CAMPIOANA

constantin-miu

Const. MIU

De când aflase că vor merge la săpături, nu mai avea astâmpăr. Profesoara de istorie le spusese elevilor săi de la clasa a XII-a, chiar din prima oră a semestrului al doilea, că noul ministru a ridicat carantina şi, în săptămâna Şcoala alt fel vor merge în excursie de studii, la Capidava, despre care le-a tot vorbit aproape la fiecare oră.
Când a ajuns acasă, le-a spus părinţilor că anul ăsta, de ziua lui, ar vrea să-i cumpere un cort. Profa de istorie le dăduse vestea cea mare: dacă tot vor merge cu clasa la săpături, ar fi bine să facă rost de corturi şi să se cantoneze acolo o săptămână.
– Tată, spuse la un moment dat flăcăul, după ce terminase de mâncat salata pregătită de mama sa, mi-ai promis că vorbeşti cu maiorul Beşliu să-mi dea împrumut setul lui de săpăligi de campanie… Ar fi numai bune pentru ce-avem noi de făcut acolo…
Cosmin Ştefănescu rămase stupefiat, văzând echipamentul procurat de tatăl său: 12 săpăligi de diferite dimensiuni, spatule care mai de care mai contorsionate, perii şi pensule – şi ele având diverse dimensiuni, forceps şi pensete, lupe, lanterne cu leduri şi o pereche de ochelari cu lentile în infraroşu.
– Coane, ţi-ai făcut temele de nota douăzeci! îi spuse admirativ Cosmin tatălui grijuliu.

La şcoală, Anicuţa Cernescu le spuse elevilor că are de pregătit o expoziţie cu felicitări pe ceramică şi nu mai poate merge cu ei.
– O să faceţi deplasarea cu domnul Adi Iliescu, care este expert în arheologia din zonă, mai cu seamă că pregăteşte şi teza de doctorat pe această temă… El o să vă dea toate detaliile privind frontul de lucru, pe zile.
– Şi chiar nu puteţi fi alături de noi, măcar într-una din zile? întrebă cineva.
– Dragă, ţi-am spus că trebuie să mă ocup de expoziţia-aia, făcu plictisită profesoara. Fără comentarii!
– Asta înseamnă că trebuie musai să ne-ntâlnim cu dom’ profesor şi să-i comunicăm cu ce recuzită venim noi, ca să ştie cu ce mai suplimentează şcoala, fu de părere Cosmin.
– Profesoru’ Iliescu mi-a zis că trebuie să-i daţi câte trei sute de căciulă… Se ocupă el de restul…
– Ce face cu banii ăştia? se interesă Carmen Radu.
– Cam multe vrei să ştii! o repezi profesoara.
– Păi, sunt banii părinţilor şi ne vor întreba la ce vor folosi, insistă fata.
– Zicea c-o să ia pentru fiecare câte o geantă frigorifică…
– Să punem berea! se bucură Andrei Lupescu, frecându-şi palmele.
– Da’, nu-i cam mult pentru o biată geantă – fie ea şi frigorifică ? întrebă altcineva.
– Am văzut şi eu geanta-aia…, se văzu profesoara nevoită să dea asigurări, spre a atenua suspiciunea elevilor.
– E colorată?
– Nu fi obraznic domnule Alex Sava! atenţionă Anicuţa Cernescu.
– Nu sunt, doamnă, se apără cel apostrofat. Da’, ce poa’ să facă geanta-aia de trei beţe?
– Cică are nişte senzori, care sunt setaţi pentru recunoaşterea vocii posesorului…
– Uauuu! murmurară elevii în cor.
– Cei care au fost la cor într-a noua, o vor folosi fără probleme, mai explică profesoara.
– Ei, cum aşa?
– Foarte simplu… Notele înalte sunt pentru setările genţii frigorifice, iar cele grave pentru a o transforma în grătar…
– Solfegiem sau o dăm pe manele? încercă o glumă Costin Mironescu.
– Asta-i culmea să faceţi muzică, în loc de arheologie! se oţârî femeia.

