SACRIFICATORUL

constantin-miu1

Const. MIU

– Bună ziua, cu ce pot fi de folos? întrebă vânzătoarea.
– M-a trimis doamna Dalida la domnu’ Dode…
– Şefuuu! strigă fata insistent. Şeeefuuu! se pisici ea. Ia veniţi până-n faţă! mai preciză ea.
Dintr-o încăpere alăturată, îşi făcu apariţia un ins pirpiriu, cu nişte lentile de ochelari ca fundul de sifon. După felul cum îşi târa picioarele, se vedea limpede că nu-i făcea plăcere această venire în faţă.
– M-a trimis doamna profesoară Dalida Grigorescu, începu tânărul pe un ton protocolar… Şi-a amintit la oră că a fost dimineaţă aici, la magazin…
– Mdaaa, a fost…
– A uitat aici un pachet şi m-a trimis să-l iau, lămuri mesagerul profesoarei.
Şeful magazinului de confecţii se aplecă şi scoase de sub tejghea un pachet voluminos. Îl netezi de două, trei ori cu dosul palmei, după care spuse apăsat:
– O sută cin’ zeci!
Tânărul îl privi mirat.
– O- su-tă-cin’-zeci! repetă omul, silabisind, după ce verifică suma într-un caiet.
– Păi… doamna zicea c-a uitat aci pachetu’…
– N-a uitat pachetu’… Doamna profesoară a uitat să-l plătească!
– Eu am venit după pachetu’ pe care l-a uitat doamna aci! Insistă tânărul, crezând că e vorba de o neînţelegere.
– Oi fi venit tu după pachet, da’, mai întâi trebuie plătit!
Tânărul se strâmbă vizibil de câteva ori, scărpinându-se la ceafă… Fără voia lui, intrase într-o încurcătură.
– Şi-acu’, ce fac?… Fără pachet nu po’ să mă-ntorc…
– Dai banu’, iei pachetu’ şi te-ntorci sănătos, veni explicaţia pentru cel nedumerit.
Mihai Negruţ se văzu nevoit să scoată portofelul. Luă o bancnotă de 50 de euro şi, întinzând-o omului din faţa sa, întrebă:
– Rest aveţi să daţi?
– Dăm şi restu’, da’ să vedem care-i cursu’ pe ziua de azi, că nu vreau să zică doamna c-o păcălim… O clipă…
Văzând că tânărul se tot uită la ceas şi dă semne de nerăbdare, şeful magazinului mai spuse:
– Las’, că n-au intrat zilele-n sac!…
– Aşa o fi, da’, pân’ la pauză tre’ să mă-ntorc la şcoală, că dacă află dirigu, mă toacă!

*

Mihai Negruţ aşteptă să iasă colegii din laboratorul de chimie, apoi se duse la catedră, ţinând pachetul ca pe un trofeu. Îl aşeză cu mişcări voit încetinite şi-l netezi de câteva ori, aşa cum văzuse că făcuse şeful magazinului de confecţii, cu o religiozitate enervantă.
– Misiune îndeplinită, doamna! spuse flăcăul cu mândria unui ofiţer, după care salută ceremonios.
– N-ai fost curios să vezi ce-i în pachet? iscodi profesoara.
– Vaaai, doamnă, cum aş putea să fac aşa ceva?! se apără cel întrebat. Nu mi-aş permite!… Numai fetele sunt curioase! găsi el, la repezeală, o explicaţie. Eu nu mi-aş permite aşa ceva!…
Dalida Grigorescu râse cu poftă. Îi plăcea băiatul-ăsta descurcăreţ, nevoie mare. Văzând că acesta nu-şi dezlipea privirea de pe pachet, fu nevoită totuşi să dea o explicaţie, însă nu scăpă ocazia să se laude:
– Săptămâna viitoare, e ziua soţului şi a mânzului meu, Adiţă…
– Săru’ mâna, să vă trăiască!
– Sunt născuţi în aceeaşi zi, adăugă ea, misterios, şi m-am gândit că nu strică să primească fiecare câte un plover din lână pură, englezească…
– Aveţi gusturi, doamna, n-am ce zice la capitolu’-ăsta!…
– Mersi, dragă, mersi!, eşti drăguţ!
– Dacă-i răsfăţaţi cu aşa delicateţuri, e ceva, remarcă tânărul.
– Merită, că doar un luceafăr şi-un soare am!…
– Mai bine vă făceaţi observator astronomic…
– Nu-mi place să fiu cu capu’-n nori! respinse femeia ipoteza.
– Da-da, aşa e, că-n ziua de azi, lumea umblă cu capu’-n traistă!
– Măi, cum le ştii tu, bibicule, pe toate! se minună profesoara.
– De la tata! se complimentă cu emfază flăcăul.
– A propos de şcoală…
– Mâine, înainte de a veni la şcoală, să treci pe la domnu’ Dode şi să-i spui c-am zis să-ţi mai pregătească un pachet identic: aceleaşi mărimi, aceleaşi culori, pe care le-am ales! Comandă femeia.
– Păi, nu se vor plictisi de ele, dacă au două plovere la fel?… Mai bine le luaţi al’ ceva, dacă tot vreţi să le faceţi o aşa de mare surpriză, îndrăzni Mihai Negruţ o sugestie.
– Nu, dragă!… Pachetu’-ăla de mâine e pentru directoare!
– Da’, ce atentă sunteţi cu şefa!…
– Nu mă doare pe mine de şefă, că e prietena mea!… De fi-su mi-este mie!…
– Cum aşa?
– Ăla, dacă o să vadă cât de şic îi stă lui Adiţă, iar o să se oftice!
– Aveţi dreptate, ăla e un ofticat!… Aşa era şi la generală!…
– Şi, de cât s-o bâzâie pe mă-sa, să-i strice femeii buna dispoziţie, mai bine îmi fac eu pomană…
– Şi lu’ bossul doamnei?
– Ăştia n-au gusturi… Decât să-i ia cine ştie ce şi să-i stea bietului om ca pe gard, mai bine mă sacrific eu!
– Aşa e, doamna, cu şefii tre’ să te sacrifici, dacă vrei să te ai pe bune cu ei, mai zise flăcăul, zâmbind.
– Nu râde, măi, băiete, că şi tu o să ajungi, mâine-poimâine, să ai şef şi ce-o să te mai sacrifici! Avertiză profetic profesoara.
– Doamna profesoară, eu mă fac direct şef şi-o să-i sacrific eu pe alţii!
– Ei, nu zău, cum aşa?
– Păi, mă fac şef de abator!