentului Zalmoxian Dacoromân a cedat locul autorităţii preoţilor Noului Testament, la nivelul întregului teritoriu al României, în sec. IV- V, când creştinismul s-a generalizat, iar prăpădul slav s-a abătut peste noi la sfârşitul sec. al VI-lea şi, mai ales, în sec. al VII-lea, nu este de mirare că perioada existenţei noastre religiose de dinainte de Cristos, până în secolele VI-VII de dupa Cristos, s-a fixat pentru totdeauna în inimile noastre. Religia, cultura dacilor. În memoria orală a poporului nostru, esenţializate, transpar, apoi, încercările la care am fost supuşi, în ultimele secole ale primului mileniu. Apoi, în cele din al doilea mileniu.
De la începutul mileniului al doilea şi, prin excelenţă, din sec. XIII-XIV, de când în biserică şi stat se încetăţenise limba slavă, instinctul de supravieţuire, de salvare a propriei istorii, a trecutului, a existenţei neamului, funcţionează, în continuare, impecabil. Memoriei prin viu grai îi datorăm continuitatea, permanenţa în istorie, a culturii şi a limbii noastre. Bineînţeles, nici textele scrise, culturale, nu ne-au lipsit niciodată, ştiută fiind nimicirea lor, în mai multe rânduri, de către unele forţe potrivnice externe etc. Neamul Dacilor, cum bine îi spunem în ultima vreme, Neamul Dacoromân, ca o recunoastere a continuitaţii noastre de neam, şi-a apărat existenţa, nu repetăm niciodată acest adevăr de prea multe ori, în edificiile dăinuirii sale din spirit, din chiar lumea veşniciei nevăzute din sinea noastră, într-o comuniune cu toţi strămoşii.
Poporul, adică ţăranii dacoromânii, prin memoria colectivă orală, a dăinuit, într-o apreciabilă măsură, într-o lume spirituală aparte, paralelă cu cea a culturii oficiale scrise, în limba slavă. Până în sec. XIX – XX, când acest tezaur spiritual a fost salvat prin culegeri şi tipăririi.
Socotim că, până în mileniul al doilea, această atât de elevată tradiţie, cu obiceiurile ei de masă, populare, la scară „naţională“, nu a fost tratată de biserică drept păgână. În mileniul doi, Biserica Ortodoxă de rit grecesc, în limba slavă, preia, formal, doar câteva denumiri ale tradiţiei unice, zalmoxiene şi nou-testamentare, din primul mileniu, obligată de puternica tradiţie populară existentă – dar, cu timpul, păstrează doar denumirile, dar şi din acestea din ce în ce mai puţine, abandonând intenţionat vechea tradiţie religioasă autohtonă.
Numai datorită poporului dacoromân nu am pierdut Testamentul Zalmoxian Dacoromân. Biserica, în mileniul al doilea, l-a eliminat din sfera sa, în favoarea Vechiului Testament iudaic, deşi, în primul mileniu, repetăm, îşi găsise identităţi şi asemănări în Noul Testament.
Şi azi, în mileniul al treielea, Biserica Ortodoxă Dacoromâna, din superficialitate, mai desconsidera, ignora sau cataloghează drept păgâne basmele (unde se înfruntă forţele binelui şi forţele răului, adică ale luminii şi ale întunericului etc.) si alte opere ale tradiţiei culturale orale dacoromâneşti, cu caracter elevat religios , cu un conţinut educativ, moral. Înca face presiuni, mai diplomatice, faţă de unele tradiţii, refuzând identificarea elementului religios zalmoxian, refuzand protejarea lui, în cadrul tradiţiilor, contribuind astfel la o şi mai mare desacralizare a tradiţiilor străvechi. Atitudine greşita. Desacralizatul s-a statornicit într-o tradiţie extrem de puternică. Spre exemplu exemplu, de Crăciun şi de Anul Nou, mesele sunt pline de bucate şi de bautura-tradiţii mai tari de cât lupta Bisericii împotriva lor. Unde credem că a greşit ? Refuzând zalmoxianismul, prin negarea în bloc. Colindele moşilor şi strămoşilor noştri de dinainte de Cristos, supravieţuiesc pâna azi. De Crăciun, Biserica a susţinut şi încurajat doar colindele cu un conţinut Nou Testamentar. Dar cu cele zalmoxiene, Neamul Dacoroman şi-a menţinut continuitatea multimilenara, într-o maniera frumoasa. Adică să nu pastrăm nimic? Desigur şi colindele -aşa numite şi laice, iată o alta denumire, numai sa nu le spunem religioase zalmoxiene- părasite şi marginalizate de biserică s-au mai erodat în cele înalte, ori sau mai acomodat Noului Testament, dar nu de tot. Ele pur şi simplu dăinuie, ca parte spirituala cu personalitate proprie. Ba mai mult şi ele au inelat colindele nou-testamentare cu urările bine cunoscute de noi toţi. Dăinuirea lor nu e un miracol divin!? Doar strămoşii noştri, prin religia zalmoxiană, erau lipiţi cu inima de divinitate. Spun religie zalmoxiană, pentru că imperialii romanii au adus cu ei culte vechi din diverse părţi ale lumii şi obiceiuri foarte petrecăreţe. Şi alţii veniţi, la rodul grâului şi al vinului, tot cu vârful săbiilor.
