IOAN VODĂ CEL CUMPLIT – VOIEVODUL DE CREMENE

teodor-filip1

Teodor Filip

„Oricât veţi căuta în colbul istoriei noastre un personaj asemănător Voievodului Ion Armeanul, rar veţi găsi vreunul. Oricât veţi căuta în Istoria Universală un războinic asemănător Măriei Sale, nu veţi afla unul care să se apropie de bravura, forţa şi neînduplecarea sa. Readucerea aminte a faptelor şi vieţii unuia dintre cei mai străluciţi strategi ai Europei creştine, este o adevărată datorie de onoare” (1)…
Intr-o Europă măcinată de tensiuni sociale şi lupte politice, în Moldova, o ţărişoară românescă, apare “un principe pe care numai cea mai neagră trădare îl putu opri de a nu da o altă faţă a Europei, fondând Peninsula Balcanică, un nou imperiu…Un mare administrator! Un mare politic! Un mare general!” (2).
În continuare doresc să fac o precizare. Care nu va fi pe placul multora, dar adevărul istoric nu trebuie ascuns. Tronul Moldovei a fost scena unor lupte tragice între bastarzii ieşiţi din tulpină domnească. În acele timpuri, legământul căsătoriei îşi pierduse caracterul sacru şi solemn. Dacă un simplu ţăran putea divorţa în fiecare zi, cu condiţia să plătească pentru fiecare divorţ visteriei suma de 12 bani, atunci vă închipuiţi care era situaţia la principii moldoveni. Ştefan cel Mare, bunăoară, avu cinci sau şase femei legitime. Alături de Bogdan cel Chior şi Ştefan cel Tânăr, au avut multe femei nelegitime, care au născut apoi bastarzi în colibele pescarilor, în prăvăliile negustorilor, ori chiar în conacele boiereşti.
“Ştefan cel Mare uitase în lume un bastard, pe Petru Rareş, care, deja într-o vârstă înaintată, mai bine de 20 de ani după moartea părintelui său, apucând domnia, se arătă unul dintre cei mai iluştri princiipi români, iubit înauntrul ţării, groază pentru străini şi muri lăsând fiilor săi tronul Moldovei. Atunci rătăcea un alt bastard, al lui Bogdan cel Chior, Alexandru Lăpuşneanu: formându-şi un partid în ţară şi intrând în fruntea unei oştiri atrăine, el ucise pe vărul său, fiul lui Rareş; sugrumă pe mătuşa-sa, văduva lui Rareş…, şi pe vara sa, fiica lui Rareş, şi-o luă femeie, zidind pe temelia acestor monstruozităţi un nou regim atât de sângeros, încât contemporanii îl asemănau cu cel al regelui Diomed din antichitate, care îşi hrănea caii cu carne omenească” (2).
În acest răstimp, un alt bastard creştea necunoscut în străinătate, Ion sau Ioan, depinde de cronicar, fiul lui Ştefan cel Tânăr şi al unei armence din neamul Serbega. Semăna la fire cu moşu-său, Ştefan-Vodă cel Mare: priceput în lupte, cu mintea ageră, viteaz, puternic, cumplit de mânios şi grabnic vărsător de sânge. “De la mumă-sa, de altă parte, el căpătă o figură cam armenească, faţă închisă, păr des şi negru ca pana corbului; nas coroiat într-o formă orientală, cam ca nasul faimosului Attila, după cât îl cunoaştem de pe monede; o frunte înaltă, lată la rădăcină…, frunte frunoasă, dar neromânească” (3). Drept urmare, când veni la domnie, poporul îl numi Armeanul, Ioan Armeanul.
În timpul vieţii şi-a schimbat religia după cum i-au dictat interesele. În anul 1561, când Lăpuşneanu se clătina pe tron, se adresă puternicului magnat polonez Firlei pentru a-l sprijini să ocupe tronul moldav (Nota A). Acesta era luteran, partizan ascuns al Reformei, cap al tuturor protestanţilor din Polonia. Ioan a devenit adeptul doctrinelor lui Luther. Firlei era la concurenţă cu un alt magnar, pe nume Laski, care reuşeşte să-l impună pe tronul moldav pe Despotă.
