TRAIAN VASILCĂU, MARIN MOSCU, ION IANCU VALE: VERSURI

1-versuri-fain

CÎNTEC DE VÎNT

Traian Vasilcău

(Mamei)
De cînd te-ai dus în veşnicie
Am devenit mai întristat,
Îmi vine-n ospeţie vîntul
Şi-mi şterge chipul lăcrimat.

A înflorit durerea-n mine
Şi am crescut ca un nebun,
Care bea-nsingurarea lumii
Şi plînge-n plopii din cătun.

Cu frunzele se ia la ceartă,
Nu are leac – s-a lămurit
Şi-n orice an cînd moare toamna
E necăjit că n-a murit.

De cînd te-ai dus sunt disperare,
Cîntec de vînt, apus de zi,
Ninge în mine cu uitare
Şi nu ştiu dacă vei veni.

CUVÎNTUL

Traian Vasilcău

În vogă nu mai e nici Ştefan-Vodă,
Mari scribi pe Eminescu nu-l mai văd,
Azi nu mai sunt talentele la modă
Şi arta lumii este de prăpăd.

Tot ce e har nimic demult înseamnă,
Eşecul ne sărută zi de zi,
A prins în noi mizeria să cearnă
Şi fără nici un rost de-acum vom fi.

Azi surogatele domină lumea,
E-o permanentă jale neamul sclav,
Ceru-i căzut în ierbi, ne cheamă culmea
Şi omenirea e-un cuvînt bolnav,

Care aşteaptă multrîvnită, ora,
Să-l ducă în spitalul unui veac,
Să-l vindece, în ciuda tuturora,
De-o moarte cronică, fără de leac.

LACRIMA-I OSÂNDĂ ŞI PUROI

Marin Moscu

Pleoapele luminii se ridică
Peste trupul greu de rouă,
Fotosinteza ochilor albaştri
Se zbate-n inima cea nouă.

Subterane ies pe buza
Dorului nerezervat de moaşte
Şi în spuza clipei îşi ia zborul
Poezia care-n ceruri naşte.

Sâmburi plini s-aşează în triumf
Când pleoapele luminii se ridică
În văzul presărat cu pofte
Din zbor rotund de rândunică.

Am vorbit cu sinea mea-n mijlocul
Hematiilor prelinse în urină,
De-aceea ştiu că trupul plin de rouă
Curge în izvorul tainic din retină.

Stau ochii aţintiţi spre generaţii,
Nimicitori de umbre trec prin noi
Şi cerul tot devine ochi albastru
Şi lacrima-i osândă şi puroi.

ŢARA-ŞI ARDE RĂDĂCINA

Marin Moscu

În răni cuţitele împing
Cei cu suflete de piatră,
În rana lumii care plânge –
N-au ce pierde niciodată.

Ei, doar ei ştiu să adune
Sânge nou în forme seci
Şi pe-ntinderi de mocirle
Se-ntronează în falşi regi.

Cine-alină marea care
În genunchi îşi vrea hotarul
Unde-n piepturi sapă luna
Aşezându-şi felinarul?

Cine spune Tatăl Nostru
Pentru suflete de piatră?
Soarele arde privirea,
Grija noastră-n cruce latră.

Inimă deschisă-nvinsă
De dorinţe, îndepărtare,
Ţara-şi arde rădăcina
Clipelor ce-i sunt datoare.

Din cenuşa nemuririi
Alţi bărbaţi sălbătăciune
Vor muta munţii din loc,
Falşii regi arşi pe tăciune!

PE-O COMETĂ COLŢUROASĂ, POEZIA

Marin Moscu

Simt genunchii grei în univers,
Ochii au podoabe de cristale,
Pe pământ însămânţez cuvinte
Lipite pe-a statuilor petale.

Miroase noaptea a ţărână crudă,
Ziua abureşte-n Dumnezeu,
Simt genunchii grei de nemurire
Şi mă închid profund în crezul meu.

Până când voi răstigni în vene
Greierii uitaţi pe flori de sânge,
Până ce lapte cald din sân
Pe crucea mântuirilor va curge,

Până atunci voi scruta universul
Cu ochii răsăriţi din noi izvoare
Şi pe-o cometă colţuroasă poezia
O voi purta în univers nemuritoare!

UNIVERSUL POEZIEI

Marin Moscu

Universul e veşmântul
Îmbrăcat de sărbători,
Este poezia vieţii
În corole de culori.

Poezia este floare
Care creşte printre stele,
Şi-nveşmântă veşnicia
Doar cu noi, frumos prin ele!

UNIVERS ÎNCHIS

Marin Moscu

Timpul ţopăie-n cutia
Soarelui înveşmântat,
Pun petice de hârtie
Pe un vechi drapel de stat.

Fuge în viraj un capăt,
Se rostogolesc lumini,
În lumină este-o piatră
Împlinită-n mărăcini.