Elemente identice cu cele din Vechiul Testament iudaic existau în lume cu mult mai înainte de Moise. Aşa de la Rama şi de la înţelepţii şi preoţii din jurul său.
Dar, asemenea identităţi constatăm şi în lumea tracilor nord şi sud-dunăreni, cu alte cuvinte , ale strămoşilor noştri,dacogeţii.Dacoromânii.
Şi, desigur, şi la alte popoare.
Având în vedere tradiţia spirituală dacoromâna, este regretabil că a fost marginalizată până la dispariţie. Ce s-ar fi întâmplat dacă prodigioasa memorie a ţăranilor nu ar fi păstrat-o până când intelectualii neamului nostru au cules şi tipărit o însemnată parte a acestui tezaur spiritual inestimabil?!
Noul Testament se instalase în lumea primitoare a Testamentului Zalmoxian Dacoromân, lume pregătită spre a primi mai multă lumină.
Zalmoxis stă trei ani în peşteră şi reapare în lume în al patrulea an. Îl anticipează pe Iisus, care a reapărut în lume a treia zi, respectiv, după trei ani de misiune divină pe pământ.
Testamentul Zalmoxian Dacoromân cultiva ideea continuării vieţii şi după moarte, prin spiritul fiecărui om, care este nemuritor, cultiva ideea existenţei împărăţiei spirituale (împărăţia cerului), cultiva ideea existenţei fericirii dincolo de viaţa aceasta, în Paradis, la fel cu ceea ce se susţine şi în Noul Testament.
Testamentul Zalmoxian Dacoromân avea o temeinică organizare religioasă, inclusiv una din cele mai vestite organizări călugăreşti.
Se ştie că viaţa călugărească (monahală) a Noului Testament s-a fondat mai târziu, prin Sfântul Antonie cel Mare (251-356). Dar, în ţara noastră, o astfel de viaţă era activă, încât şi din acest punct de vedere, Noul Testament a găsit teren prielnic, favorizant.
Fata de împărat îşi va purta sarcina, pruncul mult aşteptat, în lumea cealaltă. Va naşte în al patrulea an.
Zalmoxis a stat într-o altă lume, nevăzută, într-o peşteră, într-o locuinţă subpământeană, trei ani, după care, în al patrulea an, a reapărut pe pămînt, în lume. A adus, a dăruit oamenilor lumina.
Şi Iisus a stat trei zile în lumea morţilor, după trei ani de misiune între oameni, înviind a treia zi, reapărând în lume, în care nu întârzie decât puţine zile. Trece în cealaltă, a vieţii veşnice, la tronul ceresc, care pare a fi, în basm, Mânăstirea de Tămâie, unde a mers Făt Frumos.
Fata de împărat, deşi ajunsă în lumea de dincolo, nu află unde este Mânăstirea de Tămâie, nici de la Sfânta Miercuri, nici de la Sfânta Vineri, nici de la Sfânta Duminică, pentru că nici acestea nu ştiu.
„ — Se vede că vreun blăstăm al lui Dumnezeu, sau altăceva, aşa trebuie să fie de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute, încă şi de mine, şi oricât ai voi tu şi oricine altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputinţă.“
Deci, de fapt, Fiica de împărat nu află, nu poate afla, încă, Mânăstirea de Tămâie, pentru că spiritul ei este umbrit de păcat.
