ŞTEFAN DUMITRESCU : MIHAI EMINESCU – UN IISUS AL POPORULUI ROMÂN ( 1)

O IPOTEZĂ TULBURĂTOARE

DE CE A EŞUAT MISIUNEA CHRISTICĂ A LUI MIHAI EMINESCU ÎN ISTORIA POPORULUI DACO-ROMÂN ?

ESEU DE FILOZOFIE A CULTURII ROMANE
CARTE DE EDUCAŢIE A POPORULUI ROMÂN. PREGĂTIREA POPORULUI ROMÂN ÎN VEDEREA SALVĂRII SALE ŞI A REZISTENŢEI PE TOT PARCURSUL MILENIULUI III

Ediţia a doua

Moto

„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar” – Mihai EMINESCU

„…neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la „nemurire”, mai ales prin creaţia lui Mihai Eminescu. Petrolul şi aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea….Toate acestea s-ar putea întâmpla.. Un singur lucru nu se poate întâmpla : dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.”
Mircea ELIADE, 1985

Un alt argument foarte important, care ne spune că Mihai Eminescu a fost un trimis din cealaltă dimensiune în istoria şi în existenţa poporului român, pentru e re-învigora, re-potenţa dezvoltarea acestui neam este chiar mărturia de mai sus a marelui poet :
„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar” – Mihai EMINESCU

Ştefan DUMITRESCU

O nouă Viziune-concept inedita asupra lui Mihai Eminescu a vieţii şi a operei sale

Eminescu, cea mai mare minte pe care a ivit-o acest popor de trei milenii încoace, poate şi cel mai citit scriitor român (dar şi cel mai necitit scriitor român este, din păcate, un mare necunoscut in ţara lui, şi o enigma pentru poporul său. În timpul vieţii lui a fost aproape nereceptat şi necunoscut (gazetarul ce a mai fost cunoscut de câteva sute sau mii de cititori care citeau gazeta în care scria, iar poetul de cercuri de prieteni, de cercul lui Eminescu, care nu erau aşa mulţi), iar după moartea lui, până catre anii 1930, Eminescu este socotit un poet “mandolinist”, după expresia lui Şerban Cioculescu, adică un poet uşor, facil, care a ascis poezii de dragoste pentru compozitorii de romanţe. Un poet ale cărui creaţii, devenite romanţe, le cântă lăutarii prin cârciumi şi la grăduinile de vară. Abia în deceniul al patrulea din veacul nostru vine George Călinescu asemeni unui titan şi începe “marea descoperire a subcontinentului spiritualităţii româneşti” numit Mihai Eminescu.De la Călinescu avem în faţa ochilor şi în cultura română, un Demiurg al creaţiei în cultură, un titan al spiritualităţii româneşti.
Al doilea mare descoperitor al lui Eminescu este Constantin Noica.Din păcate, Noica nu şi-a dedicat viaţa în întregime lui Eminescu, pentru că în cazul acesta am fi avut, după anii 1960, al doilea mare moment al re-descoperirii titanului de la Ipoteşti. Să reţinem ideea că Noica, spre deosebire de Călinescu, care-l descoperă pe Eminescu într-un mod “morfologic, geografic”, Noica o ia cu cercetarea spre adâncul operei lui Eminescu. Nu-şi duce însa studiul până la capăt (vai, cât pierde Noica, dar şi Eminescu, opera eminesciană prin aceasta neinspiraţie a lui), şi faptul acesta este o mare nenorocire, o mare pierdere pentru cultura şi istora română. Al treilea moment al re-Descoperirii lui Eminescu începe, probabil, cu lucrarea noastră “Eminescianism, brâncuşianism, caragialism”, scrisă după anii 1980. Cu re-definirea radicală a conceptului de eminescianism, noi nu-l mai privim pe eminescu numai ca poet, persoana, prozator, gânditor politic. Noi îl privim pe Eminescu ca “fenomen istorico-spiritual de proporţii colosale” în istoria românilor. În istoria unuia dintre cele mai vechi popoare ale lumii. (a se vedea lucrările noastre “Eminescianism, brâncuşianism, caragialism” şi “Eminescu ca subsistem pulsatoriu, viu, al marelui sistem al spiritualităţii noastre”). În acest articol, care este rezumatul unei alte lucrări mai întinse, încercăm să aducem o nouă viziune, sau mai binezis să completăm o nouă viziune pe care am adus-o în cultura română, despre Eminescu şi Eminescianism. Viziunea este îndrăzneaţă, şi pentru că ne lipsesc unele elemente ale argumentării, am intitulat aceasta “imagine-ipostază”, aceasta viziune a lui Eminescu, ipoteză. În construirea acestei noi imagini a lui Eminescu noi pornim de la o concepţie integralistă, ca şi de la ideea de Fenomen Eminescu în istoria culturii daco-romane, şi a culturii universale. Aşadar