ŞTEFAN DUMITRESCU : MIHAI EMINESCU – UN IISUS AL POPORULUI ROMÂN (2)

( Urmare)

Eminescu a fost într-adevăr în istoria noastră un Dar al lui Dumnezeu, un Trimis, o Jertfă. Dar nefiind de valoare lui Chistos, el nefiind de origine divină, el şi-a îndeplinit doar misiunea spirituală, aceea de a cunoaşte, de a pătrunde în adâncimile subconştientului poporului daco-român în toată interioritatea, vastitatea şi adâncimea Universului milenar, spiritual, al subconştientului colectiv al poporului daco-român. Căci Eminescu într-adevăr uneşte aceste “popoare”, refăcând continuitatea unuia şi aceluiaşi popor, a poporului român, realizând finalitatea de a re-sublima, de a re-structura, de a re-potenţa Subconştientul colectiv al poporului român. Opera lui Eminescu, lucrarea lui în adâncimea şi înlăuntrul spiritualităţii româneşti s-a cunoscut, căci după el s-a produs o profundă şi masivă “emiescianizare” a spiritualităţii româneşti, a culturii, gândirii şi simţirii româneşti, profundă şi de lungă durată. Opera lui nevăzută, dar reală în plan ontologic al spiritualităţii româneşti a lucrat mult în devenirea, în procesul de restructurare al Fiinţei naţionale româneşti. Ca dovadă că perioada 1859 – 1919 şi 1940 este perioada celor mai mari realizări din istoria devenirii poporului român. Este posibil ca Misiunea christică a lui Eminescu, aşa cum spuneam, să fi avut şi rostul de a ne lua “păcatele”, de a purifica şi re-potenţa Subconştientul colectiv, Fiinţa naţională a poporului român, dar aici, în cadrul acestei lucrări, puterea Jertfei lui să nu fi fost suficient de mare în comparaţie cu “stricăciunea”, întinderea şi profunzimea ei, din Fiinţa noastră naţională, cu Energia negativă din structurile subconştientului colectiv al poporului român. Este ceea ce se întâmplă cu marile creaţii umane, care ca să dureze în timp să nu fie erodate de spiritele haosului, au nevoie mereu de o jertfă şi mai mare. Pentru a nu cădea în haos au nevoie de o jertfă la temelia lor. Când jertfa nu este suficient de mare Construcţia se dărâmă. Este motivul Mitului Meşterului Manole din binecunoscuta Baladă. El Meşterul, trebuie să facă o jertfă pe măsura locului şi a creaţiei. Din perspectiva lucrării noastre “Psihologia şi pedagogia poporului român”, Patologiile psihologiei poporului român, cu rădăcini în adâncimile abisale ale Poporului român, Axiofagia (boala, patologia d care ne face să ne distrugem, să ne asasinăm valorile, patologie care face din noi un popor de criminali, de “canibali axiologici”), Politicianismul, boală cumplită a Psihologiei noastre, echivalentă cu o metastază generalizată, Atomita (tendinţa, patologia care ne face să ne atomizăm, să ne divizăm, să ne duşmănim, invidiem între noi,) Egoplasmul, cancerul Eului, Buricita pământului, Şmecheria, hoţia, demagogia, etc, sunt cele mai grave patologii care ne “distrug”, ne îmbolnăvesc pe dinăuntru Fiinţa naţională şi Subconştientul colectiv al poporului român. În timpul Dictaturii comuniste, ele, patologiile psihologiei noastre ne-au făcut să ne comportăm cum ne-am comportat, oribil. Iar după căderea lui Ceauşescu, tot ele, patologiile profunde ale Subconştientului colectiv ale poporului român, ne-au făcut să ne comportăm ca nişte vandali care ne-am jefuit