CE FACEM, DOMNILOR, CU MIGRANŢII ÎNTORŞI ACASĂ ÎN BASARABIA

Idis

IDIŞ Viitorul

Prezenţa unui capital uman pregătit şi competitiv este prima şi cea mai improtantă treaptă spre o creştere economică în societate. Capitalul uman s-a redus substanţial la nivel naţional în ultimii zece ani în lipsa locurilor de muncă şi a salariilor decente şi drept urmare o bună parte din populaţie a emigrat în străinătate.
Migrarea în străinătate aduce cu sine unele provocări în viaţa socială şi economică a imigranţilor. De regulă, una din cele mai mari provocări o reprezintă integrarea socială a migranţilor, adică asimilarea obiceiurilor şi regulilor locului de reşedinţă. Găsirea unui loc de muncă reprezintă o altă mare provocare la adresa migranţilor. Şi, nu în ultimul rând, asimilarea unor calificări alternative în situaţia în care este nevoie de trasarea unor noi frontiere de muncă pentru a-şi acoperi nevoile economice. Recalificarea moldovenilor plecaţi la muncă în străinătate reprezintă un adaos la fortificarea capitalului uman naţional de pretutindeni. In acelaşi timp, aceasta este un dezavantaj pentru economia naţională, atâta timp cât există incertitudini şi lacune privind politicile de atragere a migranţilor calificaţi şi înalt calificaţi în câmpul muncii naţional, în absenţa unor mecanisme relevante de consolidare şi menţinere a migraţiei circulare, alias a cadrelor înalt calificate şi a schimbului de experienţă profesională cu impact asupra economiei naţionale.
Obiectivul principal al cercetării îl constituie analiza în R. Molodva a posibilităţilor şi mecanismelor de recunoaştere şi validare a calificărilor obţinute în străinătate de către migranţi. Migranţii întorşi acasă reprezintă un segment deosebit al pieţii muncii. Din practica observată, aceştia deseori întrunesc calificări şi aptitudini pentu metode moderne de lucru, cunoşinţe care corespund cu tehnologiile moderne. Insă, reîntoarcerea migranţilor în ţară nu este asociată cu recunoaşterea calificărilor dobândite ca profesionişti în deosebi în ţările din vestul Europei sau în Rusia de către sistemul actual al pieţii muncii, inclusiv de angajatorii autohtoni, care, la rândul lor, nu au instrumente sau politici de îndrumare pentru a face acest lucru.
în acest context, cel mai mult au de suferit migranţii, care, pe lângă faptul că au fost nevoiţi să părăsească „ţara pentru a găsi un loc de muncă bine plătit, au reuşit şi au învăţat acolo o altă meserie, la întoarcere se lovesc de problema nerecunoaşterii calificărilor şi lipsa oportunităţilor de angajare.
Principala problemă constă în lipsa unor mecanisme viabile de recunoaştere şi validare propriu-zisă a calificărilor şi învăţării anterioare a migranţilor întorşi acasă. In acelaşi context, devine problematică angajarea migranţilor calificaţi fără diplome sau atestare în cadrul companiilor din R.Moldova şi în special în cele cu capital străin. Din aceste considerente, este important să construim un mecanism de validare a învăţării anterioare în R. Moldova şi totodată, să analizăm metodele de dezvoltare a capacităţilor instituţionale în vederea asigurării calităţii validării învăţării anterioare.
Drept reper inconfundabil sunt bunele practici din ţările europene. în această lucrare ne-am propus să examinăm mecanismele funcţionabile de recunoaştere şi certificare a învăţării anterioare (non-formale şi informale) în unele state europene ca Suedia, Anglia, Franţa şi România. Practicile europene arată că fiecare ţară deţine o abordare proprie privind recunoaşterea şi validarea învăţării anterioare, însă toate mecanismele tind spre asigurarea unei dinamice mobilităţi ocupaţionale în cadrul Uniunii Europene. Plecând de la experienţele acestor state şi luând în considerare particularităţile pieţei muncii, a sistemului de învâţămât şi a dezvoltării instituţionale din R. Moldova, vom face propuneri şi recomandări pentru punerea in practică a unor modalităţi de recunoaştere a învăţării formale şi non-formale antetioare şi în ţara noastră.

