O CONTESTARE PRINTRE ÎNTREBĂRI şi EMOŢII: VALERIU GAFENCU „Sfântul închisorilor” , martir, cetăţean de onoare ?…

herta-maria

Maria Herţa

Încă eram sub impresia celor citite când apăru o contestare…
Eram sub filosofia lecturii, încă mă răscoleau gândurile, întrebările, poate şi emoţiile.
Trecuseră câteva zile după ce terminasem de citit despre Valeriu Gafencu, cartea „Sfântul închisorilor”, iar Societatea civilă contesta solicitarea „unui” Institut Naţional, retragerea titlului de cetăţean de onoare al localităţii Târgu Ocna al acestui martir ,denumit şi „sfântul închisorilor.”
Nu caut ,aici, să judec pe cineva, cu atât mai mult să …”fac dreptate”. Simplu, m-am întrebat:
1.Dacă martirul şi „sfântul închisorilor”,V. Gafencu, ar fi acceptat titlul de „cetăţean de onoare?”
2.Dacă acest „bădărănism” al contestatărilor mai poate avea valoare în timp în faţa unuia, care se închina deopotrivă, cu evlavie, şi florilor, şi gâzelor, iar pe noi, oamenii ne dorea să fim buni creştini?..
Elementele acestei filosofii încercau să mă pună pe mine , muritorul şi păcătosul de rând, în acele vremuri, condiţii şi situaţii, prin care trecuseră martirul Valeriu Gafencu. Nu ştiu dacă am dreptate atunci, când ,încerc să mă întreb:-pentru ce atâta jerfă de sine la vârsta când multe urmau să vină, să se întâmple, când tinereţea şi inteligenţa lui putea fi utilă altor evenimente istorice în derulare? Pentru ce s-a dedat el unei „răstigniri benevole”, lente, când avea atâtea de făcut, când istoria îl alesese dintre cei mulţi, la sigur, pentru alte scopuri?
Cunoştea la perfecţie despre răstignirea lui Iisus Hristos, despre răsplata mulţimii pentru binele primit, atunci, cănd striga: „ Este vinovat…să fie pedepsit …„Ce ne pasă nouă … Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”…
Eram sub întrebări şi emoţii, pe care le mai port şi astăzi undeva, în subconştient, atunci, când acea contestare, m-a „coborât” cu picoarele pe pământ, în realitatea zilelor de astăzi.
Acum, cred că emoţiile veneau din specificul psihologic, caracteristic unei simple mame, care, emoţional şi din unghiul de percepere al unui simplu cetăţean înzestrat cu un caracter de luptător, cugetător şi realist, nu se putea împăca cu această jertfire de sine.
După lecturarea cărţii , după multe întrebări, la care căutam răspuns, acum recunosc:-eu n-aşi fi putut trece asemenea valuri, atâtea vămi…n-aşi fi rezistat…
Valeriu Gafencu, prin calea şi metodele alese de el, s-a dovedit a fi mai puternic decât un simplu muritor de rând, din-afara închisorilor. Jertfa noastră de zi cu zi este prea pâlpâindă vizavi de acest „sfânt al închisorilor”. Şi , dacă „ comunismul a umplut cerul de sfinţi”-vorba părintelui Arsenie Papacioc”, apoi, tot comunismul, a distrus popoare, a mutilat minţi, pe mulţi i-a lăsat în rătăcire „în vremurile acestea dominate de confuzii”, când confortul şi lumea materială, lumea consumului ne distruge latura moral-spirituală.
„Ne lăudăm şi în suferinţe” este motto-ul prin care începe cartea propriu-zisă, după care , puţin mai jos, toţi, acei cu convingere creştină, suntem atenţionaţi, mai în adâncuri, asupra spuselor Sfântului Apostol Pavel: „ ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” / Romani 5.3/
Revenind la acea „ contestare” de la începuturi, îmi permit să mai zic, că aceşti „ eroi” ai zilelor noastre, după atâţea ani de teroare, dictatură şi „comunism” sălbatic, încearcă astăzi să zgârăie norii cu apelativul ori acuzaţia de tipul “membru al unei organizaţii fasciste.
Evident, că spusele Arhiepiscolului Andrei, din prefaţa cărţii sunt mult mai convingătoare:-
„Chiar dacă la început a făcut parte din „Frăţiile de cruce”- şi atunci din elanul său pentru o viaţă spirituală curată, fără compromisuri şi politicianisme- a ajuns să se detaşeze atât de mult de toate, încât şi unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exagerat şi mistic”.
Aşa se face că părintele Nicolae Steinhard, evreu de obârşie, îl supranumeşte „Sfântul închisorilor”.
Fiind condamnat pentru educarea în spirit legionar al „ fraţilor de cruce”, ca atare Valeriu Gafencu, împreună cu alţi tineri n-au făcut nimănui nici un rău, căci legionarismul lor a fost mai mult „un curent de simţire”, „ o stare de spirit”.
Aceşti tineri, „frământaţi de gândul de a face ceva pentru ţară”, după mai multe rătăciri, conştientizase că „ pentru o schimbare profundă a societăţii” nu era nevoie de un partid politic ori o altă programă. Ei urmau a forma viitoarea elită a societăţii, dacă mă pot exprima aşa, dovadă fiind felul şi modul prin care erau aleşi.
„Cei vizaţi erau verificaţi sub mai multe aspecte: să fie credincioşi şi să meargă la biserică, să aibă rezultate bune la învăţătură, să fie respectuoşi în relaţiile cu ceilalţi, să-şi iubească neamul, să fie cinstiţi, morali, etc.”
Ce-i rău în asta? …
Nu concluzionez, nu judec, nu mă impun, ci, rezum cu un citat din carte, care spune că ”dorul acesta spre înnoire şi curăţenie nu cred că a fost numai un simplu fenomen social….a fost şi un fenomen spiritual, o chemare duhovnicească adresată acestui neam de întoarcere la Dumnezeu, de adâncire a unor sensuri, un îndemn de reaşezare creştină…”