Economia, ca nişte hoţi şi jigodii, care ne autodistrugem cu o sete înspăimântătoare. Suntem un popor de “criminali axiofagi”, de jigodii, de hoţi, ori lucrurile acestea înseamnă crime, înseamnă păcate. Suntem unul dintre cele mai păcătoase neamuri şi popoare din istoria umanităţii şi moştenim lucrul acesta de la daci şi de la traci, care au avut tendinţa către dezbinare în codul genetic. Au avut şi ei suicidul în codul lor genetic şi în subconştientul lor colectiv, şi acest lucru ni l-au transmis şi nouă tot genetic şi pe calea Subconştientului colectiv, a memoriei ancestrale. Pe umerii poporului român apasă din străvechime un Mare Păcat. Aceasta este explicaţia suferinţei noastre, a umilinţei şi a nenorocirii noastre istorice. Iar noi în loc să ne gândim cum am putea scăpa de acest păcat, de marile blesteme care apasă pe umerii acestui neam, noi, în loc să învăţăm din marea tragedie şi din boala noastră istorică ne-am făcut şi mai răi în Istorie, mai jigodii, mai ticăloşi, mai perfizi, sporind şi mai mult patologia Poporului român, energia negativă, cancerigenă pe care am acumulat-o în structurile subconştientului colectiv al acestui neam, sporind şi mai mult păcatul din noi, blestemul care apasă asupra noastră. Acest blestem, ca şi răul pe care-l săvârşim continuu în Istorie şi care sporeşte blestemul nostru istoric au făcut ca marea lucrare a Misiunii christice a lui Eminescu să nu izbândească, să nu poată să învingă răul din noi, care se autoregenerează într-un mod cancerigen. Iată de ce în veacul XX în Istoria poporului român, în Fiinţa românească, energia negativă a fost excedentară faţă de energia pozitivă, Binele din noi a fost mai mic decât Răul din noi, pe care-l sporim necontenit. În loc să învăţăm ca popor din tragedia Istoriei noastre, ca să putem să ne salvăm, noi ne facem mai curve, mai jigodii, suntem mai răi şi mai inconştienţi, grăbindu-ne astfel ca popor către extincţia noastră totală, către dispariţia noastră definitivă. Alţii ne-au construit scenarii ca să dispărem iar noi le îndeplinim cu sete, cu imaginaţie, cu sârguinţă “opera” ajutându-i să-şi realizeze visul, să-şi atingă scopul. Popor încărcat de un imens blestem, popor suicidal, aceasta ni se pare a fi cea mai profundă explicaţie a eşuării misiunii cristice a lui Eminescu în istora românilor.

UN ALT ARGUMENT

TEMA ACEASTA, IDEEA ACEASTA , CĂ MARELE POET MIHAI EMINSECU ESTE UN IISUS AL POPORULUI ROMÂN ESTE ATÂT DE MARE ÎNCÂT EA ESTE UNA DINTRE IDEILE CENTRALE, ESTE UNUL DINTRE CONCEPTELE CENTRALE ŞI FUNDAMENTALE ALE CULTURII ROMÂNE ŞI ALE ISTORIEI POPORULUI ROMÂN DE DOUĂ MII DE ANI ÎNCOACE.

Ideea acestei cărţi a apărut în mintea şi în sufletul nostru mai demult, cu mult înainte te 1989, când bineînţeles nu am putut nici măcar s-o exprimăm, dar s-o mai demonstrăm, s-o dezvoltăm şi s-o publicăm. În manuscrisele noastre se găsesc mai multe reluări, încercări de a argumenta, de a dezvolta şi de a întări această idee: CĂ MIHAI EMINESCU ESTE UN IISUS AL POPORULUI ROMÂN. Că el nu este numai un mare poet, ca Tudor Arghezi, ca Lucian Blaga, sau un mare scriitor, din acea categorie a scriitorilor denumiţi compleţi, a SCRIITORULUI TOTAL, care sunt şi poeţi şi prozatori şi dramaturgi şi eseişti, ci situaţia lui este aparte.
