CE FORMĂ DE GUVERNĂMÂNT LI S-AR POTRIVI ROMÂNILOR?

petrovai-g
Ce a fost ştim cu toţii (unii am suferit întreaga grozăvie a evenimentelor ante şi postdecembriste, alţii nu, căci lichelele şi oportuniştii, aidoma gunoaielor, întotdeauna ies la suprafaţă, ceea ce înseamnă că ştiu să se descurce), ce este simţim din plin pe pielea noastră, ce va fi, căutăm să întrevedem într-un viitor tulbure pentru grosul trăitorilor pe aceste meleaguri.
Dar căutările noastre în cartea viitorului nu sunt deloc liniştitoare, atâta timp cât prezentul, conform nefericitei tradiţii postdecembriste, trudeşte în cadrul unei interminabile reforme la demolarea a tot ce este românesc (de la folclor şi până la marile combinate, de la limbaj şi până la agonia simţămintelor ferecate în inimi), iar mai apoi, cu bizara mândrie a unei democraţii neştirbit antipatriotică, românii (sau, mă rog, hahalerele acestora cu numele de guvernanţi şi/sau aleşi) aşteaptă să vină umanismul apusean (sic!) pentru a reclădi orice pe ruinele acuzatoare ale României de azi, căci acest „orice” este în ochii lor mai bun decât cel mai avansat bun autohton.
Iar apusenii vin, se minunează de reuşitele megadezastrului românesc şi, prin jovialii lor roboţi supranumiţi comisari (o sinistră prelungire în conţinut a epocii comisarilor sovietici), ei recomandă noi şi noi experimente, deoarece – nu-i aşa? – românii au sarcina istorică de-a servi drept cobai pentru acel tip rafinat de democraţie pe care n-o vor gusta nici măcar urmaşii urmaşilor lor după ce testul obligatoriu cu Codex Alimentarius va fi finalizat, iar moartea îi va secera pe capete, cu sprijinul neiertător al formidabilei industrii farmaceutice.
Dar comisarii occidentali nu-şi permit să-şi irosească preţiosul lor timp pe aceste dezolante tărâmuri, ci ei se grăbesc la afacerile lor transcontinentale şi transplanetare, neuitând să promită/ameninţe că vor veni din nou pentru a lua probe convingătoare din evoluţia dezastrului românesc, probe din care de îndată pot fi turnate recomandările pentru lumea de apoi, eventual via Moscova.
Unii, de pildă grecii, mai găsesc câte ceva românesc vrednic să fie înşfăcat (cum ar fi suferindul Romtelecom), numai că grecii nu sunt nici pe departe occidentali (turcii nici pe-atât), ei sunt balcanici de cea mai pură sorginte ortodoxă, dar de la comandamentul Nord-Atlantic s-a ordonat ca structurile oceanului şi ale Uniunii Europene să nu se lase vrăjite şi moleşite de sirenele din Mediterana, ci să avanseze politico-economic şi strategico-militar până la Cornul de Aur. Iar el, mititelul de Atlantic, a tăcut mâlc şi s-a supus acestor imperative ale umanismului democratic de tip neoimperialist, adică, vorba poetului, a înghiţit „tot Fanarul, toţi iloţii”.
…Aşa stând lucrurile, care ar fi forma de guvernământ cea mai potrivită pentru România de azi? După cum vedem, democraţia nu merge, pentru că tot căutându-se forme originale ale democraţiei, adică o medie suportabilă între tiranie şi anarhie, în cei 23 de ani ai epocii postdecembriste românii au avansat binişor pe calea libertinajului, nemuncii şi corupţiei, altfel spus pe calea largă a disoluţiei morale! Cine îi mai poate convinge că este o cale greşită şi că, dimpotrivă, veritabila democraţie presupune nişte componente pe care ei încet-încet le dau uitării: muncă, disciplină, ordine, cumpătare, respectul Creatorului şi semenilor? Dacă nici măcar fundătura în care a ajuns România de azi nu este un argument îndestulător întru schimbarea grabnică a năravurilor moştenite sau dobândite, atunci toată vorbăria este de prisos, iar suferinţa grosului populaţiei reprezintă o binemeritată răsplată.