noi credem că viaţa, opera şi persoana lui Mihai Eminescu alcătuiesc o sinteză, o fiinţă vie, pulsatorie, creatoare de cultură, o dată ce persoana şi viaţa omului au trecut în operă, iar opera este vie, pulsează de viaţă şi spiritualitate, răspândeşte cultură, simţire, gândire. Este un Fenomen istoric viu în continuă creştere, dezvoltare, într-o miraculoasă şi predestinată evoluţie. În centrul acestui Fenomen stă Omul Eminescu, cel care a creat opera (de fapt prin intermediul căruia a fost creată imensa operă,), el este izvorul , Creatorul Fenomenului Eminescu. Eminescu, creatorul, asemeni unei sonde “epistemologice” a plonjat în adâncimile sufletului românesc de unde a absorbit sevele, miturile, elementele, motivele universului imens şi subteran al Subconştientului colectiv al poporului român, sedimentele adânci, abisale, subprimare, ancestrale ale subconştientului colectiv românesc, pe care le-a pritocit, le-a “re-pritocit, aducându-le la suprafaţă şi turnându-le în noi forme artistice”. Revigorând, restructurând şi îmbogăţind astfel întregul Subconştient şi Conştient Colectiv al poporului român, lucrare de mari dimensiuni temporale, spaţiale şi de substanţă, pe care nu o putea face oricine. Cu Eminescu Imensul subconştient colectiv traco-daco-românesc intră în cea mai profundă reînnoire, restructurare, re-fundamentare, re-potenţiare, re-întindere, re-lansare a sa în veşnicie, fapt care se proiectează vizibil şi determinant la toate nivelele existenţiale ale neamului nostru românesc. Nimeni nu a mai făcut lucrul acesta până la Eminescu, din neolitic până azi, iar opera lui, aceea de re-trezire la viaţă, de repritocire, repotenţare a Subconştientului colectiv al poporului român este de dimensiuni imense, cu consecinţe enorme, imprevizibile în viitor. Cine este acest om, ne-am întrebat, care prin lucrarea subconştientului său comunică, penetrează, pune în mişcare, re-pritoceşte, re-sublimează Întregul subconştient colectiv, atât de vast şi de dureros, milenar, al poporului său, regenerând întreaga fiinţă şi întregul suflet românesc? S-a observat acest lucru, că epoca în care trăieşte Eminescu anticipează, şi este epoca celor mai mari împliniri din ultimele două milenii ale poporului român. Realizarea Unităţii social-teritoriale daco-române, atingerea unui nivel maximal de dezvoltare al sistemului socio-economic românesc, războiul de independenţă (care a fost prost fructificat, lucru care l-a întristat enorm pe marele geniu), devenirea României ca stat modern dezvoltat, european. Este ca şi cum întruparea lui Eminescu pe pământ, în poporul român, ar fi însufleţit energii subtile, nemaivăzute şi colosale, neamului său (subconştientul colectiv al lui) care s-a trezit din moarte, din lâncezeală la istorie, la progres. Altfel spus, într-un alt plan, în planul cosmic al poporului român, în nivelul său ontologic-energetic, fenomenul Eminescu este la o scară mai mică, asemenea Fenomenului Cristic, a fenomenului Iisus Cristos produs în plan cosmic-universal, şi în planul istoriei umane. Iisus este un trimis pe pământ, El face parte dintr-un plan al Lui Dumnezeu. Asemenea Lui, Eminescu este un biet om, o fărâmă de carne pe pământ, existenţa lui este o mare dramă în societatea umană, în istorie, o mare suferinţă şi o mare nedreptate făcută lui de oamenii neamului său. Trăieşte puţin şi este asasinat de către oameni, moare umil, batjocorit chiar (e vorba de Eminescu), dar în urma lui ceea ce a făcut el, opera lui, începe să crească şi să lucreze la nesfârşit, asemenea unei Catedrale vii. Opera lui Iisus Christos se continuă, creşte la nesfârşit după moartea lui impresionantă, pe cruce. Astfel creştinismul s-a răspândit în lume, iar de atunci el este viu, lucrează, efectul fiind o necontenită evoluţie a omului în universul uman, fertilizarea cu “Substanţa divină” a umanului. La fel ca în cazul Lui Hristos s-a întâmplat şi în cazul lui Eminescu. El este un Iisus românesc. (iată încă un argument, când Mozen Rozen, rabinul evreilor din România, anii 1980, îl făcea pe Eminescu fascist şi legionar, nu făcea altceva decât să săvârşească gestul ritualic pe care l-au făcut fariseii, preoţii evrei, acum două mii de ani cu Iisus, prin care l-au necinstit