Trebuie să spunem că această impresie, că Eminescu, poezia lui, viaţa lui au ceva divin în ele, (era ceva inefabil, greu de înţeles, de exprimat în cuvinte, dar cu atât mai profund şi puternic) am simţit-o încă din copilărie, pe la 8, 9, 10 ani, când poezia lui avea asupra sufletului nostru, un efect de vrajă. Mă vrăjea, mă uimea, mă fermeca, mă emoţiona, ca şi cum ar fi fost scrisă de un zeu. Sentimentul acesta inefabil, obscur, subteran l-au avut foarte mulţi poeţi, critici literari, dascăli care l-au citit şi l-au predat pe Eminescu. După zece ani, acest sentiment, că Eminescu ţine mai mult de sfera cerească, divină, că o parte din el este şi zeu s-a întărit, s-a accentuat ! Când eram la liceu, când scriam de acum poezie, fiind un bun cititor şi cunoscător de poezie, când îl citisem pe G Călinescu, şi pe mai toţi cei care s-au referit, au scris despre Eminescu, acest sentiment a devenit şi mai profund. Nu a dispărut deci, cum nu a dispărut nici acum, când autorul acestei cărţi se apropie de 60 de ani. (Trebuie să precizăm că dacă impresia aceasta, intuiţia, sentimentul acesta l-am avut în copilărie, şi credem că mulţi cititori de poezie au avut acest sentiment, cartea de faţă a început să fie scrisă prin anii 90, după 1990. În 1996 ea a fost publicată într-un tiraj mic, doar până la acest capitol. Acum, în acest moment, 13-14 ianuarie 2008, când se apropie Ziua lui Eminescu, noi doar introducem în carte, ca un argument care vine în sprijinul ideii noastre că EMINESCU ESTE UN SPIRIT TRIMIS DIN Nivelul superior, Articolul domnului Andrei Vartic, pe care nu-l cunoaştem personal, dar pe care îl admirăm ca intelectual, ca român, ca minte profundă Totodată am socotit necesar să facem comentariul de faţă. Într-adevăr, găsind articolul de mai jos al domnului Andrei Vartic pe internet, articolul ni s-a părut extraordinar de profund, de argumentat, de asemenea că el vine şi susţine, foarte bine, afirmaţia noastră, Ipoteza noastră din această carte, PRECUM CĂ EMINESCU ESTE UN SPIRIT SUPERIOR TRIMIS DIN CEALALTĂ DIMENSIUNE cu scopul de a re-potenţa istoria noastră şi energiile poporului român.
Introducând acest Articol al domnului Varctic, pe care îl luăm ca argument în demersul nostru, această carte devine o carte care se scrie mereu. Ea devine deci A doua ediţie pe care o publicăm on-line. Şi într-adevăr, dacă vom mai găsi şi alte argumente care vin în sprijinul ideii noastre le vom introduce şi pe ele în carte !
Cum nu îl cunoaştem personal pe domnul Andrei Varctic, care locuieşte şi lucrează la Chişinău, cu prima ocazie o să-i cerem aprobarea de a introduce întregul Articol în carte. Dacă nu o să ne dea accepţiunea sa, o să-l cităm desigur utilizând anumite fragmente din Articolul său.
Faptul că un alt Intelectual romîn, aflat la celălalt capăt al spaţiului românesc, are acelaşi sentiment, aceiaşi percepţie despre Eminescu, despre opera lui şi despre fenomenul Eminescu, ca şi noi, producând şi el un lanţ de argumente, un raţionament întreg în favoarea ideii noastre, A TEZEI NOASTRE, PRECUM CĂ EMINESCU ESTE UN SPIRIT SUPERIOR TRIMIS DIN CEALĂLALTĂ DIMENSIUNE ÎN ISTORIA NOASTRĂ, CU SCOPUL (Scopul desigur este mai complex, format din mai multe Obiective, pe care numai Dumnezeu la ştie !) DE A REPOTENŢA, DE A SALVA NEAMUL ROMÂNESC, DE A-L ÎNCĂRCA ÎN ISTORIE CU NOI ENERGII ŞI DE A-L AJUTA SĂ ÎŞI IMPLINEASCĂ IDEALUL, FAPTUL ACESTA NE SPUNE, DECI, CĂ TEZA NOASTRĂ ESTE ADEVĂRATĂ. CU ATÂT MAI ADEVĂRATĂ !