*
Pe toată perioada şederii la Capidava, cei mai aglomeraţi au fost băieţii, muncind neostoit de dimineaţă, până târziu, în noapte. Domnul profesor Adi Iliescu le-a făcut instructajul cu protecţia muncii, de cum a ajuns la faţa locului. Apoi, i-a împărţit în două grupe: cea a contra-tenorilor, care cu vocea lor piţigăiată, ca de femeie opărită, avea în sarcină să activeze senzorii pentru genţile frigorifice, având grijă să fie alimentate cu sticle şi cutii cu bere, iar grupa baritonilor, cu vocea ca de soacră mereu călcată pe bătături trebuia să activeze senzorii pentru preschimbarea genţilor în grătar pentru mici şi cotlete în sânge. Responsabil cu aprovizionarea: bere, mici, cotlete şi cele necesare pentru aprinderea grătarului a fost desemnat Cosmin Ştefănescu, pentru spiritul său practic şi organizatoric. La rândul său, el şi-a ales două ajutoare: Andrei Lupescu – „berar şef” şi Bulis – „măcelaru’”. Ceilalţi băieţi au rămas la rangul de picoliţe, căci după „practica nocturnă” trebuia să fie cineva care să cureţe la „locul de muncă”, doar erau de la o şcoală eco.
Fetele au fost lăsate la săpături, pentru că – le-a explicat profesorul – e o treabă migăloasă, mai ales când trebuie dislocată o relicvă.
– Când dai peste un ciob, a mai spus el, e nevoie de multă fineţe! Numai fetele sunt în stare! Trebuie să-l iei la periat cu mare grijă, ca nu cumva să-l fărâmi! Fetele sunt mai răbdătoare şi se pricep la detalii, a conchis el.

*
Într-o bună zi, au năvălit toate în cortul profesorului, să-i arate ce-au găsit. Acesta stătuse la poker pe capace de bere, până la revărsatul zorilor. Când fetele au dat buzna, şi-au început să strige şi să vorbească în cor, entuziasmate pentru descoperirea lor, Adi Iliescu abia aţipise. L-au zguduit zdravăn de câteva ori, iar el, când a făcut ochi, nu prea avea habar pe ce lume se află.
– Mai domol, fetelor, că m-aţi aiurit de tot! se rugă acesta.
– Profu’, profu’!… Ia uite ce-am găsit! continuară ele pe acelaşi ton zgomotos.
Îi vârâră sub ochi ceva ce-aducea a placă din ceramică. Vedea ca prin ceaţă, încât trebui să se frece la ochi de câteva ori, ca să poată desluşi despre ce-i vorba. Fetele îi aduseră într-adevăr o placă din ceramică, având nişte desene în relief – un zid de cetate, iar în faţa lui erau mai mulţi războinici. În partea de jos văzu câteva cuvinte: ARMO GLOTO BULUUH DEN CETEO.
– Asta rămâne aici, zise profesorul căscând, mai-mai să-şi rupă fălcile. Când mă scol, stăm de vorbă. Pân’-atunci, poate mai găsiţi ceva. Trase pătura peste le şi le întoarse spatele.
Abia pe seară, Cosmin Ştefănescu şi Carmen Radu îndrăzniră să intre în cort. Îl găsiră pe profesor cercetând cu lupa placa şi notându-şi ceva într-un carnet.
– Ştiţi ce scrie aici? se interesă omul, arătând cu degetul spre placa din ceramică.
– Ne-am notat şi noi, lămuri fata: „ARMO GLOTO BULUUH DEN CETEO”, citi ea de pe o foaie.
– Aşa e… Adică „Gloata armatei s-a bulucit din cetate.” Probabil erau asediaţi… Desenul e grăitor: uite zidul cetăţii şi războinicii, care parcă se bulucesc s-o părăsească.
– Am făcut câteva poze, se lăudă flăcăul. Bănuiesc că n-o să putem s-o păstrăm la şcoală…
– O s-o predăm la Muzeul de Istorie. Poate ne-or da ceva, presupuse profesorul.
– „Bună-ziua” şi-o strângere de mână, fu de părere Carmen, zâmbind.
– Să vedeţi ce-o să vă laude în consiliu’ profesoral madam Anicuţa, se bucură Cosmin.
– O să-şi bage gheara-n gât că n-a găsit-o ea! lămuri profesorul. Şi-aşa nu mă-nghite, iar asta – mai zise el, arătând spre placă – o să-i provoace mai mult ca sigur coşmaruri….

*
Muzeul de Istorie şi Inspectoratul şcolar i-au decernat profesorului de istorie câte o diplomă şi au cerut ca în primul consiliu profesoral să se popularizeze descoperirea sa.
– Dragi colegi, spuse la sfârşitul şedinţei Anicuţa Cernescu, se cuvine s-o aplaudăm din toată inima pe doamna profesor Andreea Mircică pentru performanţa ei…
– Da’, ce-a mai făcut? se interesă repede Nicoleta Nicolaescu.
– A luat locul întâi, la popularitate, pe judeţ. Elevii i-au dat like-uri, pe facebook, semn că este iubită!
– Aşa e, aşa e, aprobă Mariana Copilescu. Nu degeaba i se spune Honey profa!… Sau haini profa, nu ştiu cum se pronunţă exact, da’ cred că o iubesc toţi elevii, c-are haine multe…
Profesorul Adi Iliescu trecu pe lângă directoare şi-i aruncă aşa, mai mult ca din întâmplare:
– Tot tanti rămâi, că doamnă n-ai fost niciodată!