şi l-au condamnat la moarte. Acum ies la iveală documente care atestă cât se poate de convingător că Eminescu ar fi fost înlăturat programatic din viaţa publică, începând cu anul 1883, (după semnarea pactului secret între Germania, Austro-Ungaria şi România) aşa numita nebunie a lui fiind o înscenare, de către Titu Maiorescu şi Petre Carp, de francmasoneria vremii lui, dominată, cum se ştie, de iudeo-masoni. Titu Maiorescu era francmason, pro-evreu, executa ordinele francmasoneriei, în acelaşi timp dacă în faţă “l-a ajutat “ pe Eminescu, în adâncul fiinţei lui l-a invidiat, la urât într-un mod puternic, grosolan, acesta fiind motivul pentru care l-a asasinat moral pe Eminescu. Gestul este înfricoşător de identic cu ceea ce s-a întâmplat în cazul Lui Iisus. Ce argument mai convingător decât acesta ne trebuie! Eminescu este Iisus Christos al românilor. El n-a venit să salveze toată creaţia Lui Dumnezeu, lumea, spiţa omenească, el a fost trimis ca să revigoreze energiile epuizate ale neamului său, substanţa lui alterată, ca să reîmprospăteze, să resublimeze informaţia şi energiile “decăzute” ale întregului subconştient colectiv al neamului daco-românilor. A venit, “trimis” fiind, pe pământ, în poporul lui, a suferit şi a fost lovit, nedreptăţit, murdărit ca nimeni altul. Nu a fost om în lumea aceasta, în ţara asta mai invidiat, mau urât, obscen urât, să ne aducem aminte numai cartea lui Alexandru Grama, episcop de Blaj, apărută după moartea lui Eminescu, revelatoare în acest sens, ca Eminescu. Şi ca drept răsplată el ne dăruieşte ce nu ne-a dat nimeni de când neamul daco-românilor s-a ivit pe pământ, ne face cel mai mare dar în istorie, pentru că opera lui este, într-adevăr, cel mai mare Dar de la Deceneu încoace, făcut poporului român. Eminescu este un Iisus care purifică şi dă putere întregului neam românesc (deşi fenomenul este invizibil, el petrecându-se la nivelul câmpului psiho-energetic al neamului său, la nivelul subconştientului colectiv, al aurei poporului său, îl percepem, îl simţim concret, imens), care vine în neamul său, se jertfeşte pentru el şi îl repotenţează, îl resublimează în aşa măsură cu această energie subtilă, cosmică, nevăzută, încât creaţia în toate planurile, a neamului său, sare peste un anumit nivel onto-epistemologic-existenţial, iar neamul daco-românilor devine o naţiune europeană de seamă după 1918. Este de asemenea, aici ipoteza devine îndrăzneaţă şi n-avem toate argumentele s-o susţinem, posibil ca Eminescu, în aria neamului său, să fi îndeplinit misiunea cristică de a lua păcatele oamenilor neamului său pe umerii lui. Altfel spus cantităţi imense de energie negativă psihică, pe care le conţinea subconştientul colectiv al neamului său, subconştientul nostru individual, ale căror efecte în plan spiritual- ontologic-istoric sunt negative, distructive, să ni le fi luat ca şi Cristos, fapt care a dus la o purificare a neamului românesc, la o pozitivare a energiilor lui, consecinţa fiind progresul extraordinar al României între anii 1859-1940, “salvând” astfel poporul român. Reuşind să-l catapulteze pe o linie de evoluţie pozitivă, fapt care s-a întâmplat în realitate. Iată ce ne întăreşte şi mai mult această idee, că Eminescu în istoria neamului său a fost un trimis salvator ca şi Christos în istoria speciei umane, că a îndeplinit o mare misiune istorică, de natură asemănătoare cu cea christică. Atenţiune, noi nu spunem că Eminescu este, ca realizator al unui plan divin, ca element care face parte dintr-un Plan divin, de natură, de esenţă divină, cum a fost Cristos, care este Fiul lui Dumnezeu, este o treime din unitatea trionocă a lui Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Iată alte argumente ale acestei teze pe lângă argumentul adus mai sus (cel cu rabinul Mozen Rozen):
1) Paralelismul frapant între viaţa şi opera lui Iisus Cristos şi cea a lui Eminescu, discutat mai sus. Eminescu este un biet om de o frumuseţe umană, morală extraordinară, el receptează, absoarbe tot răul social, energia negativă a neamului său, a oamenilor, el fiind de fapt un asasinat al semenilor săi, al cunoscuţilor lui, a neamului său, dând în schimb o operă extraordinară, cu efecte pozitive, subtile, de neimaginat.
