„MAREA PROBLEMĂ ROMÂNEASCĂ” ŞI „FENOMENUL ROMÂNESC” (3)

stefan-dumitrescu

ŞTEFAN DUMITRESCU, SCRIITOR

Să ne imaginăm că Problema românească, obiect al cercetărilor îndelungate care s-au făcut în cadrul Biroului de Viitorologie de la Bucureşti, este asemenea unui spaţiu geografic, asemenea unei ţări locuite dar puţin studiată. Puţin cunoscută chiar de cei care locuiesc acea Ţară. Prin acest spaţiu geografico-epistemologic vom porni noi să-l străbate la pas pentru a cunoaşte şi mai profund şi mai exhaustiv Problema românească. Nu suntem noi primii care ne-am aplecat asupra destinului nefericit al poporului daco-român…Nu suntem noi primii care începem acest demers, dar suntem primii care am făcut din Problema românească Obiect de studiu, (Obiect de studiu al ştiinţei pe care noi am denumit-o Ştiinţa poporului român) încercând să epuizăm pe cât posibil omeneşte cunoaşterea ei, încercând să găsim toate răspunsurile pe care ni le pune această problemă. Pe care le presupune această Problemă, care definesc această Problemă. Asta desigur pentru a descoperi Soluţia Rezolvării acestei Probleme spinoase, pentru a găsi CALEA PRIN CARE POPORUL ROMÂN SE POATE SALVA ÎN ISTORIE. Pentru a-i fi şi lui un pic mai bine ! Dacă va fi posibil lucrul aceasta numai Dumnezeu ştie… Noi ne facem datoria de conştiinţă ca o dată porniţi pe drumul acesta să ajungem la capătul lui. Adică să reuşim să „luminăm cu mintea” cât mai mult această Problemă, pentru a „o rezolva în plan mental”, subliniem acest lucru, şi în speranţa că vom găsi calea prin care poporul român va reuşi să se salveze în istorie. Suntem totodată conştienţi că este posibil să descoperim Soluţia acestei Probleme, altfel spus că vom descoperi în Plan mental Calea prin care se poate salva poporul român (Cale pe care am descoperit-o de mai mulţi ani, şi care este expusă, explicată în mai multe lucrări ale noastre, aprobate şi susţinute de Biroul de Viitorologie de la Bucureşti, publicate sub egida BVB), aceasta în plan mintal , subliniem, dar că nu vom fi capabili să aplicăm această Soluţie în plan real, în plan istoric şi social. Altfel spus vom descoperi, vom şti cum să ne salvăm teoretic ca popor în istorie, dar să nu facem nimic pentru aceasta, aşa cum am făcut toată istoria. Sau ca noi, românii, să ne facem în continuare rău în istorie, aşa cum ne-am făcut de când suntem pe pământul acesta. Căci în toată istoria noastră milenară noi am fost cel mai mare duşman al nostru, noi singuri ne-am făcut cel mai mare rău !
Înaintea noastră s-au aplecat asupra acestei Probleme Minţi mari încercând să răspundă la întrebarea aceasta, de ce am fost noi un popor fără noroc ? De ce am fost un popor nefericit, călcat în picioare de mulţi şi jefuit de cine a vrut şi cine n-a vrut…Şi de ce suntem în continuare acelaşi popor care îşi face singur rău ?
1. Un prim răspuns l-a dat Cronicarul, când a afirmat că ne merge rău ca popor pentru că am fost aşezaţi în calea „tuturor răotăţilor”. Şi când a mai spus că „omul este sub vremi”, iar nu deasupra vremurilor. Altfel spus omul, cu referire la noi , la români, este neputincios în viaţă şi în istorie, mai tari decât el fiind „vremurile”. Aceasta ar fi explicaţia pentru care ne-a mers şi ne merge rău în istorie şi scuza pentru care nu am fost în stare să ne creăm o istorie mai bună. Desigur că nu vom lua această spusă a cronicarului ca o concluzie ştiinţifică, ce ne dă răspunsul pe care îl căutăm la întrebarea noastră, de ce am fost un popor victimă în istorie…În acelaşi timp acordăm acestui răspuns o mare atenţie, o mare importanţă pentru că el exprimă părerea, mentalitatea societăţii româneşti de acum câteva veacuri, că este într-un fel expresia subconştientului colectiv al poporului român. Aşa simţeau boierii, românii învăţaţi ai secolului al XVIII din Moldova şi Ţara Românească, aşa îşi explicau ei faptul că suntem un popor mic, nefericit, victima imperiilor care ne-au călcat şi ne-au exploatat. Aşa îşi explicau ei neputinţa noastră în istorie.