Ioan se refugie la curtea hanului tătarilor, Mehmed-Caliga, descris de cronica tătărească ca un “iulustru viteaz”. Marile personalităţi se atrag. În luptele contra moscoviţilor, aventurierul român captă atenţia şi admiraţia tătarilor prin cutezanţa şi puterea-i herculană. Hanul preţuia foarte mult prietenia lui Ioan, astfel că, la plecarea acestuia în Polonia îi dete o scrisoare către rege: “Te rog foarte mult să binevoieşti a ţine în graţiile tale pe acest fiu de domn din Moldova”
Speranţa lui Ioan de a urca pe tronul moldav se nărui şi de data aceasta. Deşi tremura de frica tătarilor, regele Sigismund-August nu-i puse la dispoziţie nici o oaste.
Deja Ioan începuse să fie cunoscut în cancelariile europene. Se refugie în Germania, unde împăratul Maximilian al II-lea se bucură să aibă în preajmă un pretendent român la tronul Moldovei. Îl angajă în armata austriacă şi-i promisese oaste pentru a-l alunga pe Lăpuşneanu. Promisiuni neonorate.
Sătul de atâtea promisiuni deşarte, Ioan ascultă de sfatul unui ceauş trimis la Viena şi-l găsim…la Constantinopole. Statura-i uriaşă, în care clocotea o putere neobişnuită, înfăţişarea-I bărbătească îi impresionară până şi pe turci. Însă sultanul nu putea da curs cererii lui Ioan, mai ales că Lăpuşneanu, în a doua domnie, se dovedi un vasal credincios Porţii. Ca atare, îl surghiuni pe Ioan în Rodos, “insula fericirii”., unde pierdu vremea mai bine de un an.
În anul 1566 sultanul Soliman cel Mare îşi dădu obştescul sfârşit, succesor fiind fiul său, Selim al II-lea. Era perioada în care Lăpuşneanu dădu în “mintea copiilor”, iar vizirul Mehmed-Socolli îl chemă pe Ioan la curtea orientală. La Constantinopole petrecu peste patru ani, perioadă despre care nu prea avem informaţii. Dintr-o dată apare ca un mare negustor de pietre scumpe, milionar, întrecând prin bogaţia sa paşalele! Ioan trecu la credinţa în Allah. În chip de negustor cutreieră Europa, alături fiindu-i permanent boierul Golia, emigrat încă sub Lăpuşneanu.
În ţară se formă un parttid puternic din marii boieri, care trimiteau scrisori peste scrisori sultanului, cerându-l ca domn pe Ioan. În acest timp, în urma decesului lui Lăpuşneanu, la tron urmă fiul-său, Bogdan, un copil de 15 ani, care se recunoscu vasal al regelui polon.
„Înscăunat în luna februarie a anului 1572, Ioan a domnit până în iunie 1574, când moartea sa de martir l-a trecut deopotrivă în istorie şi legende. Primele clipe de domnie au fost marcate de tensiuni şi hărţuiri reciproce cu regatul polonez. Excelent politician, Ioan Vodă redobândeşte pentru Moldova cetatea Hotinului, cea mai puternică fortificaţie românească din acele timpuri. Creştin de rit armean încă de la naştere, luteran în Polonia, convertit la Islam la Stambul, Ioan Vodă trece la ortodoxie în uralele mulţimii. Un strateg de talia sa, animat de ambiţie libertăţii ar fi trecut la catolicism dacă s-ar fi înscăunat rege al Spaniei sau ar fi aderat la confucianism, dacă altfel ar fi devenit suveran al Chinei.
În scurta sa domnie, Ioan a săvârşit o serie de reforme nemaivăzute până atunci în Ţările Române. Cunoscător al limbilor turcă, greacă, polonă şi armeană, domnitorul aplica controlul personal al actelor emise de cancelaria domnească. Decide schimbarea capitalei de la Suceava la Iaşi, trece la eliberarea oamenilor de rând de sub jugul boierilor şi clerului. Pentru a salva averea ţării, ordonă să fie bătute monede naţionale de aramă în loc de aur şi argint. Prima inscripţie în limba română aparţine banilor de aramă pe care Ioan Vodă a ordonat să se inscripţioneze „Ţeara Moldovei”. Tot el impune o stricteţe de fier contribuţiilor fiscale ale oricărui moldovean, fie el simplu ţăran sau logofăt. Toate aceste măsuri nu au făcut decât să înteţească ura boierimii şi a clerului contra sa. Parcă pentru a înăspri situaţia, Ioan Vodă se ţine tare şi nu face rabat de la principiile sale. Astfel, pe o înaltă faţă bisericească care ar fi săvârşit păcatul sodomiei, o pedepseşte prin arderea de viu. Pentru a-l consola, Ioan Vodă aminteşte preotului nefericit că este mai bine să-i ardă trupul păcătos aici pe pământ, decât sufletul să-i fie ars pe veci în Gheena. Pe un boier care trădase trei domnitori anterior şi se făcuse haiduc, Ioan Voievod îl îngroapă de viu în pământ, cerând familiei boierului să nu fie mâhnită, deoarece numai pământul poate înghiţi un asemenea ticălos” (1).