2) El este de asemenea de o cinste şi o curăţenie morală de necomparat cu a contemporanilor săi, asemănătoare cu a sfinţilor, cu a oamenilor încărcaţi cu har. Este de o frumuseţe sufletească uimitoare. Greşeşte uneori în viaţă, ca în cazul relaţiei cu Veronica Micle, pentru că spre deosebire de Iisus el nu este Dumnezeu, nu este de natură divină. Dar bănuim că vine dintr-un plan înalt, dintr-un alt nivel cosmic. (a se vedea perfecţiunea divină, de cristal, al poemului Luceafărul)
3) Asasinarea lui asemănătoare cu a lui Christos. Ies la iveală din ce în ce mai multe date, argumente că Eminescu ar fi fost scos din viaţa publică în urma unei odioase înscenări a “nebuniei”sale de către francmasoneria din epocă. Vinovatul numărul unu ar fi Titu Maiorescu. De asemenea că i s-ar fi făcut “tratamente” cu mercur care să agraveze starea organismului. Vârsta la care este asasinat moral Eminescu este aceea de 33 de ani, 1883, vârstă identică cu cea a lui Cristos.
4) Ne-am întrebat, în cazul lui Eminescu şi a lui Dostoievski (care a fost condamnat la moarte prin spânzurare, dus la execuţie sub spânzurătoare, şi scăpat ca prin minune absolut în ultima clipă, când un călăreţ care alerga cu calul în spume a venit şi i-a adus din partea Ţarului graţierea. Dacă acel călăreţ care venea de la sute sau mii de kilometrii ar fi întârziat cinci minute, dacă s-ar fi abătut pe la vreo crâşmă, sau calul şi-ar fi rupt piciorul, F. M. Dostoievski ar fi fost spânzurat, iar Rusia şi omenirea ar fi fost lipsite de una dintre cele mai mari creaţii spirituale ale ei, de când se află pe pământ. Nu rezultă de aici cu claritate că “mersul” lui Dostoievski sub spânzurătoare, ca şi venirea călăreţului făceau parte dintr-un Plan din care nimeni nu putea să schimbe nici o secvenţă, nici un element ? Că F. M. Dostoievski trebuia să treacă prin această “mare încercare-jertfă”, prin care a trecut şi Eminescu, prin care trec toţi marii creatori), de ce li s-a dat acestor oameni o SUFERINŢĂ atât de mare, nenorociri atât de cumplite ? În cazul lui Eminescu el a fost lovit masiv, oribil, de răutatea şi micimea contemporanilor săi, care practic l-au asasinat. Titu Maiorescu, Petre Carp, Caragiale, alţii mari care ar fi putut să-l ajute (Kogălniceanu, pe care Eminescu l-a admirat, ca şi Alexandri, despre care a scris atât de frumos) se fac foarte vinovaţi, indirect, de moartea lui Eminescu. Dar el a fost lovit şi în demnitatea, în intimitatea lui sufletească dacă ne gândim la eşecul dragostei lui cu Veronica Micle. Iar nenorocirea cea mai mare, lovitura cea mai cumplită este lovitura care cade asupra familiei lui. Pe care, de data aceasta, Soarta, I-o dă, necruţătoare. Nu există în istoria culturii româneşti o familie mai lovită decât familia lui Eminescu, familia Eminovici-Eminescu. Ne gândim la fraţii lui care au murit tineri, ca şi cum ar fi fost seceraţi de destin, la moartea părinţilor lui, la faptul că dintr-o familie bogată, cultă, (pentru vremea aceea) şi numeroasă ca a lui Gheorghe Eminovici să nu supravieţuiască decât un singur vlăstar, Matei Eminescu, ultimul fiu al căminarului, al cărui fiu, Gheorghe Eminescu a dat-o pe Iolanda Eminescu, plecată în Franţa pe vremea lui Ceauşescu. Deci pe pământ românesc nu mai există nici un urmaş al neamului Eminescu. Dureroasă realitate. Acelaşi este şi cazul lui Caragiale, pe pământ românesc nu mai trăieşte nimeni din neamul său, ultimele vlăstare expatriindu-se şi trăind în Italia.
