DIPLOMAT ISCUSIT, A ÎNCERCAT SĂ SCOATĂ ŢARA ROMÂNEASCĂ DE SUB TUTELA TURCILOR

teodor-filip2

Teodor Filip

Şerban Cantacuzinno a făcut parte din ilustra familie de origine bizantină a Cantacuzinilor şi a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1678-1688. Dilpomat iscusit, a încercat să contracareze tendinţele expansioniste ale Habsburgilor în Banat şi ale Poloniei în Moldova. Era supus al Imperiului otoman, dar a iniţiat contacte diplomatice cu Rusia şi Veneţia. Ca vasal al turcilor a participat la al doilea asediu al Vienei (1683), alături de domnitorul Gheorghe Duca din Moldova (1678-1683), fiecare cu câteva mii de oşteni. Profitând de pasivitatea domnitorului moldav, Şerban Vodă a preluat pe ascuns iniţiativa forţelor creştine. Acţiunile lui au contribuit într-o măsură mare la depresurarea Vienei. Când oştilor româneşti le venea rândul să bombardeze zidurile cetăţii „duşmane”, aceştia foloseau ghiulele de fontă care produceau pagube minime, ori înfundau tunurile cu paie. Pus de turci să construiască două poduri peste Dunăre, Şerban Cantacuzino a întârziat cât mai mult terminarea lor, facilitând „duşmanului” distrugerea acestora. Sub pretextul trimiterii de spioni pentru a supraveghea mişcările trupelor austriece pe zidurile cetăţii, domnitorul român trimitea soli care îi informau pe asediaţi despre intenţiile turcilor. Pe data de 12.09.1683, când a avut loc bătălia decisivă de pe dealul Kahlenberg, între armatele regelui polon Ioan al III-lea Sobieski şi armatele turceşti, domnitorul român cu oastea sa nu a intervenit.
Austriecii au avut numai cuvinte de laudă la adresa domnitorului Şerban Cantacuzino pentru „acele frumoase fapte”, iar Kunitz, rezidentul austriac din tabăra otomană a scris un raport cifrat adresat coaliţiei creştine, în care prezenta ajutorul lui Şerban Cantacuzino. Drept recunosştinţă pentru faptele sale, a primit de la împăratul Leopold I titlul de conte al Sfântului Imperiu Roman. În anul 1999 Academia Română a montat o placă pe biserica Sf. Iosif de pe Kahlenberg ce comemorează contribuţia oştirii române la depresurarea Vienei.
Putem conchide că, prin politica sa externă, domnitorul Şerban Cnatacuzino a căutat să scoată Ţara Românească de sub tutela turcilor şi să se apropie de Imperiul Austriac, ceea ce a avut un larg ecou în Apus. Spre sfârşitul domniei a iniţiat contacte cu Rusia, Veneţia şi ţările apusene şi a conceput un plan de atac asupra Constantinopolului în scopul de a-i alunga definitiv pe turci din Europa. A pregătit chiar o oaste de 20.000 de luptători români pentru a participa la această cruciadă târzie.
Orice tactică ar fi adoptat domnitorul, ne putem închipui cu uşurinţă că boierii s-au împărţit în două tabere: adepţi şi adversari. Atitudinea lui a aprins la maximum chiar nemulţumirile unor mari boieri, care, culmea, îi erau rude apropiate.
Mersul evenimentelor din imediata vecinătate a Ţării Româneşti aveau să-şi pună amprenta pe soarta domnitorului. Între otomani şi austrieci conflictul era deschis. Pentru a preîntâmpina ocuparea ţării de unul dintre cele două imperii, Şerban Cantacuzino a trimis, în luna octombrie 1688, o solie la Viena, alcătuită din cei mai de încredere oameni ai săi. Pentru a nu le da otomanilor ceva de bănuit, domnitorul a trimis o depeşă la Poartă în care scria că solia a fost trimisă pentru „ca să îndemneze şi să roage ca să facă pace între împăraţi”, după cum menţionează cronicarul Radu Popescu.
În acest timp, Constantin Stolnicul şi Constantin Brâncoveanu (nepot de soră al domnitorului) încercau să-l determine pe domn să nu forţeze desfăşurarea evenimentelor, „ca nu cumva, din pricina lor, să dea pradă necredincioşilor Ţara Românească”. Îl îndemnau să urmărească liniştit rezultatul luptelor ruso-turce din Crimeea şi al ostilităţilor austro-turce. Domnitorul nu a ţinut cont de nici un avertisment, ci continua netulburat planul pentru alungarea definitivă a turcilor din Europa.
Moartea bruscă a domnitorului Şerban Cantacuzino a stârnit vii controverse. Dimitrie Cantemir afirmă că „zelul său creştinesc” (intenţia de alungare a turcilor din Europa) avea „să-i aducă pieirea”. Neputând să-l oprească din politica sa greşită, Constantin Stolnicul, Mihai Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu l-au otrăvit, folosindu-se de serviciile unui servitor aflat în slujba domnitorului. Astfel că, în luna „octovrie 29 de zile cursul anilor 7197 (1688), luni dimineaţa, la două ceasuri din zi şi-a dat fericitul suflet”.
Anton Maria Del Chiaro, ce va deveni secretarul oficial al domnitorului Constantin Brâncoveanu, afirmă răspicat: „otrăvit de ai săi”. Aceeaşi părere o are şi cronicarul Ion Neculce care crede „să-l fi otrăvit fraţii săi, stolnicul Constantin şi spătarul Mihai”. Dimitrie Cantemir mai arată că, după o vreme, când au izbucnit divergenţele între Constantin Brâncoveanu şi Constantin Cantacuzino, domnitorul i-ar fi adus celui din urmă acuza faţişă: „Voi voiţi să mă pierdeţi…Pe unchiul meu, Şerban Vodă, pe fratele vostru, l-aţi adăpat cu venin de moarte”. Se ştie că Stolnicul a recunoscut singur crima. În ianuarie 1716, cu prilejul mazilirii fiului său Ştefan Cantacuzino, în încercarea disperată de a recâştiga bunăvoinţa sultanului, a spus că-l otrăvise pe Şerban, pentru că se abătuse de la politica dusă de înalta Poartă.
Constantin Brâncoveanu este dezvinovăţit de cronicarul său, Radu Greceanu. Acesta consemnează că, după ce solia a pornit la drum spre Viena, a întâmpinat o serie de greutăţi în Transilvania. Acestea au fost rezolvate cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu, trimis chiar de domnitorul Şerban Cantacuzino în ajutor. La reîntoarcerea lui Constantin Brâncoveanu, Şerban Vodă deja zăcea bolnav. Însă acelaşi Dimitrie Cantemir spune că Brâncoveanu doar „se prefăcea că are mare întristare” pentru moartea unchiului său, privind „cu bucurie ascunsă sceptrul domnesc”.
Să mai menţionez un fapt care nu-i în favoarea viitorului domnitor Brâncoveanu. După urcarea pe tron, confiscă parţial averile soţiei şi fiului fostului domnitor, iar urmaşii lui au fost obligaţi să plătească 300 de pungi cu bani şi, timp de un an, au fost puşi sub pază militară strictă…
Domnitorul Şerban Cantacuzino a avut şi realizări de seamă, printre cele mai importante fiind:
– a introdus cultivarea porumbului în Ţările Române care, la scurt timp, a devenit principala sursă de hrană a ţăranilor;
– a fondat prima şcoală românească la Bucureşti;
– a înfiinţat mai multe ateliere de tipărit (tiparniţe);
– este ctitorul bisericilor Fundenii Doamnei şi Mănăstirii Cotroceni.
A iniţiat prima traducere integrală a Bibliei în limba română, acţiune pe care a finalizat-o Constantin Brâncoveanu. “Printre cele mai importante traduceri ulterioare ale acestei versiuni se numără: Biblia lui Bob (Blaj, 1795), Biblia de la Buzău (1854-1856), Biblia lui Şaguna (Sibiu, 1856-1858). După 1936, odată cu apariţia Bibliei tradusă de Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu o traduc după Textul Masoretic. În aniul 2001, a apărut ca ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Biblia sau Sfânta Scriptură, în traducerea lui Bartolomeu Anania, care reia textul Septuagintei (Nota A)” (1).