Din lumea nepământeană, dintre fiinţele ce ascultau de Sfânta Duminică, ciocârlanul (o fiinţă bună şi binefăcătoare, care, mânată de dor, ajunsese mai departe, într-o altă stare, superioară, la Mânăstirea de Tămâie, cu preţul unor mari eforturi, cu sacrificiu – îşi frânsese piciorul), ştiind drumul, o ajută pe Fata de împărat să ajungă la Mânăstirea de Tămâie.
Fiica de împărat, de la cele trei sfinte, pentru această extraordinară şi grea călătorie, pe lângă obiectele amintite – furca, tipsia, vârtelniţa – primeşte prescură şi vin. Elemente nou-testamentare, vor susţine unii. Alţii, zalmoxiene.
Căutările, căile, experienţele Testamentului Zalmoxian Dacoromân sunt continuate şi împlinite prin Iisus Hristos, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“.
Fata de împărat, însoţită de ciocârlan, călătoreşte un an de zile, peste nenumărate ţări şi mări şi prin codri, şi ajunge la gura unei peşteri.
Unde este Împărăţia lui Dumnezeu?! Iisus ne învaţă (generos, indiferent de starea socială, de poziţia socială etc., situaţie pe care o putem recunoaşte şi în vechea religie a dacilor, chiar prin păstrarea, intactă, a acestei cunoaşteri, în basme) că e în sinea noastră, trupul omenesc fiind templul acestei împărăţii.
Caracterul iniţiatic al basmului Povestea Porcului ni se dezveleşte în toată exactitatea sa. Peştera (sau construcţia subterană a lui Zalmoxis), intrarea în mormânt, (a lui Iisus) sunt porţile dintre lumea pământeană şi spirituală, dintre lumea pământenilor şi a celor ce nu mai sunt cu trup, ci spirit. Dar ei, de dincolo, sunt foarte pe aproape. Mânăstirea de Tămâie (Tronul ceresc), lumea veşnică şi a tăriei, se află în sinea noastră. Sau, prin sinea noastră, putem încetăţeni, în sinea noastră, putem instaura Iubirea (Raiul, Fericirea din Fericirea cea veşnică). În sufletul nostru, în viaţa noastră de pământeni.
Ajungerea Fiicei de împărat la gura peşterii, după experienţa stării spirituale a omenirii, pe care o studiază în al patrulea an al uceniciei. („Şi tot aşa mergând ei un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care foşgăiau balauri, aspide vininoase, vasiliscul cel cu ochi fermăcători, vidre cu câte douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a căror lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.”) înseamnă momentul cel mai greu, cel mai important, cel mai înălţător, cel mai revelator al experienţei iniţiatice, proprie fiecărui individ angajat pe calea acestei cunoaşteri şi trăiri sfinţitoare.
Dincolo de această gură a peşterii era „un rai şi nu altceva!“, adică marea fericire veşnică.
Cei ajunşi pe marile trepte ale iniţierii religioase, pentru a atinge şi treapta acestei fericirii (supreme pentru un pământean) trebuie să facă şi experienţa abstragerii, retragerii din această lume (trăirea în spiritual o experimentase deja, o învăţase timp de trei ani), printr-un efort suprem, un fel de rupere, temporară, faţă de pământesc. Căutătorul Împăratului veşniciei, ajungând la atingerea supremei fericiri, şi-o împământeneşte, şi-o adjudecă, şi-o instaurează în spiritul sau, devenind însuşi purtătorul acestui paradis, trăindu-l în viaţa sa de pământean.
Se mai observă că această iniţiere completă, la strămoşii noştri, era generos egală pentru ambele sexe.
Căsătoria cu un porc este o pură ficţiune, formativă, în sensul deplinei ascultări a fiilor faţă de părinţi şi de templu (de vechea biserică, fiind vorba de lumea de dinaintea creştinismului).
Pură ficţiune este şi însărcinarea Fiicei de împărat. (Şi totuşi, după cum vom vedea, nu este vorba numai despre spiritual în sine, ci şi de pregătirea pentru conceperea, printr-o fecioară, prin intervenţia Împăratului ceresc, a unui prunc mântuitor).
Nu e purtătoare de prunc pământesc, ci de spiritualitate, într-un ciclu de studii şi de experienţe iniţiatice de patru ani.
Fericirea pierdută pe pământ o regăsim în cer. Nimic nu e definitiv pierdut pentru cei vrednici. Nici pentru cei ce au trăit în fericire şi bunăstare şi au ajuns la întristare şi nici pentru cei săraci.