Lucrul acesta, adică această Teză, suntem convinşi, nu vine de la noi, ci de la Dumnezeu. Toată această procesualitate, adică impresia, intuiţia din copilărie că Eminescu are în ele ceva divin, apoi sentimentul din adolescenţă, foarte pronunţat, că Eminescu aparţine, ţine într-o mare măsură de nivelul divin al existenţei noastre, apoi demersul logic de a aduna argumentele şi de a le pune cap la cap, TOATE ACESTEA SUNT OPERA LUI DUMNEZEU, ŞI FOARTE PUŢIN SAU DELOC A NOASTRĂ.
Este vorba aici, credem, noi, de o revelaţie divină, care a venit în viaţa noastră, şi pe care am simţit nevoia să o argumentăm filozofic şi logic, lucrul acesta făcându-se tocmai pentru ca ideea noastră să ajungă şi să fie acceptată, înţeleasă de un număr cât mai mare de români, de oameni !
Avem un manuscris vast pe această temă. Cartea de faţă este, cum am mai spus, de fapt REZUMATUL ACESTUI STUDIU în care noi încercăm să argumentăm Ideea de mai sus, care, precizăm, ESTE O IDEE CENTRALĂ A CULTURII ŞI A ISTORIEI ROMÂNE. Cu implicaţii extraordinar de multiple şi de vaste în viitor.


DIN NOU DESPRE „UN PERSECUTAT POLITIC“ – Andrei Vartic: „Eminescu, moarte şi sacrificiu“ — ARP Din revista NEAMUL ROMANESC, articol lecturat de noi azi 12. 01.2008, pe internet, de unde l-am luat.
“El s-ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina”, scria Mihai Eminescu despre Balcescu in “Timpul”, pe 24 noiembrie 1877. Dar el? El ce ar fi trebuit sa faca vazand “parlamente de papusi neroade”, fiind si el “sarac si parasit”?
Incercand sa raspunda la aceasta intrebare tot mai multi cercetatori vorbesc de sacrificiul lui Eminescu, nu de moartea lui. Dar cine l-a sacrificat? Invidiosii? Cei care nu mai puteau accepta ca publicistul Eminescu sa formeze cu geniul sau opinia publica din România? Theodor Codreanu spune: Eminescu a fost sacrificat anume de acestea. Nicolae Georgescu spune: Noi ni l-am sacrificat pe Eminescu. În lumina noilor date se poate da si alta ipoteza: Eminescu s-a sacrificat pe sine insusi.
