„ROMÂNUL NU PIERE”

 1 decembrie

Ion Coja

Text dedicat zilei de 1 Decembrie

Invităm pe cititorii noştri să zăbovească o clipă, ceva mai lungă, asupra acestei ciudate zicale româneşti: „românul nu piere”… Spre a medita nu atât asupra înţelesului, cât la faptul în sine, că s-a putut ajunge la o asemenea vorbă! Ea ne spune, prin însăşi existenţa ei, de câte zeci, sute ori mii de mii de ori vorbitorii limbii române s-au văzut în situaţia de a pieri şi n-au făcut-o pentru că românul nu piere… Ne e greu să găsim ori să imaginăm o expresie mai potrivită, amarnic de potrivită, pentru a simţi şi spre a sugera şi altora cât de dramatică va fi fost lupta românilor, căci luptă a fost, o luptă-i viaţa, deci te luptă!, nu?, pentru supravieţuire, pentru păstrarea fiinţei naţionale! Cumplite trebuie să fi fost încercările prin care am trecut ca popor şi pe care le-am depăşit cu moartea pre moarte călcând cu o conştiinţă de sine, naţională, mereu limpede şi clară, de s-a ales asemenea cutremurătoare vorbă: românul nu piere…
E şi multă amărăciune în această zicală, dincolo de “optimismul” ei. E mai întâi amărăciunea noastră, a celor de azi, de a şti că existenţa strămoşilor noştri a stat de atâtea ori în cumpănă cu pieirea, şi mai e şi a celor de odinioară amărăciunea de a fi fost nevoiţi să-şi comenteze cu asemenea cuvinte înfricoşătoare istoria, trecerea prin lumea asta minunată…
Să-ţi faci curaj nu la izbândă, ci la supravieţuire, asta ce poate să însemne decât că nu-s vorbe goale toate cele ce s-au rostit, fie de către învăţaţii noştri, fie de către învăţaţii străini, istorici în primul rând, despre puterea românească de a accepta înfruntarea cu mari primejdii, de a răbda şi de a suferi, de a se mulţumi cu scăparea de la pieire, în aşteptarea unui viitor îndoielnic mai bun, dar asumându-ţi acest destin odată cu propriul nume de român, de care să nu vrei să te lepezi?! Ca de o credinţă! Ca de un jurământ! Ori blestem!…
Căci românul nu piere, semn că mulţi i-o doresc! Cine? De ce?
Căci, din păcate, unii într-adevăr ne-au dorit-o, deseori în locul stingheritoarei şi incomodei recunoştinţe!… Să nu-ţi îndatorezi prietenii ca să nu-i pierzi și să ţi-i faci duşmani!… Şi mai ales vecinii! De câte ori nu s-a repetat această amară poveste, obligându-ne să conchidem cu o altă zicală, poate la fel de tristă: “apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!”… Va mai fi fiind şi-n alte limbi, la alte neamuri o asemenea vorbă? Dumnezeu ştie!… Noi nu ştim! Şi am fi gata să vedem în această vorbă încă un semn al destinului unic de care s-au învrednicit românii sau, nefiind vorba de nici o vrednicie deosebită, mai degrabă soarta i-a ales ori s-a nimerit numai aşa… S-a nimerit că românul nu piere… O dată? De două ori?…
O vorbă ca asta nu iese însă cu una, cu două! Ci cu nouă. Nouă zeci şi nouă, de ori, de câte ori românul trebuia să piară şi n-a pierit, ci s-a încăpăţânat, împotriva cui?, să dăinuie, el, cel de-un leat cu veşnicia, încât nu e deloc de mirare că unora li s-a părut, după legea numerelor mari, că nu se poate altfel, adică din întâmplare, ci este cu siguranţă un tâlc mai adânc în această salvare de la pieire, deci s-a petrecut ori săvârşit într-un scop, un ţel, cu o menire deci, şi care să fie aceasta?, în istoria pe care românii au ocolit-o un mileniu de zile, au refuzat-o, i-au întors cu lehamite spatele ori s-au retras numai deoparte, regăsindu-se pe sine, când, cu zgomote deşarte, vreme trece, vreme vine!… Şi asta se cheamă a boicota istoria?…