În acelaşi timp îi acordăm o mare importanţă acestei Explicaţii şi pentru că afirmaţia aceasta auzită de sutele de generaţii care au trecut prin şcoala românească în secolele al XIX-lea şi al XX-lea ne-a pătruns în mentalul colectiv, în subconştientul colectiv. Explicaţia aceasta a funcţionat ca un factor educaţional negativ. Această explicaţie a faptului că ne-a mers rău în istorie ne-a făcut mult mai mult rău decât bine, pentru că „ne-a format în continuare” ca un popor slab şi inactiv, care nu întreprinde nimic. Păi dacă am fost aşezaţi în „calea răotăţilor”, şi dacă „omul este sub vremi”, atunci înseamnă că noi, românii, nu putem să facem nimic în istorie. Pentru a ne „îndrepta istoria”, pentru a avea un destin istoric mai bun ! Am găsit această „explicaţie falsă”, căci ea este o explicaţie falsă, ca să ne liniştim conştiinţa, (funcţia cathartică, vai!) ca să avem o scuză, şi să fim în continuare acelaşi popor slab, inactiv şi supus, Duşmanilor şi Străinilor. Căci aşa ne merge nouă bine, (credem noi în subconştientul nostru) fiind supuşi, slugarnici, odată ce capul aplecat sabia nu-l taie. Acum înţelegem bine, nu-i aşa, de ce noi, românii avem acest proverb, şi cât de bine explică el psihologia noastră profundă. Foarte mulţi români au crezut şi mai cred şi astăzi că nouă ne-a mers rău în istorie, că am fost un popor umilit, şi jefuit, din cauza faptului că am avut nenorocul ca Dumnezeu să ne aşeze în Calea răotăţilor. Aceasta ar fi deci cauza nefericirii istorice a poporului român. Intrând mai adânc în miezul acestei Teorii a cronicarului prin care se încearcă explicarea destinului nefericit al poporului român vom vedea cât se poate de bine ceea ce noi am numit „viclenia subconştientului colectiv”. Spunând că noi am fost un popor nefericit în istorie şi neputincios, noi dăm prin acest răspuns vina pe Dumnezeu. Nu ne asumăm noi vina, nu acceptăm în subconştientul şi în conştiinţa noastră, că noi am fost nefericiţi şi umiliţi de alţii, din CAUZA NOASTRĂ. Ceea ce este foarte adevărat, acesta fiind răspunsul nostru. În schimb aruncăm vina care apasă pe umerii noştri, pe Dumnezeu. Ca să ne simţim noi împăcaţi, liniştiţi, fără nici o vină. Iată aşadar cât de viclean este subconştientul nostru colectiv, însuşire, viclenie a psihologiei noastre care ne-a făcut foarte mult rău în istorie!
Da. Spunând că noi am fost nefericiţi ca popor pentru că Dumnezeu ne-a aşezat în calea răutăţilor, noi dăm vina pe Dumnezeu… Deci nu noi suntem vinovaţi de slăbiciunile noastre şi de nefericirea noastră istorică, noi nu suntem vinovaţi de nimic, ci Altcineva este vinovat, şi anume Dumnezeu. Se înţelege implicit că Dumnezeu este cel care este vinovat de destinul nostru dureros, pentru că ne-a aşezat în Calea tuturor răotăţilor. Altfel spus subconştientul colectiv al poporului român, aşa cum am spus, se disculpă de orice vină, aruncând vina asupra lui Dumnezeu. Mergem şi mai în profunzime cu analiza noastră… Şi dacă Dumnezeu este cel care ne-a aşezat în calea răutăţilor, Dumnezeu fiind cel puternic, căruia trebuie să-i fim supuşi tot timpul, iar omul este o fiinţă slaba, el fiind „sub vremi”, înseamnă că nu se poate face nimic ca să ne schimbăm soarta în bine, şi trebuie s-o acceptăm cu capul plecat. Ar fi un gest de neînţelepciune şi de necredinţă să te pui cu Dumnezeu. Să nu-l asculţi !