REFLECŢII PE MARGINEA CONTEXTULUI NAŢIONAL AL PIEŢEI FORŢEI DE MUNCĂ ŞŢI TENDINŢELOR MIGRAŢIEI

Destrămarea URSS a dus la criza economică a R. Moldova la începutul anilor ’90. Întârzierile substanţiale ale remunerării salariaţilor din întreprinderile de stat, deficitul bunurilor de consum, creşterea şomajului au devenit principalele cauze ale migraţiei în masă a populaţiei. Odată cu exodul de inteligenţă şi a specialiştilor înalţi calificaţi din anii 90, unele ramuri ale economiei au fost expuse restructurărilor, având un impact negativ asupra pieţei muncii.
Efecte negative ale migraţiei se observă inclusiv pe segmentul de profesii şi meserii în R. Moldova. Prin urmare, unele profesii ce ţin de ramurile industriei şi agricultură au devenit nesolicitate cu timpul, ca de exemplu, inginerii agricoli, personalul tehnic de conducere pentru studii de cercetare-dezvoltare în industrie, expert-evaluator, piloţi de aeronave mici, biochimişti, ingineri constructori, ingineri automatişti etc. O caracteristică a acestei tendinţe este creşterea semnificativă şi constantă în dimensiunea sa a migraţiei de specialişti în aceste domenii către alte ţări ale Europei în condiţiile în care R. Moldova duce lipsă de forţă de muncă înalt calificată de mai mult de un deceniu.
La nivel naţional există o criză substanţială de investiţii în resurse umane. În fond, societatea moldovenească este afectată considerabil de exodul de creiere, care nemijlocit are impact negativ asupra dezvoltării economiei, ştiinţei şi tehnicii. Exodul de creiere şi a forţei de muncă calificate afectează puternic sectorul public şi cel privat al economiei în termeni de ocupare, lăsând în urmă distorsiuni substanţiale pe marginea inechităţii sociale şi veniturilor pe cap de locuitor. (Antonov, 2010, 36)

EXODUL DE INTELIGENŢĂ

Exodul de inteligenţă este un proces al migrării capitalului uman. În termeni practici, atât migraţia internă, caracteristică prin depopularea satelor şi aglomerarea oraşelor, cât şi cea externă, determinată de exodul forţei de muncă şi emigrare, au un impact direct asupra politicii ocupaţionale la nivel naţional. Ca urmare a migrării capitalului uman, piaţa muncii a suferit schimbări dramatice de ordin demografic, economic si social.

Făcând o sinteză asupra datelor statistice din ultimii zece ani privind populaţia ocupată, cu principalele coordonate care o definesc – vârsta, statutul profesional, nivelul de instruire, mediile geografice, s-a evidenţiat următorul tablou: la începutul anilor 2000 populaţia ocupată cu vârsta cuprinsă între 25 şi 34 ani şi respectiv 35 şi 44 ani predomina celelalte grupe de vârstă după cantitate şi prezenţă în câmpul muncii, însă la începutul anilor 2010, a întrecut ca valoare grupa de vârstă cuprinsă între 45 şi 54 de ani (27%), urmată fiind de grupa de vârstă de 25-34 ani (24%) şi respectiv 35-44 ani (23%) .
Se admite ideea că migraţia forţei de muncă a schimbat substanţial compoziţia populaţiei ocupate în funcţie de vârstă. Astfel, pentru anul 2011, situaţia privind ocuparea forţei de muncă arată predominanţa în termeni cantitativi ai grupului de vârstă 45-54 de ani, comparativ cu celelalte grupe. Acest lucru vorbeşte de existenţa unor factori dominanţi cum ar fi salariile foarte mici, condiţii puţin avantajose de creştere profesională, concedierea prematură din considerente de faliment, etc. care influenţează într-un mod anumit migraţia forţei de muncă tinere angajate sau trecerea ei în. economia informală (ascunsă).