Este vorba de o religie dinamică, plină de miez, de vitalitate, de tărie, de trăinicie, de forţă propulsoare, de echilibru, de rod.
Fata de împărat descoperea podul minunat (calea) al fericirii şi castelul fericirii sale (dispărute din viaţa pământească), dincolo, în viaţa spirituală.
Ce a pierdut în viaţa obişnuită a oamenilor a redescoperit în viaţa ei spirituală, neobişnuită pentru cei mulţi, dar accesibilă pentru oricine o caută cu hotărâre şi cu inimă curată.
Rănile nefericirii pot fi cicatrizate şi fericirea reactualizată în spiritul nostru.
Drumul spre cunoaşterea stării de fericire permanentă este foarte greu (vezi efortul, voinţa fetei de împărat şi faptul că ciocârlanul este şchiop etc.). Chiar trecând de gura peşterii, nu este totul, nu suntem stăpânii fericirii.
„Mai stăi! şi nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii, zise ciocârlanul”.
Nici Iisus, după trei ani de intensă trăire întru cele înalte, spirituale, după trei ani în care a iniţiat întreg poporul, descoperindu-i calea cunoaşterii Iubirii (şi, în general, a celor necunoscute, ascunse în nevăzut, în spiritual) după ce izbândise, postind şi rugându-se patruzeci de zile (era…la Mânăstirea de Tămâie, la Tronul ceresc, ostenindu-se până la sudori cu lacrimi pentru întreaga omenire, pentru calea pe care să se angajeze, în siguranţă, cei care-l caută pe Cel de Sus, pentru adjudecarea fericirii) nu a fost liber în fericirea dobândită, deoarece abia acum forţele întunecate, prin însuşi Lucifer, vor încerca să-L devieze de la dobândirea victoriei depline.
Şi fata de împărat va trece prin încercările la limită, drumul dorinţei fierbinţi de a ajunge la Împăratul Ceresc fiindu-i barat de Talpa Iadului, o slujitoare a Satanei (Lucifer).
Conţinutul basmelor liturgice dacoromâne precede timpul vieţii şi activităţii lui Iisus Hristos. Dacă în calea fetei de împărat se interpune Talpa Iadului, în faţa lui Iisus se va interpune însuşi căpetenia iadului, Lucifer.
Ajunsă la Mânăstirea de Tămâie, fata de împărat recunoaşte (iniţierea şi-a atins scopul la modul deplin) podul cel minunat şi palatul în care trăise cu Făt Frumos aşa de puţin şi îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie. Dăduse de izvorul cel nesfârşit al fericirii.
Pământeanul pătruns aici, în lumea curată a fericirii, este un nemernic. E prea curat locul. Aşa trebuie înţeles textul citat mai înainte.
Oricât de neaşteptată şi de şocantă va fi opinia noastră, pe care o prezentăm în continuare, nu ne îndoim că va deveni şi a cititorilor.
După ce Făt Frumos intervine în viaţa pământenilor în chip miraculos, fiind singurul în stare să facă un pod minunat, al fericirii, şi palatul fericirii pământeşti, după ce, în chip miraculos, luând, din purcel, chip bărbătesc, concepe naşterea unui prunc, ajunge, dispare, din locul de origine al fericirii, dincolo de gura peşterii, la Muntele de Tămâie. Aici va reîntâlni fata de împărat atât podul şi castelul mântuirii sale, cât şi pe Făt Frumos, care este însuşi Împăratul Veşnicei Iubiri, al Eternei Fericiri, Împăratul Muntelui de Tămâie. În Noul Testament, divinitatea este numită şi Iubirea, aceasta fiind atributul său esenţial. Divinitatea este Însăşi această Iubire.
Conceperea pruncului în lumea pământească de către Împăratul de dincolo (Făt Frumos) din lumea nevăzută nu este esenţialmente diferită de conceperea pruncului Iisus de către Sfântul Duh, în pântecele Fecioarei Maria.
Împăratul Mânăstirii de Tămâie, pe plan terestru, este Făt Frumos. Că acest prunc a fost plămădit într-un chip nepământesc, ni se atestă prin fecioria permanentă a tânărului Făt Frumos, reliefată prin numele de Făt şi subliniată prin calificativul de Frumos. În Testamentul Zalmoxian Dacoromân, călugăria (feciorii călugări şi fecioarele călugăriţe) îşi avea o statornică tradiţie. Şi în Noul Testament, fecioria este la loc central (Fecioara Maria, Iisus Hristos).