Acum, la trecerea atitor ani devine tot mai evident ca pasiunea pentru poezie s-a consumat in cazul Eminescu pe la 27 de ani. Incet-incet se afirma Eminescu publicistul şi la 33 de ani (1883) el era cu siguranta unul din cei mai mari publicisti ai lumii (sic!). Tocmai atunci tirajul gazetelor crestea rapid, iar publicistii deveneau in intreaga lume nu numai oamenii care informau, ci si acei care formau opinia publica si influentau nemijlocit rezultatul alegerilor multipartide, adica, in fond, imparteau fotoliile din varfurile piramidelor politice, sociale, economice. La 1883 creste vertiginos si in Romania atat tirajul ziarelor, cat si influenta lor asupa electoratului. Nu e locul aici sa aratam ce, cit, cum si cu ce scop a scris Eminescu in presa vremii. Dar, cu siguranta, de la un timp el incepuse sa incurce in modul cel mai serios celor care trageau pe atunci sforile politicii nu numai la Bucuresti, dar si in citeva capitale importante ale Europei, cum ar fi Sanct-Petersburgul, Viena, Berlinul, Parisul. Interesul geo-politic sau geo-economic al acelor capitale, promovat si de politicieni, si de serviciile secrete, si de oamenii de afaceri erau atacate cu subtilitate, cu batae lunga in sufletul omenesc, si de catre romanul Mihai Eminescu (”Mizeria vietii noastre publice” este chiar mai actuala azi ca la data scrierii). Personalitatea lui urieseasca nu putea fi influentata, scrisul lui de geniu nu putea fi redactat sau cenzurat. Eminescu nu putea scrie, ca multi alti contemporani, la comanda. Fraza lui nu continea numai informatie la zi sau atac la partid si persoana, ci mai era construita in mod adanc, filosofico-poetic (”vezi macar in “Icoane vechi si icoane noua” formidabilul inceput la partea a III-a – “Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoelnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile”) . Ea rezona cu zona subtila a sufletului si provoca schimbari in structura mentalului colectiv pe care nu le putea provoca nici unpolitician al vremii. Si nici un alt ziarist sau scriitor roman de atunci. Fiind in unda cu problemele de moment ale oamenilor scrisul publicistic al lui Eminescu modela tocmai de aceea starile cele mai profunde ale oamenilor. Si ramane, dupa opinia noastra, cel mai important manual al ziaristului roman.
Nu era numaidecit sa-si semneze articolele. Era deajuns sa apara articolul pe prima pagina a “Timpului”, sa fie citit si rezultatul actiunii lui era puternic de la sine: toata cititorimea vorbea de ideile propuse de Eminescu fara a sti de Eminescu. Iar prin vorbit ele se raspandeau pana la cei necarturari sau necititori de gazete (asa s-a propagat, de la sine si anonim, “Miorita”). Cum se simteau in acele conditii proprietarii “Timpului”? Nu e greu de apreciat. Era normal, deci, sa-l umileasca cu saracia, sa nu-i dea premiile pe care le merita si loc la Academie. Si, in fine, sa-l scoata de la gazeta si sa-i propuna sa se ocupe numai de poezie (cum a si facut Titu Maiorescu). Era, insa, prea tarziu pentru cel care intelesese ca România de la finele secolului XIX nu poate fi schimbata prin poezie, ci prin schimbarea mentalitatii oamenilor, prin formarea in mintea si sufletul lor a unui cimp decizional bazat si pe problemele curente ale societatii românesti, in special pe cele politice si economie, dar si pe traditia culturala, si pe referinta istorica, ambele de mare vechime pentru România (Eminescu, cum se stie, a pus Dacia, inclusiv Dacia spirituala, in rindul marilor puteri ale lumii), dar si pe cea moral-ortodoxa (vezi “Insula lui Euthanasios”). Cu siguranta un asemenea formator de opinie incurca nu numai partidelor cu care erau conservatorii in competitie, ci si, poate mai mult chiar, virfurilor politice ale conservatorilor.