Marea lovitură dată familiei Eminovici- Eminescu, “jertfirea” ei, ca să spunem aşa, ne vorbeşte şi ea despre un destin misterios, sacrificial, de jertfa lui Eminescu în istoria neamului său. Ca şi cum ar fi fost nevoie de o jertfă şi mai mare decât a poetului, ca şi cum jertfirea lui trebuia însoţită de jertfirea întregii familii Eminovici-Eminescu. Ca şi cum Eminescu trebuia să fie în “centrul” jertfirii întregului său neam, al neamului lui Eminescu. Sunt prea multe semne care ne spun că “ceva” s-a întâmplat cu această familie, cu neamul lui Eminescu în această istorie. Astfel că acum ni se pare şi mai verosimilă marea viziune christică, născută în cultura română la mai bine de un veac de la dispariţia poetului, viziune care va continua, nu ne îndoim, în viitor, să ni se reveleze şi mai mult. Lucrul acesta ne pune pe gânduri. Este limpede că Eminescu nu a fost în istoria umanităţii numai un scriitor, ci că el a făcut parte dintr-o familie de spirite şi mai înalte, în ordinea cosmică a lumii. Este exact ceea ce ne spune poemul “Luceafărul”, care trebuie privit şi el ca pe un “mesaj” cosmic, divin. Prin jertfa lui Eminescu s-a întors în nivelul existenţial, cosmic, din care a venit să-şi îndeplinească misiunea lui cristică pentru neamul românesc. Numai noi, românii, n-am înţeles nimic. Această nouă imagine-viziune a lui Eminescu este de fapt o revelaţie care i se face neamului pământesc acum, la sfârşitul mileniului doi. Oare de ce ni s-a făcut această revelaţie ? Vom fi oare noi la înălţimea acestei revelaţii ? Aceasta este problema!
7 ian 1996

DE CE, TOTUŞI, DACĂ MIHAI EMINESCU A FOST UN “TRIMIS” DIVIN, O ÎNCERCARE A DIVINITĂŢII DE SALVARE ŞI RENAŞTERE ISTORICĂ A POPORULUI ROMÂN NU S-A REUŞIT ACEST LUCRU?

Este o întrebare care se impune cu necesitate după ce am luat cunoştinţă cu eseul-ipoteză de mai sus. Aceasta este şi marea noastră obsesie. Ce s-a întâmplat în istorie cu noi, românii, de ce avem acest destin dureros şi mizerabil toată istoria, de ce să nu fim lucizi. Unele dintre studiile noastre încearcă să răspundă la această întrebare, dar un răspuns concret nu-l vom avea niciodată. Dacă este adevărat că argumentele pe care le-am adus mai sus cu privire la destinul christic la lui Eminescu în istoria neamului românesc, şi dacă este adevărat că simţim cu toţii acest lucru, că “miracolul şi misterul Eminescu” a declanşat în universul românesc o re-sublimare a întregului subconştient colectiv, dacă ceva ne spune că nu ne putem îndoi de acest lucru, că opera lui Mihai Eminescu a pătruns universul spiritual românesc până în străfundurile subconştientului colectiv al neamului daco-românilor, unind şi închegând milenii de istorie, tot atât de adevărat este că lucrul acesta nu poate fi demonstrat ştiinţific pe cale experimentală şi nici dedus pe cale logică, printr-un lanţ de raţionamente valide. Dacă nu ar fi existat în istoria noastră, şi a Europei desigur, al doilea război mondial şi nici comunismul, perioada de o jumătate de veac de comunism, acum am fi şi noi, românii, o ţară dezvoltată ca Austria, ca Belgia, etc. Sau aproape de acestea. Dacă Regele şi principalii oameni politici ai momentului 23 August nu ar fi făcut marea greşeală să îl aresteze pe Antonescu, iar dacă acesta, deci Mareşalul Antonescu, ar fi reuşit să încheie acel Pact secret cu Stalin, atât de favorabil nouă, (telegrama prin care Stalin acceptase, era de acord cu încheierea acestui Pact secret cu Antonescu a sosit la Ministerul de Externe în dimineaţa zilei de 23 august 1944. Grupul de năpârci trădătoare de la ministerul de Externe în frunte cu Buzeşti şi Mociony Stârcea au ascuns telegrama şi au urgentat arestarea mareşalului) parcă altul ar fi fost destinul nostru după cel de-al doilea