Nota A – Există trei Biblii, plus un text compilat:
– Biblia Ortodoxă;
– Biblia Catolică;
– Biblia Protestatntă (în România mai este numită Biblia „Cornilexcu”, după numele traducătoruli, Dumitru Cornilescu);
– Biblia TOB (Traduction Oecumenique de la Bible, sau Biblia Ecumenică.
Prezint o istorie interesantă a Vechiului Testament. Izvoarele acestei scrieri, alcătuiră undeva în perioada robiei babiloniene, s-au pierdut şi nu au mai fost găsite. De fapt, nici nu vor mai fi găsite. Aceste texte au fost compilate de diferite persoane, după care apare o castă de învăţaţi, cu rolul de a definitiva textul Vechiului Testament. Ei purtau numele de masoreti (masora, în ebraică „Tradiţie”). Aceşti masoretii modelează textul şi îl inventariază cu stricteţe: se cunoaşte fiecare literă, fiecare poziţie a literei în text. O metodă foarte bună, împotriva copierii, având în vedere că nu existau tipografii, xeroxuri, calculatoare şi alte mijloace care pot păstra intact un document de-alungul timpului. A fost o muncă titanică, de amploare, care a durat până în sec. al VII-lea î.Hr. După ce textul a fost pus la punct, autorităţile iudaice au decis distrugerea tuturor textelor anterioare, oriunde s-ar afla.
În secolul al III-lea î.Hr. curtea regală din Grecia numeşte o comisie de traducători şi teologi, în număr de 70 de persoane, care realizează o traducere a Vechiului Testament, care astăzi poartă numele de Biblia Septuaginta (Biblia celor 70). Aflată la loc sigur, ea nu a putut fi găsită pentru a fi distrusă. Aşa se face că Biserica Ortodăxă foloseşte astăzi un text mult mai vechi decât cel al evreilor şi al protestanţilor, care au preluat textul masoretic.
Revenind la enumerarea Bibliilor de mai sus ajungem la concluzia că Biblia orodoxă şi cea catolică sunt în fapt Septuaginta, iar Biblia Protestantă prezintă text masoretic. Biblia TOB prezintă absolut toate cărţile din cele două texte.
În cazul scrierilor Noului Testament există doar textele prezentate în mod uzual (2).

Suese: 1. http//www.bibliotec.umm.ro;
2. http://www.raportal.ro/discutii/topis/7899-biblia-ortodoxă-şi-biblia-protestantă