Ura sa împotriva boierilor şi preoţimii nu cunoaşte margini, în opinia voievodului aceste două clase sociale fiind vinovate de slăbirea ţării, jafului ţăranilor şi influenţa clerului. Ioan Vodă face o muşcare politică fără precedent până atunci în istorie internă a principatelor române.. Spre surpriza tuturor, redutabilul voievod ia moşiile mănăstireşti pentru a le dărui unor boieri. Tot aşa procedează şi cu moşiile, domeniile, turmele şi hergheliile boierimii. În scurt timp, aceste bogăţi erau dăruite unor mănăstiri. Astfel, scandalurile, invidia şi ura dintre preoţime şi boieri se ţineau lanţ.Succesul voievodului era de o simplitate neobişnuită. Nu-i lăsa nici pe boieri nici pe preoţi să abuzeze de roadele muncii ţăranilor. Răzeşii erau tăria armatei: cu cât erau mai bine hrăniţi cu atât luptau mai destoinic. Dmnitorul, totuşi, nu i-a împroprietărit pe ţărani, deoarece se temea că o astfel de măsură ar fi născut o criză ce ar fi dus la situaţii anarhice în Moldova. În schimb, lua taxa de la ţărani doar o zecime din cât luau boierii. Prin această metodă, a reuşit în scurt timp să umple vistierie ţării şi totodată să devină eroul maselor populare. Evident, datorită acestor măsuri şi-a atras Ioan numele de cel Cumplit sau cel Rău, după cum îl aminteşte un cronicar mitropolit.
Intrigile boierilor au atins cele mai îndepărtate colţuri ale Europei. Despre mazilirea şi uciderea lui Ion Vodă se vorbea nu numai în cancelariile din Ungaria, Polonia, Valahia sau Stambul. Până şi în îndepărtata Franţă se puneau la cale planuri care vizau înlăturarea sa de la tron. În acea perioadă, Moldova plătea Înaltei Porţi un tribut anual de 40.000 de galbeni. Turcii observând prosperitatea ţării în timpul domniei lui Ioan aproape îşi dublară tributul. Însă, Ioan Vodă cel Cumplit nu putea accepta lăcomia turcilor. Tot mai multe ameninţări se strîngeau la adresa sa. Cea mai mare venea din partea Doamnei Chiajna în persoană. Această adevărată Lady MacBeth (Nota B) a istoriei româneşti plătise deja în avans mulţi galbeni Înaltei Porţi în scopul cumpărării tronului Moldovei pentru fiul său, Petre Şchiopul sau Petru cel Tânăr. Turcii se pregătesc de război. În faţa acestei ameninţări, Ioan Vodă cel Cunplit ţine în faţa divanului boieresc o cuvântare rămasă în conştinţa noastră datorită cronicilor lui Grogore Ureche. Neînduplecatul voievod prezintă situaţia şi se pregăteşte de război împotriva celei mai mari forţe militare din vremea sa.
Ioan Vodă studiase arta militară a turcilor, tătarilor, polonezilor şi germanilor, astfel încât cunoştea atât punctele tari, cât şi pe cele slabe ale armatelor respective. Aici intervine geniul său militar desăvârşit. Într-un avânt de-a dreptul revoluţionar, Ioan Vodă anticipează importanţa artileriei şi a infanteriei pe câmpul de luptă. La momentul respective, nici un alt suveran European nu gândea atât de vizionar. Franţa avea la acea dată doar 30-40 de tunuri, Ioan Vodă avea 200 de guri de foc. Tunurile europene din acea perioadă erau nişte maşinării imense, greoaie şi foarte dificil de manevrat. Ion Armeanul este conştient de acest neajuns şi îşi dotează armata cu tunuri mult mai mici şi mai mobile. Dacă un tun de la curţile Europei putea fi cărat cu 4 sau 6 cai, un tun moldovenesc patentat de voievod putea fi deplasat cu o singură pereche de cai. Moldovenii se distingeau prin revoluţionara lor arilerie de camp, fapt subliniat şi de Nicolae Bălcescu care declara: “Artileria la români a fost mult mai în bună stare decât la cele mai multe neamuri”. Cu nimic mai prejos se prezenta armata moldovenească compusă în mare măsură din răzeşi şi boieri de rang mic. Toţi aceşti oameni erau căliţi în luptă şi cunoşteau arta mânuirii armelor. Luptele de sute de ani cu turcii, tătarii, ungurii şi polonezii au dus la desăvârşirea unui războinic de neînvins în Europa. Arcaşii moldoveni erau superiori în tactică şi mobilitatea celor occidentali.