Negreşit că am boicotat-o! Șşi zic şi eu aşa ca să folosesc un cuvînt pe înţelesul tuturor, șşi deja îndătinat, consacrat! Dar mai pe înţelesul oricui ar fi să te întrebi: păi asta mai e istorie?… Păi cum să n-o boicotezi tocmai din drag pentru istorie?!… Pentru istoria cea măiastră şi adevărată! Dar ce să înveţi din istoria ceastălaltă, din istoria păţită, săvârşită în deplina ei nedesăvârşire, din istoria acelui ev barbar, de năvaliri bezmetice înspre luminile altora spre a le stinge mai ales, înecându-i în sânge pe cei vrednici de le-au aprins şi şi-au primit pentru asta răsplata de sânge cuvenită celor cum se cade să fii, răsplată atent şi grijuliu consemnată de istorie, căci asta se cheamă istorie: să jefuieşti, să distrugi, să omori… Să învingi! Cu orice preţț! Inclusiv al lepădării de umanitate! Care-i baiul?! Doar eşti eroul consacrat de istorie!
Ce-i de învăţat din istoria asta altceva decât că, cu orice preţ, să nu te amesteci cu cei ce o fac, ci să iei distanţa cea mai mare de hoarda deşucheată de năvălitori șşi prădători, ucigaşi, delicvenţi la ordinea morală a lumii… Șşi să te retragi de-o parte, regăsindu-te pe tine când în jurul tău, cu zgomote deșarte, se face, chipurile, istorie…
Căci există atâţia aşa zişi tot oameni, cei mai mulţi se pare, care nu se pot suporta pe ei înşişi şi fug de singurătate, cu capul încins de mecanismul neuns al gândirii vâjâindu-le de gândurile ce nu vin, de ideile care îi refuză! Șşi, bieţi infirmi, se prăbuşesc orbeşte spre a se adăuga izbăvitor angrenajului gregar pustiu de gânduri şi de simţire, atâta fiindu-le suficient ca ţintă a vieţii: să te prinzi tovarăşș cu tartorii zilei, să prinzi şuvoiul de ape tulburi pentru a te lăsa purtat în scursoarea lui deşănţată spre belşugul altora, înecându-l, murdărindu-l, spurcându-l. Spre luminile altora, stingându-le!
Pentru cine nu cunoaşte ori cunoscând-o n-a putut îndura singurătatea păstorului ori a semănătorului, pentru cine nu poate suferi răbdarea aşteptării înfrigurate de la voia rodniciei ce numai din înaltul cerului se hotărăşte şi coboară, alegându-i ogorul spre a-l îmbelşuga, pentru cine nu are cu ce gânduri petrece de unul singur în monotonia trudnică a muncii, cumplit trebuie să fie chinul de a fi obligat să te regăseşti pe tine însuţi când n-ai ce găsi!… Tortura regăsirii cu nesinele său… Cu pustiul!… Pentru acest chin nu există decât un singur leac: să faci istorie!… Istoria de care am avut parte!…. O astfel de istorie au boicotat românii în vestitul lor mileniu de „absenţă” din istorie! ȘI-am fi boicotat-o până azi de s-ar fi putut! Am fi refuzat-o in aeternum!
Căci asemenea parteneri îi laşi să curgă în plata Domnului, dându-te la o parte din calea nefiinţei lor înverşunate, ferindu-te a te prinde lor tovarăşi!…
Dacă am încerca să ne imaginăm un popor de oameni singuratici, de oameni care ştiu să preţuiască răgazul regăsirii cu sine însuşi, cu gândurile proprii, apoi noi, românii, suntem cu siguranţă un astfel de neam de oameni. Ăsta ne e soiul. De aceea, probabil, cântecele noastre nu se cântă în cor, ci de unul singur, doinind în pustietatea codrului sau a plaiului… Umplând pustietatea cu preaplinul sufletului nostru!