război mondial. Ştim acum că cel de-al doilea război mondial a fost declanşat de forţele oculte francmasonice, care conduc lumea din Subterana politicii internaţionale, (TFS, Teribila forţă a Subteranei politicii internaţionale, cum denumeşte această Forţă ocultă Biroul de Viitorologie de la Bucureşti), aşa cum au fost declanşată Lovitura de stat numită Marea revoluţie din octombrie sau Sistemul de lovituri de stat din Europa de Răsărit, adică Pseudorevoluţiile din anul 1989. Fenomen iniţiat şi condus după un Scenariu, de mare anvergură euro-asiatică, de acelaşi Vârf Financiar mondial sau Vârf mondial francmasonic (Vârful Societăţlor secrete care conduc Lumea ) ţinând cont că a fost distrusă şi Uniunea Sovietică. Iar noi am fost o entitate, un sistem socio-economic prea mic în comparaţie cu perfida subtilitate şi forţa puterilor care ne-au vrut distruşi ca popor. Dar noi înşine, ca popor, le-am făcut jocul acestor Forţe. Bine, dar dacă Dumnezeu ne-ar fi apărat, alta ar fi fost soarta noastră în istorie. Nu cumva misiunea cristică a lui Eminescu, lucrarea lui în fiinţa neamului românesc nu a fost atât de mare încât ea să ne salveze? Întrebarea este de neocolit pentru o conştiinţă dramatică aşa cum suntem noi. Pentru că noi, românii, suntem acum, la sfârşitul secolului XX, la sfârşitul mileniului II, un popor pe cale de dispariţie, aflat într-o stare de decădere, de descompunere greu de imaginat, lipsiţi de orice energie şi reflex de apărare. Un popor în psiholgia şi comportamentul căruia patologiile au explodat pur şi simplu, s-au dezvoltat cancerigen, un popor care îşi doreşte singur dispariţie, şi care parcă face totul pentru a dispărea. Un popor care se lasă manipulat ca un copil neajutorat !
Cum Marile puteri europene, ca şi teribila Forţă a subteranei politicii internaţionale lucrează la proiectul Uniunii Europene, la proiectul Statelor Unite ale Europei, care urmăreşte “topirea” popoarelor mici ale Europei într-un “mare popor european”, care va fi german sau nu va fi deloc, este limpede că ne găsim în faţa unei mari primejdii istorice. Ei, bine, ca psiholog, ca om de cultură care stau aplecat asupra poporului meu (a se vedea lucrarea noastră “ Psihologia şi Pedagogia poporului român”) suntem cutremuraţi, dezamăgiţi de decăderea morală a poporului român, de setea cu care şi-a distrus Economia, pe care a ridicat-o cu multă trudă timp de un sfert de veac. De la Eminescu încoace, aşa cum spuneam în alte studii ale noastre, “poporul român s-a tot caragializat, nu s-a eminescianizat”. Dacă la sfârşitul veacului XIX corupţia, jigodismul, imoralitatea şi cinismul, inconştienţa spirituală şi morală cuprinseseră numai clasa politică, vârful societăţii, în secolul XX această întindere a “a metastazei” morale şi psihologice, spirituale, a degradării substanţei Fiinţei româneşti, a continuat să se facă atât pe orizontală cât şi pe verticală, cuprinzând clasele şi păturile de jos ale societăţii. Ştim cu toţii cât de îngrozit-scârbit era Eminescu de imoralismul păturii politice a ţării, de decăderea ei care atingea zonele cele mai profunde ale umanului, decădere care ajunsese sub zona esenţei omeneşti: “I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni”. Eminescu spera însă cu tărie în reînsănătoşirea poporului român, în re-lansarea lui viitoare, bazându-se pe moralitatea şi sănătatea clasei de jos, a “tălpii tării”, care prin valorile sănătoase pe care urma să le dea va salva ţara şi-I va asigura o linie evolutivă în viitor. Ei, bine, în secolul XX lucrurile s-au întâmplat invers de cum sperase Eminescu. Procesul a debutat cu „stricarea şi dezumanizarea” şi mai întinsă a clasei politice, a stratului de sus al societăţii. Răscoala de la 1907, când au fost înăbuşiţi tinerii