“O altă armă pe care se bazau răzeşii luptători erau teribilile ghioage sau fusturi. Realizate din lemn de esenţă tare şi ghintuite la capăt, acestea puteau zdrobi coifurile şi armurile vrăjmaşilor. Sabia era la mare căutare, tipul de paloş moldovenesc aducea mai degrabă la formă cu iataganul. Răzeşii nu au ales niciodată săbiile grele şi impractice de tip European, folosite îndeosebi de polonezi şi unguri. Fiecare grup de infanterie avea câte o ceată de săteni înarmaţi cu coase folosite pentru a tăia picioarele cailor sau ale călăreţilor, în funcţie de conjuncture luptei. Caii moldoveneşti erau de o rasă unică, din nefericire dispărută azi. Extrem de preţuiţi de hanii tătari sau paşalele turceşti, caii moldavi nu au fost foarte arătoşi, dar erau deosebit de iuţi şi de rezistenţi” (1).
Codul de luptă al moldovenilor se rezuma la un singur aliniat: “Fugarul carele va lăsa câmpul bătăliei, să fie pedepsit cu o moarte mai cumplită decât aceea ce i s-ar fi putut întâmpla în luptă din partea vrăjmaşului”.
Memoriile cronicarilor străini cu privire la spriritul de luptă al românilor din acele vremuri sunt edificatoare: “Ei se bat cu o asemenea îndrăzneală şi dispreţ faţă de duşman, cu o asemnea încredere în sine, încât cu o mână de oameni înfrânseră mari armate ale vecinilor” spune Graziani. “E un popor totdeauna foarte ciudat, capricios, tâfnos, dar atât de dur şi războinic încât nu o dată a dat lecţii acelora care nu-l lăsau în pace” citim la Vigenere. “Neamul moldovenesc e feroce, cam barbar, dar foarte ager în arta militară” declara Reichersdorf. “Oştenii moldoveni sunt viteji şi meşteri în luptă, deşi sunt nişte ţărani proşti, luaţi de la plug” ne spune Bielski. “Sunt oameni groaznici şi foarte viteji; şi nici că este pe faţa pământului un alt popor care pentru Gloria războinică şi eroism să apere o ţărişoară mai mică contra mai multor duşmani, atacându-I şi respingându-I fără încetare” zice şi Orzechowski.
În acest timp, în istoria universală îşi fac apariţia teribilii cazaci. La marginea hotarului Poloniei cu ţinuturile tătăreşti apare o naţie compusă în mod egal din fugari refugiaţi din Rusia, Polonia, Moldova, Kalmukya şi Cerchezia. Vorbeau o limbă amestacată pe care o înţelegeau cu toţii. Urau de moarte pe musulmanii turci şi tătari, precum şi pe polonezii cei catolici. Împotriva acestora porneau în fiecare an expediţii de jaf şi pedepsire, fiind conduşi de câte un ataman. Reşedinţa lor era la gurile Niprului şi Volgăi unde îşi înjghebaseră şi o flotă de bărci cu care jefuiau negustorii turci şi genovezi. Erau luptători rebeli, violenţi şi temperamentali. În luptă dădeau dovadă de o cruzime nemaiîmtâlnită nici măcar la tătari. Îngroziţi, turcii i-au denumit Cozaq, adică “nebun liber”.
Bazându-se pe credinţa comună ortodoxă, Ioan Vodă angajează doăsprezece sotnii căzaceşti să lupte de partea sa împotriva Semilunei. Istoria nu i-a dat alţi aliaţi; polonezii şi ungurii, vecinii creştini ai Moldovei, tremurau de frica ienicerilor. Atamanii cazaci Pokotilo şi Ewiercewski i-au fost credincioşi voievodului până la moarte.