Ca şi gândurile, care numai aşa îţi vin în minte, de unul singur!… Dar ce mare plăcere să le împărtăşeşti altora apoi, punând ţara şi lumea la cale, în lungi şi nesfârşite colocvii, al căror obicei s-a pierdut în mai toată lumea asta grăbită şi care nu mai are timp de stat la vorbă, aşa cum noi, românii, ne găsim întotdeauna bucuroşi de a revărsa din tolba gândurilor adunate în ceasul tihnit al singurătăţii!… Nu, nu ne place să cântăm în cor, şi nici să gândim în cor, mai curând – din principiu, gândim razna fiecare de celălalt, iar împreună ne adună numai bucuria moromeţiană de-a târgui gânduri şi idei, ale tale şi ale altora… Şi mai ales bucuria de a face haz unul de altul şi de tine însuţi şi, fireşte, hazul, supremul haz de necaz… De necazul nostru şi de necazul altora că românul, iată, nu piere!… Ci străbate satul pe mijlocul uliţii cu cuşma pe-o ureche rugându-se la Dumnezeu în gura mare să-i ţie în viaţă duşmanii, ca să vadă șşi ei cât de mult îi place lui viaţa!… Ca să vadă duşmanii cum românul nu piere…
Ne ispiteşte obligaţia de a privi şi “ştiinţific” această vorbă, bunăoară pentru a ne întreba cât va fi fiind de veche, adică întrebându-ne care să fie epoca de zbuciumată istorie românească, la al cărei capăt românii vor fi ieşit la liman cu această învăţătură de minte pentru cei ce s-au îndoit… Pentru cei ce s-au bucurat să ne vadă la greu, copleşiţi, striviţi, sfârşiţi… Dar ne dăm astfel seama că această zicală ar putea fi oricât de veche sau de nouă… Căci nu există epocă de istorie, măsurată fie cu mileniul, fie cu ziua ori ceasul, despre care istorisind să nu poţi încheia, cu fel şi fel de înţelesuri, prin aceeaşi această acea vorbă demnă deopotrivă de un imn naţional şi de un bocet! Tot naţional!… Românul nu piere!… Pur şi simplu nu piere!… Nu piere şi aşteaptă!… Îşi aşteaptă, cu siguranţă, rândul la istorie. La istoria cea adevărată, pe care merită s-o trăieşti, de care să nu-ţi pălească obrazul de ruşine pentru soarta ce-o ai avut de-a te naşte om…
În cumpănă cu pieirea aflându-se de atâtea ori, românul şi-a dezvoltat o pricepere aparte de a găsi soluţia individuală la încercările vieţii, ale istoriei. El nu se vede pe sine cuceritor războinic, conducător de oşti atot-nimicitoare. Nici nu se răscoală cu toţii înainte de a încerca fiecare, de unul singur, cum poate să se descurce… Nimic mai străin firii noastre decât duhul conjuraţiei, spiritul de gaşcă, de mafie ori conspirativ, masonic. “Cine-i tînăr şi voinic Iese noaptea pe colnic, Fără par, fără pistoale, Numai cu palmele goale” sună idealul românesc de afirmare a personalităţii umane, în luptă dreaptă, numită de aceea “românească”. Fără şiretlicuri, fără substituţi artificiali ai bărbăţiei: par, pistoale şi câte au mai inventat lepădăturile pământului… Neputincioşii șşi nevolnicii!…
“Trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”
Magnifică consemnare… Ea face pereche cu celebra diatribă a lui Cervantes la adresa celor ce au introdus armele de foc – „satanica scorneală”, în confruntarea militară, anulându-i acesteia caracterul cavaleresc, voinicesc. Donquijotismul moldovenesc, aşadar, al românilor!, ca o componentă a firii noastre… Deseori consemnată în istorie!…
…Românul se visează mai ales haiduc, războindu-se de unul singur cu toată lumea asta de răutăţi… La un loc, împreună, pe români îi adună în mod obişnuit numai bucuria petrecerii. Şi, har Domnului, ştim să petrecem! Încă mai ştim!… O ştiinţă azi atât de rară…