Din alta parte vrem sa amintim aici o delicata chestiune filosofica, cea a nemuririi sufletului. Se stie ca Zalmoxis a indicat o cale paradoxala pentru a deveni nemuritor: cel care vroia sa ajunga pe cimpurile nemuririi trebuia sa fie ales dintre cei mai buni, odata la cinci ani, si sacrificat prin tragere la sorti. Sacrificul, insa, era binevol, cel care era sacrificat practic se autosacrifica pe sine, el trebuia sa nu se teama de moarte. Cel care nu murea dupa aruncarea in suliti era considerat un las si se alegea alt pretendent la nemurire pentru a fi sacrificat, trimis adica la Zalmoxis. Deci o oarecare moarte, mai ales cea naturala, nu-i dadea drept la nemurire pretendentului la nemurire. Astea au fost cunoscute la timpul lui si de Socrate, puternic influentat de unul din medicii lui Zalmoxis. Socrate s-a sacrificat pe sine la 399 BC pentru a realiza ultima cunoastere a acestei lumi – moartea. El a plecat la Zeul ce l-a indrumat si pentru credinta in care, probabil, a fost initiat la Potidea de catre unul din medicii lui Zalmoxis (a meditat nemiscat intr-o noapte geroasa, apoi s-a inchinat Soarelui care rasarea, a mers descult pe gheata, a aratat un curaj deosebit in lupte, deci, nu i-a fost frica de moarte si, in fine, a refuzat aprecierea militara pentru acest curaj, ordinul pe care il merita a rugat sa i se dea altui luptator).
Ne-am ocupat la timpul cuvenit (vezi Socrate, or 432 BC) de aceste probleme. Aici am vrut numai sa amintim deosebirea esentiala dintre moartea naturala, intimplatoare sau violenta, si sacrificiul binevol. Doar acesta din urma asigura nemurirea la cei vechi. Toti ceilalti care mor au si ei parte de alte vieti dupa moarte (sustin vechile religii), dar de vieti in cicluri, in zonele unde nasterea si moartea se succed: e vorba, de pilda, de metempsihoza egipteano-indiana prin care sufletul miritorului ajunge in gaze, plante, animale, pesti, sau, in cel mai bun caz, in alti oameni (vezi la Eminescu – “Avatarii faraonului Tla”). Din alta parte, ortodoxia nu accepta sacrificiul binevol sub nici o forma. De unde reeasa ca fapta lui Socrate nu poate fi urmata de un crestin ortodox, asa cum era si Mihai Eminescu. Sacrificiul lui putea lua doar forma acceptarii bolii ca drum sigur spre moarte (”Oda in metru antic” arata remarcabil calea suferintei). Se pare ca tocmai acest drum a fost ales de Eminescu. Lipsit si de posibilitatea de a fi asa cum era el, marginalizat si banalizat de catre societatea de la vremea lui, el s-a exilat intr-o fiintare prin suferinta si boala prin care a si murit binevol, adica s-a sacrificat pe sine insusi. El a ars de viu, chinuit ca Nessus, a baut pina la fund cupa mortii neinduratoare si s-a redat astfel pe sine – sie-si. Si, cum arata trecerea timpului, s-a sacrificat mai ales pentru binele României si al poporului roman. Cei care au vrut sa-l treaca pe Eminescu in umbra vietii publice din România si sa-l recalifice intr-un poet boem sau de salon, cei care poate au si provocat boala lui Eminescu, au gresit din start: Eminescu devine, prin disparitia violenta din 1889 (probabil hotarita in 1883) nu doar “axa literaturii române”, ci principala axa a spiritualitatii românesti, adica axa in jurul careia se construieste devenirea poporului român. Nu e de mirare ca si astazi destui incearca sa minimalizeze importanta lui Eminescu atat in planul spiritualitatii românesti. Ce le incurca un “autor mancat de molii”? Le incurca in primul rand faptul repunerii in modernitate a referintilor spirituale, istorice si morale ale poporului roman. Eminescu a armonizat genial acele referinte cu tot ce suie si coboara pe roata lumii, cu revolutiile tehnologice, religioase si geo-politice. Le incurca fiindca Eminescu devine foarte actual mai ales acum, la intrarea reala a României si pe pietele economice, si pe cele culturale, si pe cele politice ale acestei lumi. Le incurca fiindca “Arta guvernarii” este scrisa si chiar daca nu e pusa in manualul scolar participa nemijlocit la crearea zilei de maine a poporului roman.