ţărani care luptaseră la Plevna şi la Zmârdan pentru Independenţa ţării este un proces simptomatic pentru această îmbolnăvire şi mai profundă şi mai întinsă a societăţii româneşti. În 1917-1918, ultimii doi ani ai Războiului prim mondial a existat posibilitatea să dispărem ca stat. În cazul în care ar fi învins Germania şi Austro-Ungaria noi am fi dispărut ca stat. Din fericire conjunctura ne-a fost, ca printr-un miracol, atât de favorabilă, iar ţăranii români (clasa în care a crezut Eminescu) s-au comportat la Mărăşeşti, Mărăşti, Mateeşti, Oituz, pe câmpul de bătaie, atât de vitejeşte, încât destinul istoric s-a înclinat brusc către noi. În favoarea noastră. Am realizat după două mii de ani Marea unire a neamului românesc. Şi în loc să fructificăm acest eveniment, această împlinire la maxim, astfel încât să creştem ca putere economică şi militară suficient de mult ca să nu se mai joace nici un alt Stat, nici o altă Putere cu destinul nostru, clasa noastră politică interbelică s-a îmbolnăvit şi mai mult de inconştienţa setei de putere. Dacă este adevărat că perioada interbelică a fost o perioadă de dezvoltare economică, culturală, tot atât de adevărat este că stratul de sus al societăţii româneşti a suferit o îmbolnăvire, o degradare morală şi mai profundă. Politicianismul la noi, românii, este o patologie atât de violentă şi de profundă încât ea funcţionează ca metastază ce cuprinde întregul strat social de sus al societăţii româneşti. Oameni politici la noi, au fost pe tot parcursul evului mediu (când se numeau “partida boierilor” ce uneltea pentru răsturnarea Domnitorilor, reuşind pe mulţi să-i asasineze şi să-i înlocuiască, consecinţele fiind negative pentru ţară), ca şi în ultimele două secole o primejdie, un Factor care ne-a făcut mai mult rău decât bine. Atât în cea de-a doua jumătate a secolului XIX, cât şi în perioada interbelică, iar ulterior în perioada comunistă şi postcomunistă, oamenii politici au fost o nenorocire pentru ţară. Trebuie neapărat să găsim o soluţie care să rezolve această problemă. A venit pentru noi, ca o pedeapsă meritată pentru ticăloşia clasei de sus a societăţii, pentru inconştienţa noastră de popor, în istorie, cel de-al Doilea război mondial, care pentru noi a fost o nenorocire. Şi când Antonescu ar mai fi putut salva totuşi ceva, i-am dat poporului român, prin politicienii care au conspirat împotriva Mareşalului, lovitura de graţie. (Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul lui Ceauşescu) Mareşalul, dacă ar fi pactizat cu Stalin, ar fi fost ultimul bastion, în calea căderii Românei sub cizma lui Stalin, a comunismului, deşi nu putem revedea cu minuţie ce s-ar fi putut întâmpla în acel context. Ei bine, după ce ţara a intrat sub cizma cotropitorului rus am asistat sub cea mai mare decădere şi îmbolnăvirea psihologiei a poporului român, la cea mai mare decădere morală, spirituală a poporului român. După căderea lui Ceauşescu s-a văzut limpede cât de adânc a pătruns stricăciunea în adâncul fiinţei noastre naţionale. După 1989 ne-am comportat ca un popor sinucigaş, pentru că suntem un popor grav bolnav psihologic-moral, pentru că suntem un popor suicidal, un popor cancerigen. Acest fapt, dar şi pentru că forţele oculte care conduc lumea doresc acest lucru, lucrează în sensul dispariţiei noastre ca popor, (în această situaţie sunt toate popoarele mici ale Europei) va face ca în primele decenii ale secolului XXI noi, românii, să dispărem ca popor, aşa cum au dispărut pe acest pământ strămoşii noştri daci. Drama, blestemul, se repetă, deci. Şi asta în primul rând datorită stricăciunii care a cuprins acum întreaga Fiinţa naţională, profunzimile ei. Cea mai stricată, cea mai bolnavă fiind clasa politică, apoi clasa