DAN ELIAS: E L I D E

dan-elias-2

(„Aristocratica” – 2011)

PERECHILE DE PLEOAPE

Misterul nopţii stă-ntr-un singur vers:
„Luna-i fântâna scobită invers!”

Adânca ei în bezne săpătură
O fac doar ochii ce o duc la gură.

În rest scântei, cât iei într-o lopată,
Ce vor ajunge lună şi ele vreodată.

Dar câte milioane, perechile de pleoape,
Sub praful de-ntuneric s-or strădui s-o sape?

CU PRAŞTIA DE OASE

Arunc cu pietre-n zei şi ei cocori
Din mijlocul maidanului cu nori,

Mototolind în palme, la-ntâmplare,
Bucăţi din tencuielile solare.

Ţintesc aiurea-n zările ceţoase
Scorneli de curcubee cu praştia de oase,

Căci pietrele întrege tot pică înapoi
De parca nimeni-nimeni nu-i dincolo de noi!

NEBĂUT

Bătrân butoi cu doagele fierbinţi
În care se-nvechesc doar neputinţi,

Dureri de care nici n-aveţi habar
Cât vis aduc cu ele şi nectar.

Ca vinul stors din strugurii necopţi
Stau nebăut în beciul unei nopţi

Până atunci când încolţiţi de sete
Şi plângerile mele-or să vă-mbete.

SUB CĂMĂŞI

Eu mă înger, tu te îngeri
Şi de pene n-o să sângeri!

Pun un tei să ţi le crească
Într-o limbă păsărească

De ştiut doar eu cu tine.
Sub cămăşi de pianine

Şi ninsori şi să foşneşti
Poţi de-acum să porunceşti.

TRAG TOŢI DE MINE

Deşi e rece şi neterminată
Îmi vine iarba asta ca turnată,

De parcă mii de croitori
Au pus postavului unsori,

Chemaţi în grabă la conac.
Trag toţi de mine s-o îmbrac

Mustind de rouă şi de verde,
Cât altă toamnă nu mi-o pierde.

PLOAIA

Duc doar atâta cer cu mine-n gând
Cât tu să cazi ca ploaia pe pământ

Din ochiu-nchis al unui colţ de seară.
Un praf dulceag de îngeri te coboară

Pe umeri şi pe frunze. O ruină
E-acolo sus, de unde însenină

Doar chipul tău, plângând printre uluci
De forma înspumată a unor vălătuci.

SIMT ÎN SFÂRŞIT!

Mi-ai dat să ţin apusul o singură secundă
Şi tot mă frige palma şi tâmpla mi se-afundă

În purpura de crânguri foşnindu-se altcum.
Simt în sfârşit ce-nseamnă să fii văzduh şi cum

Te pipăie cocorii în nesfârşita carne,
De parcă fără formă vor liber să te toarne.

O dată-ntors sub ceruri, cu umerii vei ţine
La marginile nopţii şi un crâmpei din mine.

NIMIC MAI MULT

Nimic nu va rămâne din noi doi
Mai mult decât, din pulberi, un şuvoi

Ţinându-se în braţe, printre fire
De iarbă îmbrăcată prea subţire.

Ne-or scormoni în joaca lor zăludă
Doar greierii, înspăimântaţi să-audă

Cum te rostesc de nicăieri, întruna,
Cu vorbe ce-au atins odată luna!

CUM ALTFEL?

Nu să te spun, hârtiei mă prefac
Amant ameţitor, ci să te tac!

Cum altfel să te-ascund de-această lume
Nebună să te ştie după nume

Ori după gustul umbrelor bizare,
Minţite să îţi cadă la picioare!?

Nu desenez cu vorbele vreo hartă
Şi nu deschid spre tine nici o poartă!

PLEC!

Mi-am strâns din iarbă umbra-n buzunare; plec!
Beţiile plutirii aiurea să-mi petrec,

Să freamăt fără tine tot aerul din lume
Ce te-a atins vreodată sperând să te consume.

Precum îmbracă râul un peşte-n clar şi hău
M-oi ţese din apusuri o coajă-n jurul tău

Atâta cât lumina pot încă s-o frământ,
Să-ţi prelungesc cu mine chiria pe pământ.