Fireşte, răsare de la sine dinaintea noastră întrebarea: ce-ar fi câştigat lumea şi ce-ar fi pierdut dacă până la urmă izbândeau cei ce au vrut atât de mult ca românul să piară?… Ce-ar fi câştigat lumea, restul lumii şi în primul rând cei din preajma noastră este uşor de spus: o ţară, un pământ frumos şi roditor, un spaţiu “vital” mai larg, mai cuprinzător! Mai cuprinzător pentru cine?… Căci, încercând a umple acest spaţiu cu alţii, tot oameni, nu?!, ajungi inevitabil să faci comparaţii şi să cauţi astfel răspuns şi la cealaltă parte a întrebării: ce ar fi pierdut lumea odată cu pieirea noastră de români?…
Un răspuns mai explicit nu e de dat în câteva pagini ori zeci de tomuri. Ci, iarăşi, cel mai uşor ne vine să rezumăm (deocamdată?) întregul răspuns într-un cuvînt: românii, în câteva milenii de existenţă istorică continuă, au creat un stil de comportament, un mod numai al lor de a face faţă solicitărilor şi ispitelor de tot felul, un stil românesc. Mai ales acesta era păcat să piară…
Există ceva care dă neamului românesc, ca popor, ca naţiune, o unitate deplină. Nu e vorba numai de unitatea de limbă, evident extrem de importantă! Această unitate e totuşi de domeniul instrumentalului, nu al finalităţii, fiind doar mijlocul prin care s-a ajuns la un scop, la un rezultat încă mai înalt, mai subtil, mai important, mai definitoriu. Acesta este tocmai stilul românesc, specificul naţional.
Nu mi-e la îndemână să spun hic et nunc în ce constă acest stil românesc, stil care şi-a pus pecetea, nu totdeauna uşor vizibilă, pe tot ce ar fi românesc în istoria noastră, în arte, în moravuri, în datine şi obiceiuri, în limbă şi în toate celelalte care sunt creaţie spirituală românească. Voi observa numai cât de importantă a fost în cultura noastră, în gândirea minţilor noastre mai luminate, grija salvgardării specificului naţional românesc! Toţi, dar absolut toţi cei ce merită un loc în istoria culturii româneşti au avut a se pronunţa răspicat în apărarea acestui specific. Eminescu însuşi este Eminescu întrucât a ştiut să fie şi teoreticianul cel mai pătrunzător al luptei, căci luptă a fost şi aceasta, de salvare şi impunere a specificului naţional românesc. Nicăieri în lumea asta – după ştiinţa noastră, fireşte! – nu s-au purtat atât de aprinse şi de hotărîtoare discuţii, încă neîncheiate, în jurul ideii de specific naţional care apare, astfel, ca idee culturală majoră a României moderne. Adică a acelei Românii în care, ca urmare a intrării în circuitul cosmopolit al modernizării, al europenizării, s-a resimţit mai acut ca oricând atentatul la acest specific, la stilul românesc de a fiinţa ca om şi ca naţiune. Stil ce chiar că era păcat să piară!…
Cu domniile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu se încheie epoca de afirmare militară a poporului român. Vreme de un secol şi jumătate ne vom afla copleşiţi de numărul şi puterea străinilor, a trei mari imperii care îşi disputau, câineşte, pământul românesc. Sunt acestea vremuri în care istoria noastră nu se va mai face pe câmpul de luptă, în acte de superbă bravură, de care nu ne lipsiseră veacurile anterioare. Istoria noastră va însemna în aceste vremuri zis „moderne” o continuă creştere a conştiinţei de sine, româneşti, a poporului român, în primul rând prin marile fapte ce le vor săvârşi cărturarii neamului.