A se reţine că tatăl fetei, împăratul ţării, tânjea, dorea această fericire (podul minunat) de la el acasă până la locuinţa mirilor (castelul fericirii pentru noua generaţie).
Care tată adevărat nu doreşte copiilor săi fericirea adevărată?
Care împărat (conducător de ţară) nu ar dori fericirea adevărată pentru fiii ţării sale?
Împăratul ţării (tatăl fiicei de împărat) nu reuşise să aducă fericirea pe pământ, dar nu renunţase la această dorinţă supremă, deşi calea se dovedea plină de sacrificii. Nu îşi pierduse speranţa. Nici când un moşneag cu un purcel, spre hazul împăratului (şi mâhnirea sa) şi a celor din suita regală, cer să încerce a izbândi, nu le interzice şansa. Împăratul este un mare înţelept. Posibilitatea mântuirii, a aducerii fericirii pe pământ, ne poate veni de la orice fiu al ţării, drept pentru care nu procedează discriminatoriu, chiar când aparenţele sunt potrivnice.
Speranţei nestrămutate a tatălui fetei în posibilitatea instaurării fericirii pe pământ i se răspunde din lumea cealaltă prin întruparea Împăratului Ceresc în cea mai umilă şi modestă fiinţă, un purcel.
Că prin purcel înţelegem omenirea trăitoare în mocirla păcatelor, nu există nici o îndoială. Aşa că acest purcel nu reprezintă nimic altceva decât omul murdărit de propria lui viaţă păcătoasă.
Şi despre Iisus Hristos se spune că toate făpturile de sus (din Împărăţia spirituală, nevăzută pentru noi, pământenii) s-au cutremurat văzând în ce fiinţă s-a întrupat (s-a născut pe pământ). Iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii Noului Testament vorbesc despre om ca despre un vierme. Aşa că a avea în vedere un purcel, nu este mai puţin neobişnuit, decât într-un vierme.
Acum nu se mai crede, sperăm, că apropierea dintre Făt Frumos şi Sfântul Spirit (Duh) este atât de neaşteptată, de şocantă – dimpotrivă. Este acelaşi chip al veşniciei care vine în lume, spre a mântui lumea, spre a o ridica în rai, în Fericirea de la Muntele de Tămâie.
„ – Făt Frumos! Făt Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nesuferită sarcină!”
Pruncul se naşte (se va naşte) numai la timpul sorocit de dincolo, din lumea nevăzută, de către Împăratul Ceresc.
Textul de mai înainte este o adevărată invocaţie (rugăciune), exprimând dorinţa fecioarelor închinate templelor Daciei, de a se împlini aşteptarea lor, ca una dintre fecioare să nască, în feciorie, un prunc. Această dorinţă devenită, spiritual vorbind, o sarcină foarte greu de dus, viaţa lor spirituală trebuia să fie la înălţimea evenimentului mult aşteptat.
Această aşteptare, în lumea fecioarelor călugăriţe, se confirmă, în lumea antică şi în afara Daciei (Dacoromâniei).
Este ştiut că sibilele, fecioarele preotese ale vechilor temple, aşteptau ca una din ele să nască pe Mântuitorul lumii. Or, o asemenea aşteptare, aşa cum am mai subliniat, presupunea deja un exerciţiu pregătitor de purtătoare de prunc divin. Lumea îl aştepta. Se pregătea pentru a face faţă intervenţiei Cerului. Credea în necesitatea şi în intervenţia cerului, pentru a smulge omenirea din hăţişul păcatelor, pentru a despotmoli omenirea din cercul vicios, din neputinţa de a se elibera din viaţa în păcat.
Se mai ştie de existenţa celei mai tulburătoare dintre sibile, care (din ţara noastră, din Dacia) a plecat până în Peninsula Italică, unde a scris cărţile de mare iniţiere pentru preoţii de acolo, retrăgându-se apoi în patria sa.
Vremile Noului Testament erau pregătite şi în sânul neamurilor, nu numai în sânul neamului evreiesc.
În lumea templelor antice (cele rămase în înălţimea vieţii spirituale, şi, prin ea, toţi pământenii) se aştepta naşterea, printr-o fecioară, a unui prunc mântuitor.