Am ajuns astfel la „stratul adânc” din subconştientul nostru colectiv , la vâna profundă a fatalismului românesc din subconştientul colectiv al poporului daco-românesc. La înţelegerea fatalismul românesc, o altă însuşire a subconştientului nostru colectiv care ne-a făcut mult rău ! Explicându-ne astfel condiţia noastră de popor victimă al Istoriei, şi aruncând vina destinului nostru nefericit asupra lui Dumnezeu, asupra Altora, a Imperiilor, a nenorocului, noi, ca popor suntem liniştiţi, suntem „curaţi”, nu avem nici o vină. Nu suntem absolut deloc vinovaţi de soarta noastră grea, şi nu putem să facem nimic. Subliniem:
1. pentru că Dumnezeu ne-a pus în calea răutăţilor, şi nu poţi să te pui cu noi, şi
2. pentru că omul este slab, românul este sub vremi şi nicidecum deasupra vremilor, deci nu putem să facem nimic…Iată o explicaţie cât se poate de profundă, de ştiinţifică din punct de vedere psihologic, din punctul de vedere al psihologiei popoarelor, a faptului de ce noi am fost un popor fatalist, umil şi supus, defensiv, în istorie. De ce am fost un popor slab, lipsit de reacţie în faţa celor care au vrut să ne supună, de ce am avut toată istoria comportamentului defensiv al celui care îşi pleacă în faţa duşmanul capul, (pentru ca să nu-i fie retezat de sabie, căci capul plecat sabia nu-l taie). Ce păcat , ce trist ! Pentru că nici nu ne dăm noi seama cât de mult rău ne-a făcut nouă în istorie, şi ne face şi acum , acest fatalism românesc, acest comportament defensiv al nostru ca popor şi ca fiinţe umane în faţa duşmanilor. Fiind un popor care se îndoaie în faţa vântului ca trestia, ne supunem , ne plecăm în faţa Duşmanului, noi ne-am format de-a lungul istorie ca un popor slab şi maleabil, viclean, căci în loc să ne organizăm şi să ieşim la bătaie, să alungăm invadatorul peste graniţă, noi ne-am dat bine pe lângă el, potrivit proverbului „Pupă-l în bot şi papă-i tot”. Ne-am dat mereu cu cel puternic pentru că ne simţeam slabi înlăuntrul nostru, şi simţindu-ne slabi noi chiar am fost un popor slab în istorie. Noi ne-am format pe noi ca un popor slab în istorie !…De aceea ne-au călcat atâţia, iar noi, cu câteva excepţii, am plecat capul în faţa lor, acceptând să fim supuşii lor şi să le plătim tributul.
Aşa se explică faptul că la 23 august 1944 l-am arestat pe Ion Antonescu, aflat în situaţie foarte favorabilă nouă de a fi pe punctul de a încheia un pact secret cu Stalin în urma căruia noi ieşeam din Război, demni, iar trupele ruseşti treceau printr-un coridor din nordul ţării către Berlin, noi urmând să fim o naţiune independentă şi democratică, aşa cum am fost în perioada interbelică. Din păcate s-au găsit un grup de trădători, în frunte cu regele Mihai şi cu Şefii Partidelor politice din acel moment, care l-au arestat pe Mareşal, prin aceasta nefăcând altceva decât să predea ţara cu armată, cu bogăţii cu tot Duşmanului, ruşilor. Şi aşa ne-am căpătat în istorie renumele de popor de curve, adică de popor lipsit de demnitate, de coloană vertebrală, care îşi trădează aliatul cu care a plecat la luptă ca să se dea cu cel puternic. (Am întâlnit nemţi care ne-au spus că ei nu ne vor ierta niciodată că noi i-am trădat în cel de al Doilea război mondial) Asupra acestui comportament slab şi laş al nostru în istorie o să revenim pe larg în Scrisorile politice următoare.

