ISTORIA MULTIMILENARĂ CARE NE-A FOST FURATĂ (8)

istorie

Unde au dispărut strămoşii noştri pe durata a peste o mie de ani? (3)
Argumente de ordin cultural şi lingvistic. E semnificativ faptul că la poporul român, dar şi la popoarele care ne înconjoară (bulgari slavi, unguri), se întâlnesc ireproşabile judecăţi de valoare cu privire la cusături naţionale (cămăşi), prosoape, feţe de masă, batiste, apoi cu privire la furcile de tors, la stâlpi, la balcoane, apoi cu privire la cântece, la doine, la dansuri… etc. Însă, atenţie, multe dintre aceste simboluri naţionale ale bulgarilor, slavilor, ungurilor, nu le veţi găsi pe Volga, Kama, în Marea Câmpie Rusă, de unde au migrat aceste popoare. Acest lucru vorbeşte despre faptul preluării multora dintre ele de la popoarele băştinaşe (tracice, cum spune Herodot), peste care au venit ei în perioada marilor migraţii.
Cele mai importante argumente ale perpetuării oricărui neam sunt elementele culturale şi lingvistice. Ele reprezintă o adevărată arhivă a poporului, aflată la adăpost sigur în afara oricăror pericole de dispariţie. „Limbajul este deci un fel de arhivă, unde descoperirile omeneşti sunt la adăpost de cele mai supărătoare accidente; arhivă pe care flăcările n-ar putea s-o mistuie şi care nu ar putea să piară decât o dată cu năruirea totală a naţiunii”, spunea în 1759 J.D. Michaelis. Vergiliu a scris Eneida, lăsând peste veacuri informaţii despre originea nobilă a neamului său din troieni, fraţii înaintaşilor noştri conduşi de Enea (urmaş al lui moş Ene din tradiţia noastră). Miturile despre întemeierea unor oraşe din Peninsula Italică au la bază câte un erou troian. Din timpuri străvechi s-au transmis până astăzi obiceiuri, doine, balade. De nivelul Eneidei şi Iliadei este balada „Mioriţa”. În ea este codificată foarte multă informaţie despre trecutul nostru, de descifrarea căreia sunt preocupaţi specialiştii în domeniu. Una dintre acestea este informaţia privind petrecerea ritualului de sacrificare şi trecerea în nemurire. În baladă se spune că sacrificarea se făcea la asfinţit de soare, iar ciobănaşul nu întreprindea nimic, deoarece calea aleasă era calea spre nemurire. Întrebaţi de Alexandru cel Mare dacă se tem de el, i-au răspuns cu mândrie: „Geţii nu se tem decât de cer, să nu cadă pe ei”. Nu este de mirare că mulţi străini nu ne înţeleg folclorul, creaţia populară, doinele.
Este dureros să constaţi îndărătnicia cu care unii (gen Stati, Stepaniuc, V. Borşevici ş.a.) încearcă să ne convingă de influenţa slavă din limba română. „Sincer, apreciez talentul şi inteligenţa rusească, dar acest lucru nu mă determină să îmi pierd logica şi să şterg cu buretele Antichitatea, numai de dragul apariţiei slavilor în acest spaţiu, după secolul VI”, vorbeşte cu demnitate cercetătoarea ieşeană Camelia Tripon.
Un argument cultural forte al continuităţii poporului român (din mulţimea de argumente existente) în această perioadă incertă este aşa-numitul Codex Rohonczi, care reprezintă o carte veche de cca 1000 de ani, care a fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Graful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei în 1938. Această carte veche, păstrată la Budapesta, răstoarnă multe din teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scris cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre vlahi şi regatul lor. Manuscrisul se află în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei. Arheologul Viorica Enachiuc (Iaşi) a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris, descoperind că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), dar într-un alfabet dacic cu 150 de caractere, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului. Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 şi 1101. Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului (ce au de spus „marii istorici moldoveni” Stati, Stepaniuc şi marele specialist în ale etnogenezei poporului moldovenesc V. Borşevici, pentru care punctul de plecare este 1359?). Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare. Dacă s-ar face o paralelă a alfabetului în care a fost scris acest Codex cu misterioasele tăbliţe de la Sinaia, atunci devine credibilă ipoteza că aşa-numitul alfabet chirilic este de fapt alfabetul dacic, iar alfabetul inventat de Chiril şi Metodiu este de fapt alfabetul glagolic. Este de datoria cercetătorilor în domeniu să facă un studiu mai complex al acestui Codex şi să refacă adevărul istoric în acest hăţiş artificial creat.
Argumente de ordin religios. Tocmai în această perioadă, despre care vorbeşte acest D. Darrell că a fost foarte sterilă (pentru cine, poate pentru protejaţii săi, care, în această perioadă, mai rătăceau în hoarde nomade prin necuprinsele spaţii de pe Kama şi Volga?), în această zonă a Europei au loc evenimente, care mai apoi au modelat lumea creştină. „Poporul român, graţie Ocrotitorului şi Patronului său sf. Andrei, a fost cel dintâi popor creştin”, menţionează poetul Nichifor Crainic. „Mântuitorul îl trimite pe Andrei, fratele lui Sf. Petru, în Dacia pentru a pune temelia celui dintâi popor creştin din lume, născut din daci – cei mai drepţi şi mai viteji din lume – şi din romanii ajunşi la cea mai înaltă civilizaţie de pe Terra”, scrie cu mândrie cunoscutul scriitor basarabean şi bun cunoscător al istoriei religiei creştine Ion Vicol. „După ce ar fi învins împăratul Constantin pre schitele carii lăcuiau dincolo de Dunăre (pentru năvălirile neamurilor de viţă nemţească, numiţi de latini cu numele de gothi, iar de greci schite) pe timpul Marelui Constantin se chema Ghotia în a. 319 cu mare biruinţă…credinţa cea creştinească întru atîta s-a lăţit cît al şeselea an după pretinsa biruinţă se află dintrînsa la Nichea şi a se fi iscălit orînduialelor soborului acolo ţinut, Theofil al mitropoliei Ghotiei (Daciei libere – n.n.) episcop” (Gh. Şincai. Cronica Românilor. Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p.36). În această perioadă „sterilă” se formează Imperiul Roman de Răsărit, iar Marele Constantin este primul împărat, care la 325 a oprit prigoana creştinilor. Ei bine, alte evenimente, minore din punctul de vedere al lui Darrell, ar putea fi scăpate cu vederea, însă aceste câteva evenimente majore, care au marcat viitorul lumii creştine, cine le-au creat dacă nu romanii de est, dacii şi alte popoare din această zonă (nu dragii inimii lui maghiarii, care au apărut în zona Dunării doar spre sfârşitul secolului IX, nu slavii şi bulgarii păgâni, care s-au creştinat doar spre sfârşitul sec. IX). De ce anume la daci a prins atât de uşor rădăcini învăţătura creştină? Fiindcă la vechii daci erau înrădăcinate conceptele zamolxiene (de marii preoţi Deceneu, Comosicus ş.a.), care s-au completat mai târziu cu cele creştine şi apoi cu cele isihaste (doctrină care cere desprinderea de tentaţiile lumeşti amăgitoare şi cultivarea, în schimb, a valorilor spirituale şi divine). Când creştinismul a început să se răspândească în Dacia, conceptele zamolxiene (nemurirea, personalitatea dublă (om şi zeu), unicitatea divinităţii şi epifania (reîntoarcerea pe pământ) – foarte aproape de cultul lui Hristos) dăinuiau încă în credinţa locuitorilor, astfel încât trecerea la creştinism, care cultiva, în esenţă, concepte asemănătoare, s-a făcut fără zguduiri sociale.

Valeriu DULGHERU