DATINI ROMÂNEŞTI: DRAGOBETELE

ghiocei

Adrian Bucurescu

Sfârşitul iernii şi venirea primăverii au fost întotdeauna sărbătorite de neamurile din ţinuturile cu climă temperată. Nici tracii noştri nu făceau excepţie, având în această perioadă mai multe sărbători, printre care: SENT-ION ”Înviorarea Naturii; Dezmorţirea Firii”; SOL-DOBO-OY-SENOS ”Când Tufele se înviorează”; TYR-A-GAITAI ”Apariţia Ghioceilor; Consultarea Oracolelor”; TYRAG-A-ITAI ”E Frumos (Plăcut) ce (când) se vede; Întâlnirea (Vederea) celor Dragi”; CAP-ISTIRIA sau CAP-USTORUS ”Începutul (Capul) Căldurii” etc.
De la aceste vechi datini provin cele româneşti, inclusiv Dragobetele, care, de obicei, se sărbătoreşte la 24 Februarie. Sărbătoarea din această zi are mai multe denumiri: Sântion de Primăvară, Ioan Dragobete, Drăgostiţele, Cap de Primăvară, Dragobete – Cap de Primăvară şi Logodna Paserilor. În Evul Mediu, românii mai numeau această zi şi Rogobete, Bragobete sau Bragovete.
Se spune că sărbătoarea se ţine fiindcă au şi păsările o zi a lor. Se mai zice şi că, la Sântion de Primăvară, se dezleagă gura păsărilor şi încep să ciripească. Din această zi se împerechează păsările – puii şi cele devenite stinghere din pricina vânătoarei sau a morţii perechii, în cursul anului. Dacă nu se împerechează în această zi, rămân tot stinghere, până la Dragobetele din anul viitor. Unii spun că, dacă o pasăre nu s-a împerecheat în această zi, nu se mai poate împerechea şi umblă ciripind din loc în loc, până moare.
Sărbătoarea trebuie ţinută cu străşnicie. Se povesteşte că, demult, cineva a lucrat în această zi, şi vara nicio pasăre din bătătură nu i-a mai făcut ouă. Altora nu le-au căzut găinile cloşti, ca să clocească ouăle, şi n-au scos niciun pui. Unora le-au luat uliii puii sau au murit de boală. Cei ce ţin sărbătoarea vor avea ograda plină de păsări; şi ale vecinilor vor veni acolo.
Dar sărbătoarea nu este doar a păsărilor, ci, mai ales, a flăcăilor şi fetelor, care ies la câmp, unde fac horă şi petrec astfel cu multă veselie. Prin unele locuri, băieţii şi fetele pleacă împreună după urzici. Tinerii cred că în această zi trebuie şi ei să glumească, să cinstească sărbătoarea, pentru a fi îndrăgostiţi tot anul.
Se spune: ”Dragobetele sărută fetele”. Iar dacă în această zi fata nu se întâlneşte cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de niciun băiat, şi viceversa, băiatul nu va fi iubit de nicio fată. Se mai spune că o femeie, doar mâna s-o pună pe un bărbat străin, şi va fi drăgăstoasă tot anul.
Dacă vremea este frumoasă, fetele şi băieţii, adunaţi în cete, ies la pădure, hăulind şi chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii: ghiocei, brânduşe de primăvară, toporaşi şi altele. Dacă în pădure se găsesc şi fragi înfloriţi, fetele îi adună în buchete şi le pun ulterior în lăutoare; şi, spălându-se, rostesc:
Flori de fragă,
Din luna lui Faur,
La toată lumea să fiu dragă,
Urâciunile să le despărţiţi!
Din omătul netopit în ziua de Dragobete, fetele şi nevestele pun deoparte apă, cu care se spală la anumite sărbători de peste an. Uneori, băieţii şi fetele au obiceiul de a se însoţi, adică de-a se ”înfârtăţi” şi de a se ”însurăţi”. În această zi, se îmbrăţişează şi se sărută, îşi jură că nu se vor supăra sau minţi şi că se vor ajuta la nevoie. Fiecare fată trebuie să glumească cu un băiat, dacă vrea să se mărite cât mai curând.
