GHEORGHE PÂRLEA: VERSURI

Parlea Gh

PATRIA

E Patria podoabă, coroană princiară
Ce-nnobilează răzăşeasca-mi viţă,
Ea sevă-mi dă de pom pătruns de primăvară
Căci gata-mi e de rod întreaga mea fiinţă.

Mi-i Patria un sipet plin de zestre –
Ştergarele împodobite cu poieni de rai,
Un lăicer ţesut de două mâini măiastre
Şi şoapta dinspre Cer, cu blândul mamei grai.

E Patria îndemnul tatei dinspre astre,
Să-i îngrijesc izvorul cel săpat de el,
Ca apa, susurând, s-ajungă-n valurile-albastre
Şi, de acolo, aburii de Patrie – la Cer.

E Patria podoabă, coroană princiară
Ce-nnobilează răzăşeasca-mi viţă,
Ea sevă-mi dă de pom pătruns de primăvară
Căci gata-mi e de rod întreaga mea fiinţă.

LIMBA ROMÂNĂ

Limba Română e glasul mamei
la capăt de leagăn –
eu fiind pruncul cel de demult.
*
Limba Română e porunca tatei –
la primii mei paşi –
de-a întâmpina omenia rostind „bună ziua!”.
*
Limba Română-i incantaţia din Liturghia
la care mi s-a rostit prima oară
numele de botez – Gheorghe.
*
Limba Română-i ecoul adâncului
în care-mi rostesc strămoşii
şoapte testamentare.
*
Limba Română-i graiul vorbit –
de-a valma cu oamenii –
chiar şi de Sfânta Creaţie.
La noi, de la Geneză,
vântul adie ori vijeleşte,
izvorul răcoarea-şi şopoteşte,
albina mierea-şi urzeşte,
privighetoarea trilu-şi măiestreşte –
în Limba Română.
*
O, Doamne,
abia acum aflu
că Tu eşti – chiar Tu! –
Autorul ABECEDARULUI
Limbii Române!

NEGOCIERE CU CLIPA

Clipă ce îmi porţi numele,
nu muri încă!
Mai zăboveşte o clipă,
picătură de timp!
E încă în pripă…
*
De ce-i faci tu, Clipă,
hatârul Veşniciei?!
Nu vezi că nemurirea ei
e clădită pe cadavre,
pe clipe uitate!?
Dă-mi, Clipă, dreptate…
*
Hai, lasă-te mituită,
Clipă cinstită,
şi primeşte-mi
rugămintea smintită!…
*
Clipă ce îmi porţi numele,
încă nu muri –
Că-n moartea-mi,
Tu moartă vei fi!
Ce-i pasă Veşniciei
de-o clipă, de-o zi,
sau chiar şi de două?!
Ce-i pasă mării
de bobul de rouă?!
*
Hai, Clipă ce-mi porţi numele,
încă nu muri,
amână asta pentru altă zi!…
Încă nu-mi fi, Clipă, călău,
Ca şi cum n-ai şti
Că mori şi tu
Odată cu numele meu!
*
Pe mâine, Clipă,
când…te voi ruga din nou
să nu ne zidim, încă,
în al Veşniciei soclu –
să ne amânăm, Clipă,
o clipă sorocul.

MAICA SUFLETELOR NOASTRE

În trup, o maică-avem de fiecare,
Da-n Duh avem cu toţii sus, la astre,
O Adoptivă Maică Mare –
E Maica sufletelor noastre…

Pe toţi ne ţine Maica în frăţie,
Ne mângâie-n tristeţea omenească
Şi deznadejdii noastre-i dă tărie
Durerea Ei din viaţa pământească.

Acolo sus la Ceruri Maica Sfântă
Ne pregăteşte leagăn de alint
Şi trecerea va fi mai blândă
Având-O sol la Fiul Ei Iubit.

Noi laudă-Ţi trimitem înspre astre
Şi rugăciuni adânci de întărire,
Maicuţă Sfântă-a sufletelor noastre,
Speranţa noastră-n nemurire.

TOAMNĂ

E tristă Toamna în grădină,
Căci vântu-i smulge voalul, i-l deşiră,
Că roada ei dospită e-n cămară –
Şi iarna o va prinde goală.
*
Şi totuşi norocoasă-i firea vegetală
C-aproape moare, dar renaşte iară…
Că iarna nu-i va frânge viaţa
Şi-o va împodobi din nou verdeaţa…
*
Ce-ar fi să fie-aşa cu omul –
Să amorţească-n toamna lui, ca pomul,
Şi să-nflorească iar în primavară…
Şi iaraşi să mai aibă-o…vară.
*
Iar când o toamnă va-mplini
Sorocul omului pătruns de vegetal,
Să fie asta-ntocmai cum ar fi
Că a plecat din viaţă un…stejar.

NU MĂ-NCUMET

Nu mă-ncumet să m-avânt
Dincolo de neştiut;
Tind doar până unde gândul
Află visului intrândul.
*
Nu mă-ncumet să m-avânt
Dincolo de nevăzut;
Îndrăznesc doar până unde
Soarele sub deal s-ascunde.
*
Nu mă-ncumet să m-avânt
Nici când am în pânze vânt,
Căci mă depărtez de mal
Numai cât mă duce-un val.
*
Nu mă-ncumet nici când harul
Cere doar să-ntind paharul,
Căci şi azi, precum şi ieri,
Doar râvnesc la primăveri –
*
Şi-anotompurile mele
Au fost doar un joc de iele,
Amăgiri cu chip de zâne
Ce-au tot ars în rug cu mine.