Prima mare victorie a lui Ioan Vodă cel Cumplit a fost cea de la Jilişte, lângă Râmnicu Sărat. Acolo, cei 9.000 de moldovenii şi sotniile căzăceşti decimează o armată formată din 20.000 de turci şi 2.000 de secui. Practic, întreaga armată a lui Petru cel Şchiop, care mărşăluia din Ţara Românească pentru a se sui pe tronul Moldovei. Petru cel Şchiop scapă cu greu, refugiindu-se în cetatea Brăilei. Ioan Vodă cel Cumplit înaintează până la Tâîrgovişte unde îl înscăunează pe aliatul său Vintilă Vodă. Năpraznicul voievod se îndreaptă apoi spre Brăila unde se angajează în asediul cetăţii. Turcilor nu le venea să creadă. O solie din cetate ajunge la Ion Vodă cu un mesaj simbolic: zece gloanţe, zece ghiulele şi zece săgeţi. Ion Vodă nu gustă ironia amară a turcilor şi taie buzele, urechile şi nasurile turcilor după care-I răstigneşte în faţa cetăţii, transmiţându-le turcilor că această soartă urmau să aibă şi cei din cetate, dacă nu-I deschideau porţile. Turcii se încăpăţânează. Voievodul ordonă escaladarea zidurilor, iar Brăila cade în mâinile moldovenilor şi cazacilor. Urmează scene de coşmar pentru musulmanii din cetate: “Nimeni să nu fie cruţat; sângele curgea pârâu în Dunăre. Nu au fost ucişi doar oamenii, până şi câinii au trecut prin sabie. Nu a rămas piatră pe piatră. Focul mistui ce nu a fost ucis de sabia”, aminteşte cronicarul polonez Gorecki.

“Succesele militare ale voievodului îl îndreaptă spre recucerirea Cetăţii Albe şi a Chiliei, denumite de turci Akkerman, respectiv Bender. În acest scop îşi îndreaptă oştenii spre Buceac, unde valurile de turci şi tătari pribegi alungaseră deja populaţia românească. Bătălie de la Lopuşna a fost un nou exemplu de strategie militară spontană, adaptată la teren şi la armatele turco-tătare. Raidurile lui Ioan Vodă devastează cele souă cetăţi construite de Ştefan cel Mare, iar populaţia musulmană care se instalase acolo este masacrată fără cruţare. La Tighina şi Cetatea Albă, Ioan Vodă înfrânge trei corpuri de armate turceşti. În lupta de la Roşcani, voievodul îşi uimeşte ostaşii, demonstrându-şi forţa herculană. Un tun se împotomolise în noroi. Singur, Ioan Voievod apucă tunul de frânghii şi îl smulge, trăgându-l pe o poziţie nouă de unde trage asupra turcilor. Forţa colosală a voievodului este atestată de mărturiile căzăceşti. Pentru a-şi distra oştenii obosiţi, Ioan Vodă obişnuia să frângă în mâini potcoave de cai”.
Exasperaţi de victoriile domnitorului, otomanii trimit în vara anului 1574 a nouă expediţie militară. Armata uriaşă era compusă din turci, tătari şi munteni. Un puhoi de 200.000 de oameni se îndreaptă contra celor circa 35.000 de luptători ai voievodului Ioan. În acelaşi timp, o altă oaste de tătari se pregătea să-l atace. Împotriva armatei turceşti care se apropia de Dunăre, voievodul îl trimite pe Ieremia Golia, omul său de încredere. Având parcă o presimţire Ioan îl pune pe Golia să jure pe Cruce şi Evanghelie că nu va trăda. Însă, lângă lacul Cahul, Golia împreună cu cavaleria moldoveană trădează şi trece de partea turcilor pentru 30 de pungi de galbeni. Sosirea unei noi armate de tătari copleşeşte oastea moldo-cazacă şi o obligă să se retragă în satul Roşcani din apropiere. Exasperaţi de rezistenţa românilor, turcii atacă în valuri successive. După ce modovenii resping al treilea val de ieniceri, turcii trimit în linia întâi pe Ieremia Golia şi oamenii săi.Trădătorii sunt măcelăriţi de săgeţi şi ghiulele. Uluiţi, cu pierderi uriaşe, turcii încearcă un nou asalt. Dezastrul vine însă din partea naturii. Seara se proni o ploaie torenţială care udă pulberea necesară tunurilor româneşti. Furia românilor nu mai putea