În nici o ţară europeană nu cunoaştem o mai intensă şi mai curată viaţă spirituală decât în Dacoromânia, în care să se răsfrângă atât de clar lumina desfăcută în lume prin Noul Testament. Păstrarea cu sfinţenie, de către întreg poporul dacoromân, până în ziua de astăzi, a acestui tezaur ne îndrituieşte să gândim astfel.
Forţele rele, ale întunecimilor, potrivnice eliberării omului din viaţa întunecimilor (unii oameni îşi au o viaţă aproape numai trupească – chiar dacă au şi o viaţă intelectuală –, în plus fiind vicleni, mincinoşi, răi, orgolioşi, răzbunători, urând, deoarece, netrăind pe coordonatele spirituale divine, nu au acea stare a conştiinţei prin care să îşi interzică un astfel de comportament, de fapt subuman, iar neavând această stare a conştiinţei, întreţin iadul în viaţa lor şi a omenirii) nu doresc naşterea pruncului de către fata de împărat (se opun prin Talpa Iadului şi slujnica acesteia. Talpa Iadului, scroafa cu purcei, preferă mlaştina morală, deci şi trupească, a vieţii etc.).
„ – Fie-ţi milă de două suflete nevinovate” înseamnă convingerea fecioarelor că e vorba (privind totul la modul personal) de sufletul fiecărei fecioare şi de sufletul pruncului ce, într-o bună zi, se va naşte.
Patru ani (sau până într-al patrulea an) fecioarele Testamentului Zalmoxian Dacoromân erau, generaţie lângă generaţie, purtătoare la modul spiritual, ale sarcinii pruncului mult aşteptat.
Că textul liturgic din basm nu se referă la o naştere curentă, biologică, este limpede pentru toată lumea. Fecioara de împărat care străbate, astfel, toate treptele iniţierii sfinte, nu are o sarcină de nouă luni, ci una de patru ani. Sincronizarea de înălţare în spiritual cu viaţa zeului Testamentului autohton dacoromân, Zalmoxis, nu poate fi pusă la îndoială.
Acest mare zeu al tracilor nord-dunăreni (noi, dacoromânii de azi, fiind continuatorii lor neîntrerupţi în istorie) a „înviat” (simbolic), a ieşit în al patrulea an din peştera în care a vrut, de bună voie, să trăiască.
Despre naşterea fiicei de împărat textul liturgic păstrat în tiparul imuabil al basmului ne spune:
„Şi ea a născut pruncul fără a simţi câtuşi de puţin durerile facerii”.
Asemănarea dintre naşterea fiicei de împărat, din Testamentul Zalmoxian Dacoromân, cu naşterea pruncului Iisus, din Noul Testament, de către Fecioara Maria, este de netăgăduit.
Naşterea pruncului din Testamentul Zalmoxian Dacoromân înseamnă începutul scoaterii răului (Talpa Iadului) din viaţa omenirii. Naşterea pruncului Iisus înseamnă începutul smulgerii din rădăcini a răului (prin învingerea căpeteniei răutăţilor, Lucifer) din viaţa omenirii.
Talpa Iadului fiind chiar printre intimii Împăratului Muntelui Mânăstirii de Tămâie (Făt Frumos), Testamentul Zalmoxian Dacoromân păstrează o reminiscenţă din Împărăţia Cerească de dinaintea răzvrătirii făţişe a lui Lucifer şi a alungării (exilării) acestuia în afară. Ad litteram, este vorba de perioada curăţirii Împărăţiei de Sus de Talpa Iadului, o forţă din subordinea lui Lucifer. Talpa Iadului era un personaj de încredere în casa Împăratului Ceresc.
Forţele Iadului socot că Împăratul de la Mânăstirea de Tămâie, Făt Frumos, este prins, sau va fi prins, în capcana vieţii pământeşti. Scroafa (Talpa Iadului) susţine că ea l-a prefăcut pe Făt Frumos într-un purcel răpciugos şi răpănos. Viaţa oamenilor păcătoşi, trupurile şi spiritele celor robiţi păcatului, sunt ale Iadului, drept pentru care se pot înţelege, întrucâtva, cuvintele Tălpii Iadului, conform cărora ea îl prefăcuse pe Făt Frumos într-un purcel.