Nu-i uităm pe Horia şi Tudor, ori pe Brâncoveanu sau pe Grigore Ghica, martiri sublimi, aşa cum nu-i uităm nici pe cei care cu sabia smereniei lor au apărat ţara, drept care ei se şi numesc ţăranii, şi care în vremurile acelea de grea cumpănă, când ţara nu mai era în putere să ridice oaste, spre a se război deodată şi cu sultanul, şi cu ţarul, şi cu împăratul, nu fugeau boiereşte din calea oştirilor străine, peste munţi, ci rămâneau pe locul trudei lor spre a se lupta nu cu arma, ci cu prezenţa lor, firavă, dar îndărătnică, spre a şti că ţara nu e pustie, ci îşi are locuitori statornici, care pot fi chiar nimiciţi, dar niciodată clintiţi de pe acest pământ!…
Nu-i uităm pe nici unii, dar nu uităm nici că ţara asta, în fiinţa ei neatârnată şi întregită este şi opera învăţaţilor români, a dăruirii de sine cu care, de la Inochentie Micu şi până la Nicolae Iorga, au ştiut – şi asta le-a fost ştiinţa de căpătâi – să se pună în serviciul neamului şi-al ţării. Dar mai ales au ştiut să recunoască în felul românesc de a fi, în “specificul naţional” românesc, în firea românului, podoaba cea mai de preţ a neamului nostru. „Parcă se luptă nu atât pentru supravieţuire, cât mai ales pentru a-şi apăra puritatea limbii” scria pe la sfârşitul secolului al XV-lea, despre români, Antonio Bonfini! La fel a fost şi lupta cărturarilor români, patru secole mai târziu, nu atât pentru supravieţuire, căci n-o acceptau cu orice preţ, cât mai ales pentru a păstra neatinsă România noastră! Bogăţia noastră de suflet!
Suntem, în Europa, în lumea asta mare, făuritorii unei culturi populare fără pereche de bogată atât în extensia ei, în varietatea ei, cât șşi, mai ales, în profunzimea sufletească, spirituală a acestei culturi. Ca literatură, această cultură populară este orală, nu zace în biblioteci, în manuale șşi tratate savante, ci este vie în conştiinţa, în mintea celor ce se împărtăşesc din ea. Este la purtător! Produce efecte în comportamentul nostru zilnic, în modul de a privi șşi recepta spectacolul lumii. Românul, ca purtător al acestei culturi este un receptacul sferic, capabil să se conecteze cu întreaga realitate, să se bucure organic de întreaga Creaţie. Nimic nu este mai străin românului ca ideea de a se specializa, de a se hiper-specializa, de a ignora ansamblul! Întregul! Adică firea șşi rostul a tot ce există! În felul său, inclusiv la nivelul meşteşugarului din sat, priceput la toate meseriile, românul aspiră la statutul de uomo universale de odinioară!… După modelul medicului get de odinioară, pomenit admirativ de Platon, care recomanda o medicină șşi o terapie a întregului trup, incluzând șşi corolarul sufletesc!… Nu pe specializări tot mai înguste!
E atâta metafizică în limba română șşi în literatura orală, populară, cum nu mai găseşti la multe alte neamuri!
La Trianon, când s-a discutat soarta Transilvaniei, adversarii noştri de la Budapesta au comis imprudenţa de a emite pretenţii în numele închipuitei lor superiorităţi spirituale, culturale! S-au făcut de rîsul Europei adunate la Versailles! Ionel Brătianu nu s-a coborît să intre în vreo dispută avocăţească pe acest subiect insolent, ci s-a mulţumit să depună în faţa comisiei decidente două teancuri de înscrisuri, invitându-şi adverasii să dea, dacă au cu ce, replica maghiară la (1)colecţia de proverbe româneşti publicate în zece volume de Iuliu A. Zane șşi la (2) colecţia revistei săptămânale „Convorbiri Literare”, al cărei număr inaugural era datat 1 Martie 1867… O revistă de literatură care apărea cu regularitate de peste 50 de ani, revistă pe care avea cine s-o publice şi mai ales avea publicul care s-o citească! Aşa ceva nu mai exista nicăieri în Europa! De Budapesta nici nu putea fi vorba! …Revista apare şi azi! Adică de un secol şi jumătate trecute fix!…
Sunt nenumărate asemenea momente șşi fapte de excelenţă care ne pot singulariza șşi evidenţia! Din păcate neglijăm să alcătuim inventarul lor complet șşi plecăm prea uşor urechea la cei care scornesc orice ca să ne singularizeze în negativ, în derizoriu!