Sărbătoarea se ţine şi pentru trai bun în familie. În această zi se începe orice lucru, că merge cu spor; se scutură, se rânduieşte în casă, ca să vină binele şi belşugul, să se întoarcă la casă. Din ziua aceasta cloştile se întorc la cuib, încep a cloci, iar vitele se întorc de la iesle, nu mai mănâncă aşa de mult; tot aşa, şi copiii se întorc de la mâncare şi oamenii umblă mai multe pe-afară, nu mai mănâncă aşa de mult, ca iarna.
Oamenii ţin această sărbătoare ca să le meargă bine păsărilor, să se înmulţească, să fie sănătoase, să aducă folos lumii. De aici înainte, păsările încep a se oua. Se zice că acela care lucrează în această zi ”ciricăie ca păsările” toată viaţa. Multor femei, care n-au ţinut Dragobetele, le-a ”ciricăit” continuu în cap; altele au rămas văduve. Dacă nu se cinsteşte această zi, se strică ouăle sub cloşti şi nu mai scot pui.
Soţii nu trebuie să se certe în casă, nici cu alţii, că le merge rău. Oamenii nu lucrează, fiindcă le este teamă că păsările le vor mânca porumbul, când se coace vara. Cui lucrează în ziua aceasta îi vor mânca păsările semănăturile. E rău de boli. Nu se lucrează nimic, că e rău de friguri. De Dragobete, ca să nu-i înnegrească Soarele pe copiii lor, mamele le leagă de gât un şnur de arnici roşu, împletit cu bumbac alb. Fetele îşi fac mărţişor cu un bănuţ de argint, la gât.
Dragobetele fereşte de arsuri. Se ţine şi fiindcă e rău de lupi; o fată a cusut de Dragobete, împotriva voinţei părinţilor, şi chiar în acea zi i-au mâncat lupii câteva capre în pădure. De la Dragobete – Cap de Primăvară, se aprinde prin toate casele rădăcină de iarbă-mare, care ţine până după Măcinici. În această zi, babele fac farmece de dragoste celor tinere. Se crede că, dacă nu va fi brumă până la Sântion de Primăvară, apoi nu va fi curând.
Întocmai ca la sărbătoarea Streteniei, de la 2 Februarie, se crede că, la Dragobete – Cap de Primăvară, iese ursul din bârlog şi, de-şi va vedea umbra, va intra iarăşi în culcuş, că va fi ger. Se mai crede că, dacă în ziua de Dragobete plouă, primăvara va fi timpurie. Alţii cred că, dacă întâia şi a doua zi a lui Sântion de Primăvară sunt ploioase, primăvara va fi frumoasă.
La traci, TYRAGAITAI ”La care ţi-e drag să te uiţi”, pare a fi fost o divinitate a dragostei, a primăverii şi a florilor. Prin unele sate, Dragobetele se sărbătoreşte la 28 februarie, prin altele, pe 1, 3, 8, 13 sau chiar pe 25 Martie. I se mai spune şi Dragomir sau Năvalnicul şi se zice că este fiul Babei Dochia sau al Babei Marta.
Divinul patron al dragostei, al tinereţii şi al primăverii se mai numea la traci şi BASSAR-EUS ”Cel care tulbură Tinerii; Care stârneşte Păsările”. În tracă, BASSAR însemna şi ”Fecior; Fecioară” şi ”Pasăre”. Astfel se explică de ce sărbătoarea Dragobetelui le este dedicată şi tinerilor şi păsărilor. Românii îi mai spun acestei enigmatice divinităţi şi Dragobete-Iovan, Dragomiru-Florea şi Granguru.
Mai straniu este că, tot la români, dragobete i se spune şi unui gândăcel (Cicindela campestris), de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră! Acest gândăcel se mai numeşte şi târtăriţă sau repede, ultima denumire fiind, probabil, în legătură cu unul dintre supranumele Dragobetelui magic, Năvalnicul.