Oamenii păcătoşi fiind ai Iadului, iar Făt Frumos luând trup pământesc, Talpa Iadului se şi socoate stăpâna lui. De aici până la afirmaţia că a fost prefăcut în trup terestru de către Talpa Iadului nu este mare distanţă. Talpa Iadului, văzîndu-l pe Făt Frumos intrat în capcana materiei, materie căzută în lanţul păcatului, îl şi vede robit păcatului, pe ea văzându-se, astfel, stăpâna lumii (în locul Împăratului de la Mânăstirea de Tămâie). „L-am prefăcut în purcel“, mărturiseşte bucuria forţelor întunericului, la gândul că Divinitatea s-a angajat pe o cale a propriei pierzanii. Ştia Talpa Iadului ce grele lanţuri are păcatul peste care trona.
La modul esenţial, se poate accepta o asemănare cu Satana, care-l ispiteşte pe Hristos după marele post, ispitindu-l cu Împărăţia acestei lumi pământeşti, din care, prin trup, făcea parte şi Iisus etc.
Scroafa cu cei doisprezece purcei pare a fi anul cu cele douăsprezece luni.
Numai că, prin apariţia moşneagului (la îndemnul babei sale, al cărei suflet pare a fi sub îndemnul cerului), Făt Frumos este sustras din vadul păcătos al lumii (fără ca păcatul să-l fi pătruns) şi îndreptat (chemat) spre misiunea înălţării lumii din vadul nefericirii.
Moşneagul şi baba fără copii au o oarecare asemănare cu Sfânta Familie în care s-a născut Fecioara Maria, familie, deci, prin care Divinitatea va interveni direct în viaţa omenirii, ca om printre oameni.
Testamentul Zalmoxian Dacoromân se dovedeşte a avea generoase deschideri spre lume, o adevărată cale spre Iubire, Fericire, spre Rai, spre Mânăstirea de Tămâie.
Zalmoxis îi învăţa pe daci că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, situaţie net superioară religiilor conglomeraţiilor de zei greceşti, cu tot prestigiul de care se bucură acestea în cultura universală. E drept că informaţia şochează prin francheţea, prin precizia ei, şi pe drept cuvânt, dă prilej la meditaţie şi reconsiderări. Parcă ne-am afla în plin Nou Testament, în care se revelează că fiecare om, prin spiritul (sufletul) său, este nemuritor.
Basmele noastre au reminiscenţe bine păstrate din vechea mitologie – lupta tinerilor Feţi Frumoşi cu monştrii cu mai multe capete, moartea şi învierea acestor tineri, intrarea sau ieşirea lor din tinereţea fără bătrâneţe, din viaţa fără de moarte etc. Feţii Frumoşi trec prin adevărate încercări iniţiatice. Făt Frumos este un prototip de urmat. Descoperă, prin şirul de generaţii, drumul ascuns spre lumea celor mai curate şi îndrăzneţe vise ale oamenilor, ca spre o lume accesibilă, reală, posibil de adjudecat, în anumite condiţii.
Făt Frumos este de o înălţime morală şi etică impecabilă. Este modelul de urmat, pentru ca oamenii să devină beneficiarii societăţii divine (viaţa veşnic fericită), a tinereţii fără bătrâneţe. Făt Frumos, fiul a două lumi, cea văzută şi cea nevăzută, cea pământească şi cea cerească (are forţe suprafireşti), deschide o fereastră spre marele viitor posibil pentru societatea omenească, viitorul orânduirii divine.
Muntele unde se alfa peştera lui Zalmoxis a fost considerat Muntele cel Sfânt (Cogaion). Legătura dintre Muntele Sfânt şi Mânăstirea de Tămâie o face, deci, peştera, calea de acces.
Râul care curgea pe lîngă Muntele Sfânt a fost socotit, şi el, Râul Sfânt.
Tatăl Ceresc exersează omenirea, pentru ieşirea ei din tenebre, pentru întâlnirea crucială cu Iisus. In neamul dacoromân este cea mai limpede spiritualitate premeregătoare, activă şi azi , din memoria colectivă a docoromânilor. Iisus, fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat ‚ este trimis de Cer pe pământ, unde se întrupează din Fecioara Maria, apoi este martirizat, crucificat de obtuzitatea iudeilor, deşi în Vechiul Testament iudaic, dăruit de Dumnezeu, prin Moise, iudeilor, se află unele profeţii pregătitoare. Iisus învinge moartea, înviază. Calea spre supercivilizaţia divină e deschisă. Dacoromânii o cunoşteau. De aceea Iisus, prin creştinii săi, a fost primit pe căi line, în sânul poporului dacoromân, regăsindu-se în oglinda izvoarelor sacre zalmoxiene, iar acestea L-au recunoscut şi primit.