Noi am spus într-un Articol anterior că Problema românească este în realitate Povestea tragică şi nefericită a celui mai bătrân popor european, poporul daco-român, care nu a reuşit toată istoria lui de la Decebal încoace să se regăsească pe sine şi să se salveze în istorie. În fond aceasta este esenţa dureroasei Probleme româneşti…căreia până acum nimeni dintre români nu i-a dat un răspuns satisfăcător…Încercăm să facem noi lucrul acesta, rugându-l pe bunul Dumnezeu să ne inspire să ne conducă raţionamentele şi să ne ajute, să fie tot timpul cu noi în acest demers de conştiinţă şi de cunoaştere. În acest dureros demers de suflet. Este absolut necesar, este imperios necesar să răspundem la Întrebările pe care le presupune şi pe care ni le pune „Problema românească”, dar mai ales este absolut necesar să rezolvăm Problema românească, pentru că poporul român se găseşte acum, în Perioada post comunistă, în cea mai gravă situaţie de la Războaiele daco-romane încoace, în urma cărora Decebal a fost înfrânt, Dacia a fost jefuită, iar Statul dac a dispărut o dată pentru totdeauna…Rezolvarea „Problemei româneşti” cu care se confruntă acum în primele decenii ale secolului XXI poporul român presupune atât cunoaşterea ei cât mai profundă şi în detaliu, DAR MAI ALES GĂSIREA SOLUŢIEI, A CĂII, PRIN CARE POPORUL ROMÂN SE POATE SALVA O DATĂ PENTRU TOTDEAUNA ÎN ISTORIE. Pentru că dacă nu vom găsi această Soluţie, Cale, prin care noi, românii ne putem salva în istorie, peste numai câteva decenii poporul român va fi asimilat de poporul ţigănesc şi astfel neamul daco-românilor va părăsi scena Istoriei.
După ce am văzut şi am analizat Teoria, Explicaţia Cronicarului, care nu este explicaţia adevărată (decât într-o măsură infimă) a nefericirii noastre istorice, să vedem ce spun despre aceiaşi temă doi dintre cei mai mari Cărturari pe care i-a dat poporul român. Este vorba despre Nicolae Iorga şi despre Mircea Eliade.
Aşadar de când a început să-i meargă rău poporului daco-român, altfel spus de când începe în istoria noastră Problema românească, vai, care este echivalentă cu Tragedia poporului daco-român. Şi cum s-ar explica lucrul acesta. Cităm un fragment relevant din studiul lui Mircea Eliade „ Teroarea istoriei şi destinul României” :
„Printre neamurile fără noroc, ne număram în frunte noi, Românii. Ca sa supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca sa cucerească pamatul. Nicolae Iorga spunea ca nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon : în loc să-şi ridice privirile spre Miaza-noapte şi să unească toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene si, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, după spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor după Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor şansa de a intra în istoria universala ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanţului, prin împăraţii pe care i-au dat cu prisosinţă atât Răsăritului cât si Apusului. Dar Nicolae Iorga a înţeles admirabil consecinţele îndepărtate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriaşul rezervor de oameni, energii si mituri pe care îl constituia spaţiul balcano-carpatic, nu şi-a mai putut găsi de atunci prilej de a intra masiv şi de-sine-stătător în Istorie. Politiceşte Thracii au pierit fără urmaşi…”
Da, suntem de acord cu afirmaţia lui Mircea Eliade „Printre neamurile fără noroc, ne număram în frunte noi, Românii”. Într-adevăr aşa este, am fost şi suntem unul dintre popoarele cele mai chinuite, cele mai călcate în picioare, umilite, cel mai fără noroc popor, cel mai nefericit, cel mai nenorocit popor din istorie. Subliniem în acelaşi timp că sintagma „suntem cel mai „nenorocos, că „printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte noi, Românii” nu credem a fi foarte exactă, foarte adevărată. Precis nu ştim care a fost neamul, poporul cel mai lipsit de noroc din istorie, de aceea afirmaţia trebuie luată sub rezerva funcţiei catharctice, afective…Poate ca popoarele şi neamurile care au pierit sunt cele fără noroc, care au suferit mai mult decât noi. Ne plângem, ne văităm, ne jelim şi noi că am fost cel mai nenorocos popor, ca să ne descărcăm sufleteşte, ca să ne audă Dumnezeu şi să ne ajute, (poate s-o milui Domnul de noi şi ne va ajuta, sau ne va salva El ! Nu spunem noi că România este GRĂDINA MAICII DOMNULUI ? Dă, Doamne, să fie aşa !) ca să ne scuzăm pe noi înşine de vina noastră, ca să scăpăm de orice vină. Vedeţi, şi aici la Mircea Eliade, aceiaşi viclenie a subconştientului colectiv al poporului român, care încearcă să paseze vina în altă parte, pe nenoroc, numai să nu-şi asume el vina, cu luciditate. Pentru că acolo în subconştientul nostru ne este teamă să recunoaştem deschis, să acceptăm faptul că noi suntem vinovaţi de destinul nostru istoric de popor victimă, lipsit de eroism, de onoare, de fericire, de demnitate. Încercăm să aruncăm această vină cât mai departe de noi, numai ca să „nu fim noi vinovaţi” de destinul nostru tragic şi ruşinos. Căci este ruşinos să fi fost toată istoria un popor slab, călcat de alţii mereu în picioare…Facem tot ce putem ca să nu recunoaştem că noi suntem, fie şi într-o oarecare măsură, vinovaţi de condiţia noastră umană de popor nefericit.