Tot astfel, românii au parte de conducătorii pe care-i merită. Dacă se dovedesc incapabili atât de-o grevă electorală generalizată, protest prin care ar arunca în derizoriu şi ridicol politica şi pe nedemnii ei făcători, precum şi de-o grevă fiscală generalizată (refuzul românilor de a-şi achita taxele şi impozitele tot mai împovărătoare, în condiţiile în care sănătatea, cultura şi învăţământul se duc de râpă), atunci ar fi de dorit ca măcar să nu se lase cu regularitate păcăliţi de promisiunile mincinoase ale unor formaţiuni politice care gem de nelegiuiţi, ci, după o informare corectă asupra candidaților, votul să fie dat cu deplină responsabilitate şi îndreptăţită speranţă omului, adică să fie cu adevărat dorit şi aplicat votul uninominal.
Recent încheiatele alegeri parlamentare ne arată că degeaba implorăm prin imnul naţional ca românul să se deştepte: S-a constituit un parlament monstruos de usl-ist şi supraponderal (de la 470, numărul aleşilor a crescut la 588, încât un calcul elementar ne arată că la populaţia sa de peste 300 de milioane de locuitori, SUA ar trebui, conform acestui algoritm mioritic, să aibă vreo 10.000 de congresmeni, nicidecum 535 – 435 în Camera Reprezentanţilor şi 100 în Senat!), iar hilarele străduinţe ale mincinosului de Ponta şi a aliaţilor săi (în principal Antonescu-Căcărău) de a încropi un hidos guvern cu 28 de miniştri (cred că nici cele mai mari imperii ale lumii nu aveau atâţia mâncători de rahat), astfel încât să fie respectate cu stricteţe protocoalele secrete ale coaliţiei şi să fie răsplătit devotamentul dus până la şantaj, toate astea demonstrează cu claritate că în România zilelor noastre există un plan al politrucilor, unde aceştia îşi fac făcutele, pretinzând că se jertfesc pentru ţară şi alegători, şi un plan al celor mulţi şi săraci, care se dau de ceasul morţii să supravieţuiască, unii dintre aceştia încă mai sperând că aleşii se gândesc din când în când şi la ei…
Tot mai insistent se vorbeşte de necesitatea instaurării în România a unei dictaturi, eventual a unei dictaturi militare, după unii singura modalitate prin care s-ar putea curma corupția generalizată şi s-ar face oarece ordine.
Ca şi cum România n-ar fi cunoscut o suită de dictaturi, una mai odioasă ca alta – carlistă, legionară, antonesciană, totul culminând cu sinistra dictatură comunisto-bolşevică. Regretatul gânditor Petre Ţuţea opina că există dictaturi benefice şi dictaturi malefice. În rândul dictaturilor benefice, el aşeza dictaturile lui Mussolini, Franco şi Salazar. Prin primitivismul ei sterilizant-nivelator, dictatura comunisto-bolşevică era considerată de Ţuţea cea mai atroce formă de dictatură malefică.
De subliniat că un fragment consistent de guvernare antonesciană a fost de un autoritarism imperios necesar pentru acele vremuri tulburi şi agitate, cu certe tentaţii înspre o dictatură benefică. Din păcate prea scurtă…
Indiscutabil că efectele a circa 45 de ani de înjosire umană în cadrele planificate ale dictaturii bolşevice şi în prelungirile sale ideologice postdecembriste, se constată încă în distorsiunile moral-spirituale ale românilor, în relaţiile înveninate dintre ei, în patima şi ardoarea cu care-şi susţin jalnicele lor ambiţii, chiar în dauna intereselor naţionale.
Dar acum când România se zbate din răsputeri să intre cu ambele picioare în Uniunea Europeană, obiectiv care poate fi atins doar prin continuarea reformelor deformante şi prin instaurarea unei democraţii la standardele impuse de comisarii europeni (din nou comisarii, bată-i vina!), în asemenea condiţii este complet absurdă până şi ideea unei eventuale dictaturi, fie ea oricât de benefică.
Cât priveşte dictatura militară, pentru instaurarea ei nu ajunge să fie coapte condiţiile (nemulţumirea generală şi planul loviturii de stat), ci în primul rând trebuie să existe instrumentul operaţional de înfăptuire, adică armata. Ori România nu mai posedă la ora asta forțele militare necesare şi loiale pentru o asemenea acţiune, care negreşit că de îndată ar fi dezavuată de politicienii responsabili din întreaga lume.
Prin urmare, românii sunt condamnaţi în continuare, pentru un timp imposibil de precizat, la o libertate şi mai ales la o democraţie cu ochii închişi. Cine-i va ajuta să-şi deschidă ochii?!…

Sighetul Marmaţiei, George Petrovai
21 dec. 2012