intelectuală, cea care-i dă pe politicieni. (Ce este de făcut ? Noi propunem soluţia salvării noastre ca popor în mai multe lucrări ale noastre) Întrebarea este, dacă Eminescu a avut o Misiune Christică în Fiinţa poporului român, în Istoria lui, de ce acest fapt nu ne-a salvat ? De ce după cel De-al doilea Război mondial încoace decăderea lui, a neamului românesc s-a accentuat ? (Şi aici întâlnim aceeaşi similitudine misterioasă cu Misiunea lui Christos în istoria Speciei omeneşti. Christos s-a întrupat în Poporul Ales al Lui Dumnezeu, a luat formă omenească şi-a îndeplinit misiunea pe pământ, a fost trădat şi asasinat de oameni iar El le-a luat oamenilor păcatele salvându-i astfel. Lucrul acesta îl ştim din Biblie, îl credem ca adevăraţi credincioşi în Dumnezeu. Vai, dar uitaţi-vă dumneavoastră, deşi Christos ne-a luat păcatele murind pe cruce pentru noi Istoria omenirii de la El încoace a fost la fel de plină de atrocităţi, de războaie, de crime , de trădări). Asta s-a întâmplat şi se întâmplă datorită stricăciunii noastre, cum am mai spus. Că lucrul acesta ni se trage de la romani, care i-au colonizat în Dacia pe aventurierii şi scursorile Imperiului aduse din Asia Mică, sau că Veacul fanariot ar fi contribuit în istoria la această “curvire, ticăloşire” a noastră, la această stricare a neamului, sau Comunismul a fost factorul care a adâncit şi generalizat stricăciunea, problemele acestea le-am abordat într-o altă lucrare a noastră. Din perspectiva acestui studiu gândim o Pedagogie a Salvării poporului român în viitor. Ceea ce ne interesează pe noi în acest Studiu-eseu este întrebarea : de ce a eşuat misiunea christică a lui Eminescu în Istoria poporului român ? Dar a eşuat ea ?, nu cumva ni s-a mai dat o “perioadă de încercare”, aşa cum probabil i s-a dat şi poporului evreu ? Sunt întrebări profunde şi cutremurătoare, pe care trebuie să ni le punem. Misiunea lui Christos împlinită pe pământ a făcut din poporul evreu un mare popor, dar a fost el un popor al liniştii, un popor fericit, un popor bogat ? Nu ! Dimpotrivă ! După Chriostos a fost ca şi cum blestemul Tatălui ceresc s-ar fi abătut asupra lor şi mai crunt pentru modul cum l-au trădat şi l-au batjocorit ei pe Christos, pe Fiul Lui trimis pentru salvarea poporului Lui Izrael, întru salvarea lui şi a celorlalte neamuri. Ca urmare a acestui comportament asupra poporului lui Izrael s-a abătut şi mai mult urgia care durează, iată, de două mii de ani. Dacă poporul lui Izrael l-ar fi primit cum se cuvenea pe Iisus şi l-ar fi urmat, alta ar fi fost Istoria poporului evreu ? Alta ar fi fost soarta Civilizaţiei umane ? Dacă noi nu ne-am fi purtat aşa cum ne-am purtat cu Eminescu, ci ne-am fi purtat cu el aşa cum merita o asemenea valoare poate că în cazul acesta Dumnezeu ne-ar fi salvat pe noi, pe români ! Ar fi încetat procesul de “îmbolnăvire, de stricare şi de decădere“ al Fiinţei naţionale româneşti. Nu ştim precis acest lucru, şi nu vom şti niciodată exact ceea ce s-a întâmplat în “Nivelul superior de organizare al Lumii” şi nici în profunzimile Fiinţei româneşti. Dar dacă atât misiunea lui Christos cât şi a lui Eminescu în Istoria poporului român au făcut parte dintr-un Plan, care trebuia să fie respectat întocmai ca un Scenariu de la care nu se poate abate nimeni, pentru că totul a fost prevăzut dinainte, în cazul acesta popoarele sunt absolvite de orice vină. Dar trebuia să se întâmple aşa în cazul lui Christos (ca şi al lui Eminescu, deşi am văzut că pe cei doi nu-i putem pune pe acelaşi plan ontologic) tocmai pentru ca Iisus Christos să fie răstignit, adică să se petreacă jertfa, actul esenţial al Scenariului. În cazul nostru, al românilor, în cazul lui Eminescu mult mai credibilă ar fi această Ipoteză.

( Va urma)