MIGRAŢIA RURAL-URBANĂ

Migraţia rural-urbană are ponderea sa asupra schimbărilor pe piaţa muncii. După destrămarea URSS şi desfiinţarea colhozurilor şi cooperativelor, au fost lichidate mai multe locuri de muncă şi o parte a forţei de muncă calificate a migrat în regiunile urbane, în timp ce altă parte a emigrat la muncă peste hotare. Date sunt insuficiente pentru a estima procesele de migraţie rural-urbană per ansamblu, însă putem constata că migraţia rural-urbană este o sursă relevantă de creştere a populaţiei oraşelor, în detrimentul satelor şi comunelor. Aceste procese continuă şi în prezent într-un diapoazon extins geografic. Pe lângă urbanizarea masivă în ţară, are loc consolidarea diasporelor în străinătate, în timp ce retro migrarea (întoarcerea la sate) este practic invizibilă în ambele cazuri.
Există două tendinţe generale care trebuie luate în vigoare, analizând migraţia rural-urbană-dependenţa economică a populaţiei rurale de zonele urbane ale ţării, adică prezenţa unui loc de muncă în oraş, accesul facil la serviciile publice, existenţa infrastructurii şi comodităţilor, şi al doilea motiv ar fi sporul natural al populaţiei urbane care creează senzaţia fluxului rapid al migraţiei rural-urbane.
În acest context, admitem ideea că populaţia migrată la oraşe şi în străinătate poate fi expusă unor schimbări de ordin profesional, adică proceduri de instruire şi recalificare, de angajare în câmpul muncii. Dacă populaţia care a migrat în oraş este beneficiară a mai multor servicii de recalificare şi pregătire profesională, atunci pentu migranţii întorşi acasă, deşi, paradoxal, acest lucru este mai complicat, deoarece aceştia posedând anumite calificări profesionale nu pot să le acrediteze, certifice si recunoaşte în R. Moldova. Acest lucru nu se întâmplă, în lipsa unui cadru instituţional-legal, ce ar facilita procedura de recunoaştere a calificărilor migranţilor. Paradoxul constă în aceea că migranţii întorşi acasă, care posedă anumite aptitudini şi tehnici în diverse domenii ca inginerie, construcţii, agricultură, irigare, asistenţă medicală, asistenţă socială, servicii de îngrijire etc. obţinute în străinătate şi relevante cerinţelor pieţii muncii autohtone, riscă să aibă mai puţine şanse de a fi angajaţi pe aceste meserii în R. Moldova în lipsa mecanismelor adiacente de validare a cunoştinţelor şi aptitudinilor obţinute în străinătate.

