POEZIA LUI ANDRES SANCHEZ ROBAYNA – O METAFIZICĂ A LUMINII

Andres

Olimpia Berca

Andrés Sánchez Robayna (Las Palmas, Insulele Canare, 1952), profesor de literatură spaniolă la Universiatea din Laguna, Tenerife, traducător şi traductolog, unul dintre cei mai importanţi critici literari ai Spaniei, deopotrivă distins creator de poezie, oferă, acum, cititorului român, prin efortul de transpunere al poetului Eugen Dorcescu, o foarte frumoasă culegere de versuri: Umbra şi aparenţa (La sombra y la apariencia, Tusquets Editores, Barcelona, 2010), volum bilingv, Editura Mirton, Timişoara, 2012 (traducere şi prezentare: Eugen Dorcescu; pe copertă, concepută de autor – A. S. R., desenul La Pyramide fatale et croix de Constantin Brâncuşi).
Versiunea românească reţine o parte din volumul original, “o selecţie”, reprezentativă, precizează traducătorul, un număr apreciabil de texte, a căror lectură relevă un poet original, o sensibilitate distinctă, bine definită estetic, o voce importantă a lirismului spaniol şi european modern.
Poemele, distribuite în mai multe capitole, stau sub semnul motto-ului, o meditaţie extrasă din scrierile lui Pero López de Ayala: Aşa precum umbra se trece viaţa noastră. Melancolia acestei constatări, cu străvechi rădăcini în Ecclesiast, adevărul ei situează discursul poetic al lui Andrés Sánchez Robayna într-un discret context metafizic. Oricare ar fi sursa inspiraţiei, o măruntă floare de ciulin (“UMBRA ta doar/ apasă pe lut/ mai puţin decât tine.// Şi încă mai puţin decât umbra-ţi,/ pasul nostru–n ţărână”), priveliştea ruinelor miticului, faimosului odată, Delos ( “…în pietrele tale nu rămân decât semne/ ale nimicului şi ale nimănui”), ori grupul statuar al cardinalului Ludovico Ludovisi din Palazzo Altemps, Roma (“Nu există distrugere, ai zis. Ne vom întoarce/ la sânul stelei, în ţinutul/ originii şi al sfârşitului, la materia/ nemuritoare şi maternă…”), atitudinea lirică e aceeaşi: a contemplării, a privirii întrebătoare, care cunoaşte secretele adânci, perene ale lumii.
În viziunea lui Andrés Sánchez Robayna, poetul este cel care vede şi înţelege, este ochiul înţelept, ce răzbate dincolo de aparenţe. Iar actul estetic, rezultatul reflectării celor prinse de retină pe ecranele meditaţiei. Ca urmare, instrumentele producerii textului, jocul sensurilor lui aparţin, cu precădere, într-o primă instanţă, zonelor senzoriale, vizibilului. Pasiunea autorului, cunoscută şi performată, pentru artele plastice, dialogul pe care-l instituie (cum s-a observat, de altfel) între “scriitura discursivă şi simultaneitatea plastică” imprimă stihurilor o structură originală, deopotrivă cursivă şi statică.
În acest sens, e de reţinut numărul mare, în idiolectul autorului, de termeni circumscrişi văzului, privirii (contemplative): substantive – ochiul, imaginea, oglindirea, reflexul, vederea (“jindul, care-i o formă/ a vederii”), vizibilul etc; verbe sau locuţiuni verbale – a descifra, a ieşi la iveală, a întrezări, a orbi, a privi, a răsări, a reflecta, a vedea, a nu vedea, a zări etc. În acest periplu, adjectivului orb, cu sinonimul său, lipsit de vedere, are o întrebuinţare strict figurată (“aerul orb”, “pe verticala aerului lipsit de vedere”). Ocurenţa lexemelor din acest registru nu limitează însă aria enunţurilor lirice (a tablourilor) la registrul pictural. “Peisajele”, descrierile, micile schiţe stilizate (poeme scurte, de mare fumuseţe) sunt, cum poetul însuşi notează, în Scurtă meditaţie asupra varului şi a timpului: “Secretă, surdă interioritate a vizibilului”.
Titlul volumului – Umbra şi aparenţa – se întemeiază pe o subtilă ambiguitate (termenii sunt cvasi-echivalenţi, în planul concret, al vederii, dar se opun în sfera retoricului, a enunţului artistic). Comparabile, interşanjabile, cu proiecţia, cu umbra lor, în perspectiva înţelegerii raţionale, lucrurile ce populează universul material sunt doar aparenţe. Ochiul înşelător nu vede decât umbre ale puzderiilor de aparenţe ce ne înconjoară şi din care noi înşine facem parte…. : “ca sosită din rămurişuri celeste,/ frunză veştedă, cazi pe pământul/ splendorii/../ Şi tu cazi mută, fără a şti./ Cazi în tăcere, asemenea nouă./ Aidoma unui trup nimicit cazi/ pe verticala aerului lipsit de vedere”. Analogia frunză (veştedă) – om nu este doar o figură plastică, ci şi o metaforă intelectuală, rezultatul translării comparaţiei, din zona sensitivă, în aceea a raţiunii, care ştie că legile oarbe, imuabile (“aerul lipsit de vedere”), ale naturii sunt aidoma celor ce guvernează destinul uman. Pe acestă dualitate, productivă în plan artistic, se întemeiază, după opinia mea, poetica lui Andrés Sánchez Robayna, dramatismul reţinut al versurilor sale.