Cum se întâmplă cu cei care în zilele noastre se străduie să nege romanitatea noastră, faptul că descindem din cel mai important popor al antichităţii, cu aportul cel mai consistent la civilizarea planetei! Deşi, dacă mă gândesc bine, s-ar putea ca aceşti ciudaţi, în ciuda analfabetismului lor, să aibă ceva dreptate, chiar şi fără voia lor. Aşa că zic șşi eu ca ei: noi, românii, într-adevăr, nu suntem urmaşii romanilor aduşi în Dacia de Traian! Noi, ca români, nu avem motive să ne recunoaştem în mentalitatea lor, în imboldul care i-a adus în Dacia! Nu, cu siguranţă nu suntem urmaşii acelor romani!…
Ci noi suntem urmaşii romanilor care au rămas în Dacia după retragerea aureliană!… Ai romanilor şi dacilor care au făcut religie din statornicia lor pe acest pământ!
Ce spectacol extraordinar va fi fost pentru cine avea ochi să vadă şi minte să priceapă!… Să priceapă bunăoară că-n tot răul e şi un bine, căci vântul, când bate, numai pleava o mişcă de colo-colo!… A fost multă pleavă şi printre cives romani din Dacia anului 270 e.n., mulţi care aflaseră şi pricepeau bine, cu câtă latină ştiau, că ubi bene, ibi patria. La toţi ăstora împăratul Aurelian le-a dat ordin să treacă Dunărea în sud! Şi să întemeieze o altă Dacie, după zicala că ubi bene, ibi Dacia… Iar în nordul Dunării a fost astfel să rămână strămoşii noştri, cei cărora de-atunci încoace le-a plăcut să se tot joace cu cuvintele, scornind fel şi fel de vorbe noi, precum că ubi patria, ibi bene, sau ibi bene, ubi Dacia!… Dacia traiană, bineînţeles. Dacia românească!… Fie pâinea cât de rea…
Atunci să se fi spus prima oară că românul nu piere?… Șşi tot atunci să fi apărut şi vorba că tot răul e spre un bine?… Aceeaşi resemnată familiaritate cu suferinţa… Aceeaşi tenace şi potolită încredere, formulată într-un chip atât de discret şi, din nou, paradoxal: în tot răul e şi un bine… Căci mare bine i-a mai făcut Aurelian neamului nostru românesc alegându-i dintre locuitorii Daciei de la anul 270, să ne fie strămoşi, numai pe cei ce într-adevăr ne meritau ca urmaşi, numai pe cei ce au înţeles că trecând Dunărea sau Mediterana cerul nu se schimbă deasupra ta, nu rezolvi astfel nici una din frământările mari ale vieţii, în care mai ales pe tine însuţi te ai potrivnic, adversar, concurent, şi rişti, deşi alergând singur, să ieşi al doilea, mereu al doilea, dacă mereu vei alerga numai şi numai după ubi bene… Nefiindu-ţi tu ţie însuţi destul ca să-ţi fie bine!… Binele din tine însuţi… De neaflat!… Şi-atunci pleci în lume, treci Dunărea!… Treci oceanul!
Şi numai aceia vor fi rămas în nordul Dunării mai departe, urcând în timpul care nu e timp decât într-un spaţiu neschimbător, numai ei vor fi rămas în Dacia: cei cărora, ca să le fie bine, căci tot omul caută binele, le era destul viaţa lor lăuntrică, de fiinţe cugetătoare puse dinaintea unor întrebări, îndoieli şi nelinişti la care răspunsul şi izbăvirea nu ţi le putea oferi geografia, ci numai cărările atât de puţin umblate de om ale sufletului său. Noi, românii, cărările acestea şi ale codrului le-am învăţat tare bine. Ori poate de aceea am şi rămas, căci le ştiam prea bine!… Ne tragem aşadar din strămoşi care nu s-au temut de această repetată regăsire şi confruntare cu sine, ci am făcut din ea chiar farmecul vieţii. Al omului!… Șşi nu ne-am clintit din Dacia Traiană… Dacia maternă!
