UN POET NOSTALGIC ŞI ILAR (FĂRĂ VOIE?)

Cetatea

Prof. Dr. Const. MIU

Casa editorială „Amurg sentimental” din Bucureşti şi-a făcut prostul obicei de a încredinţa unor aşa-zişi condeieri alcătuirea de prefeţe pentru volumele de versuri ale unor autori pe care doreşte cu obstinaţie ca publicul să-i cunoască. N-ar fi nimic rău într-un asemenea demers, dar ce te faci când prefaţatorii, în dorinţa lor de a epata, se bagă şi ei în seamă, fără a evidenţia vreo idee referitoare la volumul la care se prefac a face vorbire? Aşa se întâmplă, bunăoară, cu Aureliu Goci, semnatarul unei prefreţe cu titlu pompos – Proiecţii onirice şi aventurile memoriei –, la volumul de rondeluri al lui Mihai Valentin Gheorghiu – Cetatea viselor târzii (Casa editorială „Amurg sentimental”; Bucureşti, 2011).
Citind cu atenţie cele două pagini ale aşa pretinsei prefeţe – în fond o compunere de clasa cincia –, constatăm preţiozitatea titlului propus/ ales de Aureliu Goci, fără acoperire de conţinut, mai cu seamă că, lecturând volumul de rondeluri, nu am sesizat nicăieri pretinsele proiecţii onirice, la care nici măcar Aureliu Goci nu face referire. Însă, el se hazardează să afirme: „Sunt convins că dl Mihai Valentin Gheorghiu va rămâne în literatura română, fie şi numai pentru că a scris mai multe volume de rondeluri, dar fiind un om încă tânăr, mai poate scrie destule.” (p. 5). Câtă siguranţă de sine probează prefaţatorul, impresionat de cantitatea volumelor de rondeluri ale autorului şi nu de calitatea acestora! Halal „judecată” estetico-literară! E drept, e făcută în maniera lui Bulă! Şi, spre a nu se dezice în formulări inepte, Aureliu Goci continuă: „Dl Mihai Valentin Gheorghiu este un autor serios, iar rondelurile sale sunt chiar rondeluri…” (s. n., p. 5). Ce alt ceva ar fi putut fi rondelurile autorului, dacă nu preciza inept prefaţatorul?
Autorul volumului de rondeluri îşi structurează materialul poetic în 15 secţiuni – „cetăţi” –, de la Cetatea casei părinteşti, până la Cetatea decolteului, tonalitatea scrierilor fiind de la cea nostalgică, la cea ironic-şăgalnică.
Aşa cum arată şi titlul, prima „cetate” propune un topos afectiv – casa părintească –, evocată nostalgic de autor. Pentru . V. Gheorghiu, casa părintească este un topos sacru, având ca emblemă masa, de aceeaşi esenţă: „Mă simt ca-ntr-o pădure deasă/ Alunec, ajungând prin ani, / Copil în cea mai sacră casă. // În mijloc: părinteasca masă, / Sculptată-n colţuri cu vulturi…” (s. n., p. 10). În alt loc – Mireasma casei părinteşti –, autorul recunoaşte că poartă în suflet „icoana” casei părinteşti, în opoziţie cu imaginea deplorabilă a devastării acestui topos: „Mireasma casei părinteşti/ În suflet doar mi-a mai rămas/ Ajunsă piesă de pripas/ Îţi vine greu s-o mai priveşti. // Au fost tocmiţi călăi groteşti/ Şi-au devastat-o pas cu pas.” (p. 13). Grădina casei părinteşti, cu pomi în floare – o adevărată oază de lumină – este şi ea evocată nostalgic în două poezii: „În curtea casei părinteşti/ Au dat cireşii toţi în floare, / E rost de umbră, de răcoare, / Şi pomii-abundă de poveşti.” (În curtea casei părinteşti, p. 11); „Îmi lipseşte o grădină, / Oază sacră din Pucioasa, / Îmbrăcată în lumină” (Oaza sacră din Pucioasa, p. 16).
Cum era şi firesc, motivul trecerii ireversibile a timpului apare ca un lait-motiv în secţiunea Cetatea anilor şaizeci: „Se scurge timpul în secunde/ (…) Nevolnic lunecă grăbit” (p. 30); „Timpul lunecă prădalnic, / Hăcuind precum o fiară/ Şi cu nota lui bizară, / Trece măturând năvalnic” (p. 33). Legat de acest motiv, sesizăm şi nota uşor ironică în realizarea autoportretului: „Amice, timpul te-a brăzdat/ Şi barba e de-acum ca neaua, / Patină prinde catifeaua/ Şi timpul curge romanţat” (Amice, timpul te-a brăzdat, p. 29).
Nu ştim câte volume de versuri are publicate M. V. Gheorghiu (prefaţatorul menţionează doar că „a scris mai multe volume de rondeluri”), dar în unele poezii din volumul de care ne ocupăm sunt unele construcţii, care atrag mirarea cititorului, prin ilaritatea lor: „E semn de bine… cunoscut, / Îmi spun în fugă târgoveţii/ La vremea unui început…/ La ceasul opt al dimineţii” (p. 81). Dacă astfel de târgoveţi ar fi tăifăsuit (fie şi „în fugă”) cu autorul, cu siguranţă n-ar mai fi făcut nicio brânză în târg, dacă ei ajung acolo abia „la ceasul opt al dimineţii”. Probabil aşteptau ca autorul să se trezească, să-i spună ce aveau pe suflet şi abia pe la 8 să se-ndrepte spre târg, cam pe la spartul târgului…În poezia În lanul auriu de grâu, autorul are apucături ciudate; pe semne că în altă viaţă o fi fost alt soi de jivină, dacă declară: „În lanul auriu de grâu/ Adulmec spice ca motanul” (p. 82). Asemenea „versuri” n-au nimic de-a face cu fiorul liric! Păcat de faptul că apar într-un rondel, care prin forma sa are o ţinută imperială, iar asemenea inepţii îl coboară pe autor la nivelul unui novice, aflat la abc-ul versificaţiei de cenaclu.