Dacă am lua cel de-al doilea război mondial, păi în cel de-al doilea Război mondial poporul polonez a avut o soartă cu mult mai cumplită decât a noastră, a fost cu mult mai nenorocos decât noi, românii. La fel poporul german pe care un Geniul al Răului, o Inteligenţă genială cum a fost Hitler l-a manipulat cum a vrut el, aruncându-l dintr-o extremă a sorţii în alta !
Iar acum, în finalul acestei Scrisori politice, să ne punem această întrebare : da, este adevărat că în istoria noastră am avut şi mult nenoroc. Dar nu cumva într-o măsură foarte mare nenorocul acesta ni l-am făcut noi ? Trebuie neapărat să ne punem această întrebare, şi să cunoaştem răspunsul corect. Da, este foarte adevărat că în cea mai mare parte nenorocul nostru în istoria ni l-am făcut noi. Din cauza noastră în primul rând am suferit noi enorm de mult în toată istoria. Iar când spunem că noi ne-am făcut în cea mai mare parte nenorocul în istorie, ne referim desigur la cei care s-au aflat la vârful poporului daco-român, la Conducători şi la Nivelul 2, adică la cei din jurul Conducătorilor, le cei de sub ei, care au avut de cele mai multe ori o contribuţie negativă enormă la crearea cursului istoriei poporului daco-român..
De pildă, dacă Regele Decebal ar fi fost un strateg genial, un Gânditor politic genial şi un Om politic genial în locul confruntării directe cu Armata lui Traian ar fi adoptat tactica pe care a gândit-o şi a aplicat-o în practică peste 1200 de ani Domnitorul genial Basarab I, Primul Domnitor al Ţării Româneşti, în anul 1330, când ţara a fost invadată de armata regelui maghiar Carol de Anjou. Şi în cazul acesta poate că altul ar fi fost rezultatul Războiului daco-roman. Decebal trebuia să fi dus cu Traian un război de uzură, de guerilă, să-l fi hărţuit tot timpul, să-l fi atras în codrii adânci ai Munţilor Apuseni, ai Ardealului, să se fi retras în pădurile Maramureşului, în Moldova, la dacii liberi, până când i-ar fi decimat armata. Şi apoi să-l fi atras într-un loc convenabil lui cum a făcut Basarab I care l-a zdrobit pur şi simplu pe Carol de Anjou la Posada Câinenilor. Sau cum a făcut Ştefan cel Mare când i-a atras ape turci la Podul Înalt, într-un loc îngust unde duşmanul nu-şi putea desfăşura forţele superioare. Aici nu ar mai fost vorba de nenoroc, ci a fost lipsa de genialitate a lui Decebal, lipsă de genialitate a Conducătoruluiu, care a costat enorm de mult poporul dac, si poporul român până astăzi. Şi poate că asta va fi una din cauzele pentru care poporul român va dispare.
În acelaşi timp însă dacă Regele Decebal nu ar fi fost trădat de ai lui, căci acesta este adevărul, a fost trădat în mai multe rânduri, şi ar fi reuşit după fuga din Cetatea Sarmisegetuza cu un pâlc de oşteni de încredere să ajungă la dacii liberi din Moldova, unde ar fi strâns ca Ştefan cel Mare o nouă oaste, poate că în cazul acesta ar fi reuşit să-l alunge, să-l înfrângă pe Traian. Rezultatul ar fi fost că poporul daco-român ar fi avut un destin istoric cu mult mai bun. Deci nu este bine să aruncăm vina destinului nostru nefericit, de popor mic, călcat mai toată istoria lui în picioare, PE ALŢII. În Scrisorile politice ulterioare o să dezvoltăm pe larg acest subiect, PENTRU CĂ ESTE FOARTE IMPORTANT SĂ ŞTIM CÂT A FOST NOROC ŞI CÂT A FOST NENOROC ÎN ISTORIA NOASTRĂ. ŞI DACĂ A FOST NENOROC CÂT DIN ACEST NENOROC NI L-AM FĂCUT NOI, ŞI CÂT NI L-AU FĂCUT ALŢII…
Şi dacă nu cumva Dumnezeu ne-a dăruit în istorie şi mult noroc, de care noi, însă, ne-am bătut joc !