Nu ne-am clintit din sinea noastră!
Suntem dar şi noi un neam ales şi de aceea nu se putea să pierim!…
Ne-am ales unii de alţii prima oară la anul 270, când unii am rămas, iar alţii au plecat în plata Domnului!… După două principii de viaţă diametral opuse: ubi patria şi ubi bene… După aceleaşi răscruci ne-am mai ales de-atunci mereu, unii de ceilalţi, iar urma lor, a celor plecaţi să-şi caute sufletul unde era viţelul mai gras şi aurul mai galben, mereu s-a pierdut… Aşa cum fără urmă s-au pierdut mai întâi şi întâi toţi cei ce au ascultat de porunca aureliană. Cei ce au crezut că ubi bene, ibi patria… Praful șşi pulberea!… Am rămas şi numai noi n-am pierit, cei ce am ştiut că ubi patria, ibi bene, chiar şi atunci când o duci mai rău, mai rău de tot chiar…
De la această opţiune fundamentală porneşte stilul românesc de comportament. De la refuzul de a se buluci peste Dunăre, căci va fi fost şi atunci o goană, nu de barbarii agresori, ci o precipitare penibilă după binele ori mai-binele de dincolo de Dunăre, să se înfrupte din el mai devreme şi mai consistent. Apucătorii şi jepcarii, învârtăreţii şi isteţii, oportuniştii, care ştiau că numai primilor sosiţi le va fi dat să se înfrupte pe alese, celorlalţi, ce pregetau şi nu se prea îndemnau şi aveau să ajungă prea târziu, tarde venientibus, doar să culeagă, ce va cădea de la ospăţul deştepţilor, ossa…
Psihoza aureliană!…
Cum i-a mai cernut pe bieţii români chemarea vechiului dicton, atât de universal: ubi bene, ibi patria!… Şi toţi cei care au plecat după această patria morgana, cât mai erau ei de convinşi că-i lasă pieirii pe toţi cei ce rămâneau acasă?! Care acceptau chiar să piară decât să devină altceva, alţii, înstrăinându-se de ei înşişi, căci ăsta era preţul lui ubi bene, ibi patria!… Căci chiar dacă unii s-au ţinut tari să nu-şi părăsească odată cu ţara şi credinţa, graiul strămoşesc şi numele părintesc pentru a le fi mai bine, în cele din urmă, dacă nu lor, măcar fiii fiilor şi-au uitat de toate astea şi s-au risipit fără urmă din ce-au fost vreodată moşii lor!… La fel şi cei rămaşi, rămaşi printr-un legămînt care nu putea fi pe veci rostit, ci trebuia cu fiecare generaţie reînnoit, căci fiecare generaţie a avut de dat obolul ei în suflete, acele suflete care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns la concluzia că ubi bene…
Şi ne-am cernut alegându-ne unii de alţii mereu, de zeci şi zeci de ori, de câte ori, nenumărate, alternativa belşugului şi a huzurului a stat în cumpănă cu năpăstuita şi sărăcăcioasa noastră românie… În cumpănă cu sărăcia și nevoile neamului! Şi iar ne-am ales unii de alţii… Căci firea omului se moşteneşte cel mai greu!… Agonisita sufletească!… Nu-i ca averea cea pipăită şi văzută, pe care o poţi lăsa copiilor întreagă, printr-un simplu act de danie!… Sufletul cu care reuşim să ne împodobim fiinţa nu se moşteneşte atât de simplu! Şi câţi părinţi n-au lăcrămat amarnic văzându-şi odraslele că nu înţeleg cum vine aia că ubi patria, ibi bene, când toată lumea, în lumea asta mare șşi deşteaptă foc, judecă dimpotrivă, că ubi bene, ibi patria…

*

…Educaţia, buna creştere a celor ce ne urmează lăsându-le pe mână ţara, este problema problemelor, grija grijilor!… Căci cu fiecare dintre copiii noştri se ia de la capăt îndelungatul şi gingaşul proces de făurire, de topire şi laminare a metalului cel mai de preţ: sufletul de om, purtarea de om… De om de omenie!