Mi-am pus sorţii în fragile
Gânduri ce se pârjolesc
De la razele de soare
Care mă-mpământenesc.

Timpul ţopăie-n cutia
Universului închis,
Piatra, piatra e iubirea
Ce mă poartă către vis!

BRAD ÎMPODOBIT DE CRĂCIUN

Marin Moscu

Gramatica lucrurilor
Împodobeşte
Bradul de Crăciun.
Oamenii revelează
Gângania materiei
Neformate.

În polul inimii
Încing steagul sângelui:
Limba română!

Universul îmbracă
Gândul copiilor
În straiele
Realcătuirii.

Prutul este
Axul bradului
Împodobit de Crăciun.

SFÂRŞITUL DESCHIDERII

Marin Moscu

Deschid amintirea
Ca pe-o cutie
Umplută cu suflete.
Dar sufletul meu
Unde este copilărie?

– Se naşte
Odată cu sfârşitul
Deschiderii!

DILEMĂ

Marin Moscu

Peste cerul plin de lumină,
În depărtare
Nimeni nu se naşte,
Nici nu moare.

Dumnezeu e-n toate
Doar lumină
Şi firesc mă-ntreb
De ce-s făcut din tină?

CICATRICE

Marin Moscu

Petrec pe marginea cerului,
De unul singur
Stau cu picioarele
Lăbărţate-n univers.
Musteşte în jurul meu lumina
Şi din lumină iese

VERS DUPĂ VERS.

Marin Moscu

Timpul, bob amar de soare,
Duce viruşi noi pe la spital,
Atârn pe marginea cerului
Cufundat în normal?

Poezia doar
Trece de stele
Lăsându-mi lumina
Cicatrice, pe ele!

DEZAMĂGIRE

Marin Moscu

Liniştea dezamăgirii
Azi porneşte prin spital,
Unii au boala măririi,
Alţii nechezat de cal.

Unii poartă diamante,
Alţii cer un colţ de pâine,
În spitalul deşănţat
Înţelegerea-i de câine.

Ne-nţelese vorbe grele
Liniştesc punga golită,
Vindecarea-i altă boală
Care duce în ispită.

Lacrima dezamăgirii
Merge zilnic prin spital
Cu sicrie înţesate
Pe-un schelet umil de cal.

STRÂNG LINIŞTEA

Marin Moscu

Strâng liniştea în mintea mea
Ca un zgârcit de pânză rară
Pictată noaptea pe o stea
Şi ziua doar pe-o călimară.

Voi scrie poezii ce muşcă
Veninul morţii încleştate
De-o dinamită pusă-n cuşcă
Pentru idei purificate.

Strâng liniştea-n cuvântul tău,
Popor, robit cu străşnicie
De cei aleşi, crez de dulău
Cu dinţi înfipţi în veşnicie.

Degeaba strâng în mintea mea
Zgârcita linişte din viaţă,
Veninul pune orice stea
Să-şi verse ofu-n marea piaţă.

Voi scrie câte-o poezie
Despre picturile din noapte
Şi cum trăim cu osârdie
Durerile de bube coapte.

NINGE

Marin Moscu

Ninge-n sufletul meu
Plin de cuvinte,
Zâmbetul îngheaţă greu
În semne sfinte.

Biserica-n deal luminează,
Icoanele privesc peste noi,
Apusul cu nori se pătează
Şi albă zăpada se scaldă-n noroi.

Ninge şi parcă-s cu tine
În cuvântul nespus,
Izvor dăinuit de rubine
Mi-aduce Isus.

Spun ruga cuvintelor care
Purifică-ntreaga speranţă,
Semnele mă pun la-ncercare,
Ninge aiurea, ninge cu viaţă!

FLUTURE ORB

Marin Moscu

Înfăşor necuprinsul în vis,
Căprioarele sunt piele pe câmpie,
Privesc lumea ce trece în scris
Cu stelele din noi în poezie.

Izbesc fereastra curată, fluture orb,
Trec îndurând nerăbdarea
De-a vopsi cu cretă un corb
Ce-şi pronunţă în cer mormântarea.

Zdrobesc fereastra ce minte cuarţul
Tăind infinit adiere de zvon,
Luna loveşte poetul cu lanţul
Purtat între coapse pe vârf de creion.

Tactilele clipe sunt valuri pustii,
Barca pierdută revine la mal,
Căprioarele prind aripi, în vii
Iubirea nechează-n copită de cal.

Visul se-ndreaptă în trupeşă cale,
Lumea învăluie totu-n culori,
În ochiul uitat de vestale
Renaşte-un fluture orb, uneori!

CĂPRIORUL

Marin Moscu

Din marginea pădurii
Priveşte către sat,
Huceagurile căldurii
Scot nările spre-nalt.

