DATINI DE BOBOTEAZĂ, DATINI DE 7 IANUARIE

adrian-bucurescu-1

Adrian Bucurescu

Întâmplător sau nu, la 7 Ianuarie, geto-dacii serbau şi ei o divinitate cu numele de Ion, dovadă vechiul nume al aşa-zisului ”Sfinx Românesc”, KOG-A-ION, atestat de scriitorul antic Strabon ca denumire a muntelui sacru al Daciei. Sintagma se poate tălmăci în mai multe feluri, printre care şi ”Capul lui Ion”, ”Capul Magnificului” sau ”Cea mai Mare Căpetenie” (cf. român. cucă ”cuşmă”; aromân. cocă ”cap”; albanez. ujane ”ocean; imensitate”).

sfinx

În acest sens, este limpede că multe obiceiuri legate de sărbătoarea lui Sânt-Ion la români provin din cele geto-dacice. Unul dintre acesta ar putea fi cel al Iordănitorilor din Muntenia, feciori de la 15 ani, care colindă în noaptea dinspre 6 spre 7 Ianuarie. Ei se strâng de seară la o cârciumă şi acolo încep să petreacă. Apoi, de noaptea până dimineaţa umblă prin sat, iordănind, adică stropindu-i cu apă curată pe toţi ai casei, după care îi iau pe toţi la rând în braţe şi îi ridică în sus de trei ori. Pentru această faptă, stăpânul casei trebuie să le dea bani.

De multe ori, sătenii mai mucaliţi ies afară şi se aşează pe ceva greu sau pe vreun buştean ori pe vreun car şi Iordănitorii trebuie să-i ridice în sus de trei ori, cu buştean cu tot! Prin unele sate, stăpânul casei, dacă se simte puternic, cere căpeteniei cetei să i se aducă un Iordănitor spre a se lupta cu el, căci, dacă îl va răzbi la trântă, atunci acesta îi va da ceva ca răsplată; dacă nu, trebuie să-şi caute de drum. Lupta se dă de trei ori. În această privinţă, poporul crede că, luptându-te cu Iordănitorii, te întăreşti, dobândeşti putere.

Pe cei cu numele de Ion sau Ioana, dacă-i prind Iordănitorii, îi duc cu forţa la gârlă sau la fântână ca să-i scalde, şi nu-i iartă decât dacă le dăruiesc ceva. În unele sate de prin Teleorman, în această zi se adună băieţii şi fetele la fântâni, şi, spunând că se iordănesc, se udă unii pe alţii cu apă, sau le toarnă cu ciutura apă în cap celor ce vin la fântână după apă. La horă, Iordănitorii le iordănesc îndeosebi pe fete.

În fine, tot în Muntenia, există şi obiceiul numit Vălărit, asemănător cu Iordănitul. Astfel, în ziua de Sânt-Ion, se adună mai mulţi flăcăi din sat sau şi din mai multe sate la un loc şi apoi, umblând din casă în casă, îi stropesc cu apă curată pe toţi cei ce se află înăuntru, fără deosebire, şi totodată îi ridică în sus strigând: – Hăp! Hăp! Hăp!.

După unele legende româneşti, devenite demult colinde, Sânt-Ion a fost blestemat de maica lui să se facă fiară de pădure. Blestemul mamei lui s-a prins. Ion s-a prefăcut într-un cerb sau, după alte variante, în pui de căprioară, şi astfel a trăit nouă ani şi nouă zile. După nouă ani, s-a prefăcut iar în om, cum a fost de la început, s-a coborât la ţară şi a început să ridice mânăstiri şi să boteze.

Bucovinenii spun că în ziua de Sânt-Ion se botează gerul, adică se înmoaie şi începe să se încălzească. În unele sate din Muntenia, Sânt-Ion se sărbătoreşte mai mult de femei. Astfel, după ce se înserează, se adună mai multe la un loc, unde chefuiesc şi dansează, dar fără bărbaţi, zicând că, peste tot anul, aceasta este ziua când femeia e tot aşa de mare sau şi mai mare ca bărbatul!

În satele din Maramureş, se ţine încă obiceiul Vergelului, la care fetele de măritat pregătesc coşuri pline cu bucate şi băutură. Feciorii merg şi iau fetele de acasă şi le duc în curtea unde se ţine Vergelul. Tot ei sunt şi cei ce plătesc ceteraşii. În horă se prind fetele care se vor mărita în acest an şi formează viitoarele cupluri, petrecerea încheindu-se cu un ospăţ comun, care sparge răstimpul sărbătorilor de iarnă.

Se spune că acela care nu se veseleşte în ziua de Sânt-Ion va fi trist tot anul. Sărbătoarea se mai numeşte şi Ziua Furcii, find ziua în care femeile îşi reiau treburile zilnice.