Ce simple ar fi toate dacă odată cu casa şi alte bunuri, agonisite într-o viaţă, a ta, şi-n altele, ale celor de dinaintea ta, ai putea lăsa copiilor şi nepoţilor tot ce-ai agonisit şi-n adâncul sufletului tău, tot ce s-a adunat întru credinţa ce te-a ţinut treaz la datorie, rezistând nenumăratelor ispite, ispite ce-i vor pune la încercare şi pe copiii tăi, şi nu ştii cum să-i poţi face să judece şi ei, cu aceleaşi ori altele, şi mai bune, temeiurile credinţei că ubi patria, ibi bene!…
Şi astfel, având a trece fiecare generaţie prin sita aceloraşi ispite şi poveri, dinaintea cărora a stat fiecare ins singur cu ce se învrednicise să agonisească şi să numească a fi acela sărac sufletul său, la capătul istoriei româneşti s-a ales o selecţie nu biologică a indivizilor, ci una stilistică. Nu șştiu dacă suntem, ca români, o rasă, un neam de oameni cu caracteristici antropologice aparte, măsurabile, dar șştiu bine că mai presus de orice îndrăgim șşi, de la Dromichaete șşi până azi, practicăm un anumit stil, o anumită manieră de a ieşi în lume, de a o recepta şi de a i te dărui, toate acestea, pe limbajul popular, chemându-se norocul de a fi în stare să simţi româneşte!…
Cutare simte româneşte! Elogiu suprem în lumea noastră, danubiano-carpato-pontică!

*

Desigur, e foarte schematică toată povestea de mai sus. Ea se brodează în jurul unui adevăr însă greu de contestat șşi uşor de verificat: pe cât de aprigă a fost politica de deznaţionalizare a românilor – în Austro-Ungaria, dar şi prin alte părţi, pe cât de aprigă șşi de discretă mai ales este încă această politică, pe tot atâta a stat numai la bunul plac s-o facă al celor ce, în vreun fel sau altul nimerindu-li-se să ajungă printre noi, s-au hotărît să se prenumere printre noi… Să fie noi! Români!
Sunt cu miile, cu sutele de mii românii care au fost nevoiţi, au fost constrânşi, n-au mai avut încotro, şi s-au declarat de alt neam, au devenit în timp altceva, s-au pierdut de turmă, ca o condiţie a supravieţuirii lor!… Nu există străin însă care, ajuns pe plaiuri româneşti, să fi fost obligat de legile noastre sau de anturajul uman românesc să-şi abandoneze neamul, părinţii, conştiinţa de sine…
Contrastul în care intră astfel lumea românească cu întreg contextul uman şi politic din jur, balcanic șşi european, ar fi de natură să încheie orice discuţie serioasă nu numai pe tema Ardealului… Ardealul este al nostru, români, maghiari, saşi, secui şi câte neamuri vor mai fi fiind în Ardeal trăitoare, este al celor ce simt, româneşte, că ubi patria, ibi bene. Unde-i Ardealul, acolo e şi patria noastră!… Patria noastră cea românească, românească nu doar pentru că suntem mai mulţi românii, vorbitorii de grai romanic, ci suntem mai mulţi cei ce angajăm prin fiinţa noastră un stil de existenţă, un farmec aparte al purtărilor şi gândurilor, al glumelor şi-al petrecerilor noastre, al trecerii noastre prin această lume! Este farmecul românesc al Ardealului!
Nepieritor ca șşi românul!

1986

(Fragment prelucrat din Ion Coja, Transilvania. Invincibile Argumentum)