A existat un complot impotriva lui Eminescu? O cercetare fundamentala, realizata pe un esantion de date cat mai precis, luate zi de zi si, uneori ora de ora, ar putea da un raspuns bun la aceasta intrebare. Dar tot aceasta cercetare ar putea sa ne raspunda si la intrebarea intrebarilor: daca Eminescu a fost ucis sau sacrificat, daca Eminescu a murit natural sau s-a sacrificat pe sine insusi.

ANDREI VARTIC
Bloguieste pe WordPress.com. • Theme: Garland by Steven Wittens and Stefan Nagtegaal.

UN ALT ARGUMENT
CĂ EMINESCU ESTE UN TRIMIS ÎN ISTORIA NOASTRĂ DIN CEALĂLALTĂ DIMENSIUNE

În cazul (noi, desigur nu ne îndoim de lucrul acesta ! Însă folosim această expresie, „în cazul…” ca pe o prevedere) în care este adevărat că Mihai Eminescu este un Spirit superior, trimis din cealaltă dimensiune, asemenea unui IIsus, în istoria poporului român, spuneam că această afirmaţie a noastră devine, este de O IMPORTANŢĂ EXTRAORDINARĂ. În cazul acesta înseamnă că poporul român, care este cel mai vechi, cel mai bătrân popor european, nu-i este indiferent lui Dumnezeu ! Înseamnă că Dumnezeu are un gând cu poporul român ! Şi iată de ce : Poporul român este poporul coloană genetică şi istorică milenară format în vatra carpato pontică în neolitic, care nu a mai plecat de aici. Acesta ESTE POPORUL PELASGO-TRACO-DACO- ROMÂN, O CONTINUITATE DE MII DE ANI !
În acelaşi timp acest popor pelasgo-traco-daco-român este poporul care etno-genetic stă la baza Europei, pentru că din acest spaţiu carpato-danubian au plecat, prin fenomenul roirii, triburi şi populaţii în toate direcţiile cardinale ; către Asia Mică, (hitiţii, troienii), înspre Grecia (aheii, ionienii, dorienii sunt triburi plecate din spaţiul românesc de azi), înspre peninsule Italică (umbri, latinii, etruscii, troienii conduşi de Enea, care sunt tot pelasgi plecaţi din acest spaţiu ?), înspre peninsula spaniolă (bascii), înspre nord, ( populaţii scandinave de azi) şi înspre est, formând mai târziu populaţiile şi popoarele care stau la baza Europei de azi !
Deci acest popor român, de azi, de care îşi bat joc toţi, politicienii jefuind-ul şi batjocorându-l, intelectualii trădându-l, Occidentul manipulându-l şi jefuindu-l, nu este orice popor, nu este un popor acolo şi el, CI ESTE CEL MAI BATRÂN POPOR AL EUROPEI !
Şi unul dintre marile popoare ale lumii, dacă ne gândim la istoria noastră şi la valorile culturale pe care le-am dat Omenirii.
Tocmai de aceea lui Dumnezeu nu poate să-i fie indiferent poporul acesta ! (Să ne aducem aminte profeţia lui Sundar Sundy)
Or Eminescu este creaţia acestui CEL MAI BĂTRÂN POPOR AL EUROPEI, AL POPORULUI CARE DIN PUNCT DE VEDERE ETNIC ŞI GENETIC STĂ LA BAZA EUROPEI ! Atenţie, lucrul acesta este foarte mare, care ne depăşeşte de mii de ori, pe noi ca putere de înţelegere ! ! Nici nu ne putem noi, cu minţile noastre mărginite, da seama ce înseamnă acest lucru ! Poetul Eminescu, sufletul şi opera lui Eminescu sunt, aşa dar, Expresia acestui Popor vechi şi mare !
Din această perspectivă trebuie să-l vedem pe Eminescu !