În acest an şi în această zi, în România Mare s-ar fi ţinut târguri de vite la: Cluj; Cernăuţi; Câmpulung Moldovenesc; Vijniţa – judeţul Storojineţ; Hânceşti şi Nisporeni – judeţul Chişinău; Climăuţi, Floreşti şi Pârlita – judeţul Soroca; Râşcani – judeţul Bălţi; Hotin; Edineţ – judeţul Hotin; Orhei; Olişcani şi Căzăneşti – judeţul Orhei; Tighina; Comrat, Petrova, Căinari şi Gura Galbenă – judeţul Tighina; Cahul; Ismail; Cetatea Albă; Bairamcea şi Taşlâc – judeţul Cetatea Albă.

DATINI DE BOBOTEAZĂ

boboteaza

Adrian Bucurescu

Cu siguranţă, ziua de 6 Ianuarie, când românii serbează Boboteaza, avea şi la geto-daci o semnificaţie deosebită, devreme ce în graiul lor este atestată o plantă de leac cu denumirea ANIAR-SEXE „Şase Ianuarie”.

Misterele orfico-zalmoxiene se lasă însă tare greu de dezlegat, mai ales că denumirea respectivei plante medicinale suferă şi alte tălmăciri: „Tinerii pentru Jertfă (cu Ofrande); Alegerea Tinerilor; Examenul Tinerilor; Despărţirea Tinerilor”. Am putea totuşi înţelege de aici mai multe obiceiuri româneşti de Bobotează, cum ar fi: întrecerea feciorilor pentru readucerea crucii la mal, desfacerea cetelor de colindători etc.

Chiar cea mai importantă denumire a sărbătorii de astăzi, Boboteaza, trimite la geto-dacicul POTAISSA „Curăţirea; Purificarea; Cinstirea; Împrospătarea; Alinarea; Tămăduirea; Întărirea”. La români, această sărbătoare se mai numeşte şi Botează, Botez, Apă-Botează, Iordanul, Chiralesa, Ardeasca ş.a. Zice-se ca strigoii umblă numai până la Bobotează. Din această zi, nici lupii nu mai sunt primejdioşi pentru oameni.

Cu privire la această mare sărbătoare, s-a păstrat şi următoarea informaţie: „Mai înainte vreme, când se muia crucile, se făcea copcă pe gârlă, ca şi azi, şi mergea Vodă cu alai la marginea Dâmboviţei, cum merge şi astăzi. După ce muia crucea, o lăsa în gârlă şi doi sau mai mulţi oameni se aruncau după dânsa. Cine o prindea, acela căpăta bacşiş bun de la Vodă. (…) Cei ce se aruncau erau din cei bolnăvicioşi, cari tot piroteau pe picioare. După ce se aruncau, se făceau sănătoşi tun”.

La Bobotează, se „încură” caii, adică se întrec. Prin Mehedinţi, în această zi, câţiva tineri călare, ţinând în mână un steag, merg pe la casele oamenilor, botezând steagul cu apa din fântână. După ce stropesc casa cu apă şi aruncă tămâie pe acoperiş, rostesc această urare:

Cum aruncăm apa,

Aşa să fie holda bogată!

Se mai spune că, pentru a nu te prinde frigurile, durerile de cap, de piept şi de stomac, e bine ca la Bobotează, când se afundă steagul în râu, să te speli în acele clipe cu apă de râu, şi tot anul vei fi sănătos. Oamenii merg la fântână şi-şi toarnă apă pe cap, ceea ce se numeşte Iordan sau Iordăneală, ca să fie apăraţi de friguri şi alte boli. În sensul celor arătate mai la deal, Iordanul, Iordăneala sau Iordănitul provin şi ele din graiul strămoşilor noştri, anume din IARDANUS „Iluminarea; Limpezirea; Tămăduirea”.

În alte ţinuturi, românii, bărbaţi şi femei, se spală în copca săpată în gheaţă, împotriva frigurilor. De Bobotează, vânătorii bagă puşca în lac sau în râu, crezând că va atrage mai mult vânt la ea. La Apă-Botează, unii aprind paie sau frunze uscate şi fac flacără mare şi, după ce se mai micşorează flacăra, sar peste ea, zicând că n-o să-i mai pişte puricii noaptea. Tot în această zi, copiii înconjoară, cu clopoţeii sunând, casa, grajdurile şi alte acareturi, ca să nu se mai apropie şerpii.

Se crede că, de Bobotează, se deschide cerul şi îngerul păzitor le spune celor de însurat sau de măritat dincotro va veni norocul. Cât despre alte prevestiri, se zice că dacă, la Bobotează, pământul va fi înveşmântat în promoroacă, va să fie belşug şi sănătate. Din care parte abură sau bate vântul, în ziua de Apă-Botează, în acea parte se va culca grâul în anul respectiv.

Până la Bobotează, căldura-i pe văi şi frigul pe dealuri, iar de la Bobotează frigul se scoboară la văi şi căldura se urcă la dealuri. De vor curge streşinile în această zi, se va face vin mult; dacă prunii vor fi îmbrăcaţi în zăpadă, se vor face prune multe.

Românul mai spune: „Dacă am dat Boboteaza la spate, nu-mi mai este frică de iarnă, am pus mâna pe primăvară!”

În această zi, în România Mare, s-ar fi ţinut târguri de vite la: Reni – judeţul Ismail; Briceni – judeţul Soroca; Glodeni şi Zăbriceni – judeţul Bălţi.