Copii cu săniuţe
Aleargă în paradă,
Îngheaţă-a lor mânuţe
Pe-ntinderi de zăpadă.

Din marginea pădurii
Priveşte căpriorul,
Acum nu sunt verzi murii,
De dânşii duce dorul.

Dar iată, el nu simte
Că moartea îl pândeşte
Din albele morminte
Ce-l prind ca într-un cleşte.

Este-ncolţit de câinii
Hoinari, duşi în pădure,
Ei uită dorul pâinii
Dar ştiu sânge să fure.

Zăpada pusă straturi
Se sparge sub copite,
Moartea aduce-n salturi
Ecouri nesfârşite.

În colţi de câini e gâtul
Şi coastele, tot corpul, –
S-apropie sfârşitul,
Apare în zbor corbul.

Copiii toţi se luptă
Cu fioroşii câini,
Blăniţa este ruptă
Ca florile în mâini.

Lacrimi de durere
Cad râuri pe obraz,
Vitejii au putere
Să treacă de necaz.

Doar căpriorul falnic
Privind dinspre pădure
Păşeşte-atât de tainic
În alt desiş de mure.

E urma lui o pată
De sânge, semn scurmat
Care în veci ne-arată
Cum pleci nevinovat.

Iar ninge, viscol vine
Şi urmele se şterg,
Alt căprior revine
Şi-n versuri îl alerg!

FRUNZA ŞI RAMUL

Marin Moscu

Frunza veştedă din nuc
Se învârte-n vânt năuc,
Nici nu urcă, nici nu cade,
Stă înşurubată-n moarte.

O privesc de Bobotează
Cum şi moartă e vitează,
Crucea ei rămâne pusă
Într-o viaţă ce-i ascunsă.

Rămăşiţele din gând
Trec prin lume rând pe rând,
Moarte, viaţă e totuna
Când în lume frunza-i una.

O privesc, rămân năuc,
Poate Doamne , eu sunt cuc,
Frunza-i inima ce-mi creşte
Ramuri pentru cer, regeşte!

POEMUL TOAMNELOR MELE

Ion Iancu Vale

mă răsucesc prin toamna asta ca un vânt
mai sec ca un sărut de circumstanţă
spre o altă toamnă-ncerc să mă avânt
şi-ascult dulăii vremii lătrând ursuz la clanţă

Se vâră adânc în mine tristeţea din copaci
ce şi-au pierdut culoarea ca pozele bunicii
miroase întomnarea a prânz de vârcolaci
şi-a fugă necurmată de lupii lungi ai fricii

prin calendarul minţii cu-un tic tremurător
mă răsfoiesc prin toamne ce parcă nu au fost
aş ascuţi din nou uitatul meu topor
dar gândul mi-l întorc ştiind că n-are rost

prietenii şi leatul copiii-şi duc la şcoală
şi fraţii mei mai mici toţi luptă să şi-i crească
doar eu însingurat, ca dărâmat de-o boală
mă flutur printre toamne ca-ntr-un ţinut de iască

mă răsucesc prin toamna asta ca un vânt
mai sec ca un sărut de circumstanţă
spre o altă toamnă-ncerc să mă avânt
şi-ascult dulăii vremii lătrând ursuz la clanţă

dar tot te-aştept iubito de unde-ai fi să vii
cum te-aşteptam, şi-atunci, la ani-mi douăzeci
iar toamna asta lungă o primăvară-ar fi
de mi-ai intra în casă şi n-ai vrea să mai pleci

în griji cotidiene domestici să ne zbatem
s-avem şi noi copii cum ne-au avut părinţii
la poarta-ncărunţirii de mână demn să batem
şi eu de alte toamne să nu mai trag cu dinţii

ŞI NINGE AICI ÎN MUNŢI

Ion Iancu Vale

şi ninge-aici în munţi, schizofrenie albă
un cer ca de papirus stă gata să mă soarbă
mă mai aştepţi sau poate copitele de cerb
ne potcovite zvonuri din gândul tău mă şterg

cohorte de năluci se mişcă în ninsoare
tresar agonizând molizii în picioare
un aisberg rebel îmi bubuie în cord
şi-aud mugind de foame, renii, la polul nord

cum aş dori să plec, iubito, chiar acum
dar nu văd nicăieri vreun început de drum
spre tine să mă poarte, din ger să mă aduni
şi să mă duci în casa în care creşti lăstuni

să-nchizi grăbită uşa şi să îi pui zăvorul
apoi să tragi la geam, pe dibuite, storul
să nu mai văd afară, să nu mai ştiu să ies
tu să mă vindeci, tandră, de silă şi de stres

cum aş dori să plec, iubito, chiar acum
dar nu văd nicăieri vreun început de drum
şi ninge-aici în munţi, schizofrenie albă
un cer ca de papirus graniţii stă să-i soarbă.