Aşa după cum se ştie în ultimele două decenii tot mai mulţi intelectuali români au cerut ca Eminescu să fie sanctificat. Noi suntem unul dintre intelectuali români care susţinem această teză ! Această teză nu ni se pare deloc aberantă, nici îndrăzneaţă, nici ciudată ! Ni se pare logică şi normală ! Lăsăm însă timpul să se pronunţe asupra valabilităţii acestei teze !
Ideea de a-l sanctifica pe Eminescu apărută în minţile mai multor intelectuali români, unii răspândiţi pe faţa întregului glob, nouă ne-a atras atenţia şi ne-a dat de gândit. Cum adică, unui număr de 10-20 de oameni, unii aflaţi în România, alţii în Norvegia, alţii în Canada, alţii în Australia, fără să comunice între ei le vine aşa această idee ? Să ne gândim numai la faptul că nimic nu este întâmplător pe lumea asta !
Nouă lucrurile acestea nu ni se par întâmplătoare, deci, deloc ! Nu cumva se apropie ceasul sanctificării lui Eminescu, şi Dumnezeu i-a inspirat pe mai mulţi să exprime (fiind un fel de revelaţie!) această Idee ?.
Păi dacă Eminescu este un Spirit superior, trimis din cealaltă dimensiune cu un rol pozitiv în istoria poporului român, nu cumva DOMNUL VOIEŞTE CEVA CU ACEST POPOR, CARE, AM VĂZUT CĂ NU ESTE ORICE POPOR, CI CEL MAI VECHI POPOR EUROPEAN, POPORUL CARE STĂ LA BAZA EUROPEI ?
Faptul că tot mai mulţi oameni au ideea sanctificării lui Mihai Eminescu, răspândiţi pe faţa întregii planete, faptul că Ştefan Dumitrescu are cu mulţi ani în urmă intuiţia, certitudinea că Eminescu este un spirit trimis din cealaltă dimensiune, faptul că şi Andrei Varctic din Chişinău, peste 20 de ani, simte acelaşi lucru…ASTA NU CUMVA SE ÎNTĂMPLĂ PENTRU CĂ ESTE ADEVĂRAT CĂ EMINESCU ESTE UN SPIRIT SUPERIOR TRIMIS ÎN ISTORI.E ? ŞI DACĂ ACEST LUCRU ESTE ADEVĂRAT NU ÎNSEAMNĂ CU ATÂT MAI MULT CĂ EMINESCU ESTE UN SFÂNT ?
Şi dacă Mihai Eminescu este un sfânt trimis din cealaltă dimensiune asta nu s-a făcut pentru că el a avut o misiune pe pământ ?
Desigur că azi (în perioada comunistă nici nu se putea vorbi de aşa ceva !), când traversăm o perioadă de mercantilism, de hoţie, de demagogie, de criză morală, economică, socială, educaţională IDEEA SANCTIFICĂRII LUI EMINESCU NI SE PARE OARECUM HILARĂ SAU PREA ÎNDRĂZNEAŢĂ. Astăzi. Dar mâine, când generaţiile viitoare vor fi mai evoluate decât noi, poate că Idee nu ni se va mai părea Îndrăzneaţă, Curajoasă, CI DOAR NORMALĂ !

OAMENI DE CULTURĂ DESPRE ŞTEFAN DUMITRESCU ŞI OPERA LUI :
„Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic şi istoric literar, filozof, analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de copil care se miră veşnic, este unul dintre cele mai neliniştite şi ardente, sensibile conştiinţe ale veacului lui. Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus, s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei . La sfârşitul acestui veac Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii române, împlântat adânc în universalitate. L-aş compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi.”
FRANCESCA PINI, critic literar, 1993

„Ştefan Dumitrescu : În tot ceea ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi şcoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea mărunte şi interesate pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat spre ceea ce gândiţi. Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca Humanitas, care ar putea fi interesată de anvergura viziunilor dumneavoastră.”
ION ZUBAŞCU, scriitor, Revista Expres-Magazin, nr. 4, 1993