DEZVOLTAREA POLITICII NAŢIONALE DE ATRAGERE A MIGRANŢILOR MOLDOVENI ÎN CÂMPUL MUNCII

Constatând gravitatea tendinţelor socio-demografice, devine prioritară pentu ţara noastră dezvoltarea politicii naţionale de atragere a migranţilor moldoveni în câmpul muncii, asigurându-le condiţii adecvate economice şi sociale de viaţă. De regulă, primul pas în deschiderea uşilor pentru migranţii moldoveni, care vor să revină acasă, constituie recunoaşterea învăţării lor anterioare, ca un proces prin care, este acreditată capacitatea lor profesională dezvoltată în străinătate. Această politică trebuie să fie o sarcină primordială pentru Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova.
Sistemul de educaţie include educaţia şi formarea profesională (EFP), ale căror progrese sunt vizibile, dar încă nu se observă compatibilitatea cu politicile UE în domeniul învăţării pe tot parcursul vieţii şi de învăţare profesională continuă (CPL). În acelaşi timp, observăm un număr relevant de lucrători necalificaţi sau slab calificaţi şi un număr mare de absolvenţi cu rezultate mai puţin satisfăcătoare prezent pe piaţa muncii anual. O eventuală recalificare a lor ar putea fi o politică prioritară pentru ministerul de resort, însă deocamdată măsurile directe sau indirecte privind facilitarea orientării lor profesionale şi obţinerii unui loc de muncă sunt insuficiente la scară naţională. De asemenea, o mobilitate a forţei de muncă tinere de înaltă calificare nu are loc în parametri naţionali. O cauză este lipsa acută a locurilor de muncă conform specialităţilor obţinute, iar altă cauză ar fi pregătirea insuficientă în materie de profesie pentru a fi angajaţi după facultate sau colegiu. Concluzia este că lipseşte cu desăvârşire un dialog constructiv şi sistemic între mediul de învăţământ şi piaţa forţei de muncă, adică agenţi economici, patronate, companii internaţionale etc. În mod evident, creşterea importanţei educaţiei universitare, educaţiei vocaţionale şi formării profesionale pentru nevoile pieţei muncii trebuie să fie mereu o politică prioritară cu măsuri concrete şi acţiuni. Acestea ar trebuie să reflecte activităţi începând de la încheierea acordurilor şi parteneriatelor de colaborare între mediul academic cu sectorul de afaceri, patronate etc, până la revizuirea curriculei academice pentru a fi compatibilă cu rigorile pieţei muncii naţionale şi regionale.
Un obiectiv major rămâne a fi în continuare elaborarea politicilor educaţionale pentru pregătirea profesională în primul rând a furnizorilor de educaţie. În acest valoros context, se înscrie obiectivul prioritar de dezvoltare a mecanismelor relevante de recunoaştere şi validare a învăţării anterioare nu doar la nivelul învăţământului superior, ci inclusiv la nivelul învăţământului profesional (secundar profesional şi mediu de specialitate).

MOBILITATEA FORŢEI DE MUNCĂ

Mobilitatea forţei de muncă (geografică, alias între ţâri) este unul dintre fenomenele ce deja obţine o amploare substanţială în UE şi deţine toată capacitatea să se dezvolte în perioada următoare în R. Moldova. De exemplu, conform datelor Portalului mobilităţii europene pentru ocuparea forţei de muncă, în UE circa 2-3 milioane de locuri de muncă sunt neocupate, în timp ce rata şomajului este de aproximativ 10% în termeni globali şi 25% în rândul tinerilor. Pe lângă şomerii care migrează, aproximativ 60 la sută îşi găsesc un loc de muncă în termen de un an, faţă de 35% dintre cei care rămân în ţara lor de origine.
Mobilitatea forţei de muncă ar putea încuraja dezvoltarea economiei naţionale prin accentuarea studiilor de calitate şi schimbului de experienţă. Migraţia internaţională pentru muncă devine tot mai mult una de tip transnaţional, cu puternică mişcare circulatorie, cu legături semnificative ale migranţilor şi la origine şi la destinaţie (Basch, 1994). Din acest motiv, putem considera că mobilitatea forţei de muncă este fundamentul unei migraţii circulare, bazate pe colectarea opţiunilor mai bune pentru muncă şi viaţă şi un suport al analizei bunelor practici care pot fi consumate, asimilate şi apoi aplicate în ţara de origine în funcţie de voinţa individului. În acest sens au fost create instrumente juridice care să gestione¬ze procesele migraţioniste şi anume acele bazate pe mobilitatea forţei de muncă şi schimbului de experienţă. Astfel, în iunie 2008 a fost lansat Parteneriatul de Mobilitate cu Uniunea Europeană. Drept urmare, la 15 iunie 2010 a fost lansat Dialogul RM-UE în domeniul liberalizării vizelor. Aceste două momente au schiţat un nou tablou al proceselor migraţioniste în R. Moldova, având un cadru juridic eficient, menit să sporească transparenţa de gestionare a proceselor migraţioniste, să consolideze şi să menţină cooperarea dintre ţările de destinaţie şi cele de origine a migraţiei.
În termeni generali, educaţia nu joacă un rol decisiv în determinarea direcţiei mobilităţii forţei de muncă, însă aceasta poate fi un factor catalizator în determinarea şanselor de mobilitate profesională şi circulară. Piaţa muncii din UE deja a cunoscut amploarea acestui fenomen, fiind considerat un mod eficient de a face faţă proceselor migraţioniste, diminuării excluderii sociale şi marginalizării.