fi oprită. Tocă cu săbiile poziţiile turcilor care-I copleşeau numeric. Urmează trei zile de caniculă ucigătoare. Ioan Vodă mai rămăsese doar cu 7.000 de oşteni. Respinse timp de o săptămână atacurile concentrate a duşmanilor mult superiori din punct de vedere numeric. Oamenii săi sufereau cumplit de sete. Nobleţea şi sacrificial său unic îi impunn să se predea în schimbul cruţării soldaţilor săi. Primul pas îl fac turcii care-I trimit o solie în cea de a patra zi. Ioan cel Viteaz acceptă să se predea cu trei condiţii: oştenii moldoveni supravieţuritori să fie cruţaţi, cazacii să fie lăsaţi să se întoarcă la setciile lor zaporogene, iar el personal să fie trimis viu şi nevătămat sultanului Selim al II-lea. Turcii primiră. Ahmed Paşa jură de şapte ori pe Coran, Petru cel Şchiop care râvnea Moldova, jură la rândul său de 7 ori pe Biblie. Oştenii săi plângeau, mulţi nu vroiau să-l lase să se ducă la turci. Voievodul lăsă credincioşilor cazaci armele şi bijuteriile sale. În cortul turcilor, respinge toate acuzaţiile seraskirului, declarându-i că nu va vorbi dceât cu sultanul. Mândria sa înfioră pe turci. Atunci, un aventurier italian din Napoli, pe numele său Scipione Cigalla, trecut la islam cu numele de Cigalazade, săvârşi infama faptă. Sperând la o recompensă, înfipse cuţitul în inima voievodului neînarmat. Ienicerii încurajaţi, tăiară capul trupului lipsit de viaţă, după care legară puternicul său trup de patru cămile care, fiind biciuite, sfâşiară în bucăţi corpul eroului. Într-un ritual dement, ienicerii se înghesuie să culeagă oasele domnitorului, fiind convinşi că rămăşiţele viteazului erau moaşte şi talismane. Paşalele îşi umezesc iataganele în sângele său, rugându-se lui Allah să le dea şi lor curajul şi puterea lui Ion Vodă.
„În faţa unui asemenea spectacol oribil, moldovenii dezarmaţi din suita domnitorului sar cu pumnii goi pe turci. Sunt ucişi până la unul de ieniceri, drept lecţie pentru oricine ar fi încercat să se răscoale contra Semilunei. Văzând cum îşi ţin turcii cuvântul, cazacii atacă cu forţa disperării. Supravieţuiesc doar 12, în frunte cu atamanul Swiercewski. Impresionaţi de bravura zaporojenilor, turcii cedează şi îi lasă în viaţă chiar şi pe cazacii răniţi. Astfel s-a săvârşit din istorie unul dintre cei mai viteji conducători ai românilor. Fratele său, Nicoară Potcoavă, ajunge ataman al tuturor cazacilor zaporojeni, şi ocupă vremelnic tronul Moldovei” (1).
Astăzi, cei doi eroi sunt pe nedrept trecuţi în uitare…

NOTE:
A. În acele timpuri, Polonia era un stat aristocratic electiv, în care regele făcea doar figuraţie. Adevărata putere o deţineau magnaţii. Ei stăpâneau în administraţie şi dispuneau de voturile boierilor săraci în adunările legislative, cumpărându-le. Curţile lor rivalizau cu cea regală, de multe ori întrecând-o în splendoare. De asemenea, erau stăpâni peste steagurile feudale proprii, pe care le conduceau în luptă.

B. Lady Macbeth, un caracter fictiv în drama numită „Macbeth”, scrisă de William Shakespeare, este soţia lui Macbeth, un general scoţian curajos, dar nu foarte virtuos. Soţia lui este foarte ambiţioasă, poftind la poziţie şi putere. Îşi îndeamnă soţul la o serie de crime, manipulându-l cu o eficacitate remarcabilă, stăoânindu-l din punct de vedere sexual. După asasinarea regelui Duncan, ajunge regina Scoţiei. Însă începe să fie cuprinsă de remuşcări şi intră într-o stare de nebunie lentă. Sensibilitatea ei devine slăbiciune şi nu este în măsură să-i facă faţă. Se sinucide în afara scenei.

SURSE:
1. http//www.descopera.ro/cultura/4060903 – articol scris de Nicul Pârlog;
2. http//wikisource.org;
3. http//www.dracones.ro