Locuitor al unui spaţiu încercuit de imensitatea oceanului, poetul este, aproape fatal, confruntat cu ceea desemnăm prin insularitate. Andrés Sánchez Robayna vorbeşte despre această componentă fundamentală a “revelaţiei poetice”. Insulele (inclusiv cele greceşti, ale lumii elenistice), spune el, “acutizează sentimentul spaţiului” şi creează ambianţa spirituală a “experienţei insularităţii”, a “sentimentului oceanic” – “sentimiento oceanico”, aşa cum îl numeşte, în care sunt cuprinse percepţia copleşitoare a mării, frumuseţea şi ritmicitatea ei tulburătoare, imposibila desprindere din capcana farmecului ei permanent şi indicibil (v. interviul acordat lui Carlos Javier Morales; cf. şi Cuaderno de las islas, lucrare publicată de A. S. R. în 2011). Obsesia oceanului se tansformă, în cele din urmă, în obsesia timpului. Contemplând mişcarea neostoită a valurilor, zbaterea lor la marginile falezelor, poetul descoperă nimicnicia (“ÎNVEŞMÂNTEAZĂ-TE cu acest nimic, trup din umbră”).

Într-un succint cuvânt de prezentare a creaţiei lui Andrés Sánchez Robayna, Eugen Dorcescu vorbeşte despre “trei nemărginiri”, ce întemeiază versurile acestuia: elementele (“marea, oceanul, dar şi cerul, văzduhul”), cultura (“antică îndeosebi”), şi adâncurile conştiinţei (“sondată…până la ultimile ei profunzimi, până la lumina bazală, până la fundamente, până la intuiţia non-dualităţii a tot ce există, până la întrezărirea vacuităţii”)*.
La convergenţa acestor trei borne, aparţinând deopotrivă lumii materiale, fizice, şi celei spirituale, supramundane, înzestrat cu multiple valenţe semantice este cuvântul lumină. Esteticeşte, fundamental, pentru configurarea discursului, lexemul parcurge numeroase trepte semnificative, rafinându-şi înţelesul, de la accepţiunile comune, uzuale (radiaţie – solară, a flăcării, sursă de claritate, de bucurie, de înţelegere), la sensurile complexe, figurate. Lumina acoperă, opunându-i-se, marele gol, rămas în urma lucrării distrugătoare a timpului, anulează nimicul, vacuumul, vidul universal: “ERA un cimitir/ lângă mare. Devastate,/ pietrele dăinuiau/ în aerul cald.// Dăinuiau, tăcute,/ şterse. Au naufragiat/ în lumină. Le-ai văzut/ rezistând, încă, asemenea astrelor”. Sau: ”Şi nimic nu moare în tine,/ nimic în afară de tine însăţi,/ în pietrele tale nu rămân decât semne/ ale nimicului şi ale nimănui. Rămâne/ numai lumina”. Luminozitatea marchează meditaţiile metafizice ale poetului, este izvorul ce umple lumea, deschizând-o spre înţelegere, este eternul lăcaş al sacralităţii: “TU CARE ai iubit soarele/ şi centrul, şi care doreşti/ a pătrunde-n lumină,/ în rocă şi în prezenţă//, nude, invincibile,/ şi care pe nisip/ asculţi zvâcnirile/ trupului şi ale pământului// vizibile, invizibile,/ dă glas, de asemenea,/ umbrei şi aparenţei/ întredeschise, în lumina lumilor”.
Poet al luminii, Andrés Sánchez Robayna este, totodată, un cântăreţ al păcii, al liniştii, “păstor de tăceri” – cum se numeşte pe sine. Tăcerea, prielnică meditaţiilor şi producerii actului artistic, stimulează, totodată, reflecţiile asupra artei, asupra mecanismelor ei, exersate, de altfel, şi de vocaţia profesorului. Aşa se face că metatextul intersectează, discret, enunţul poetic (susţinut de competenţa lui A. S. Robayna în domeniul ştiinţei textului, dar şi de practica sa de comentator plastic). Aflat în Muzeul Morandi din Bolognia (v. ciclul Alianţa), poetul “celebrează” puterea artei de a transforma materia, vizibilul, în stare de suflet, în act reflexiv: ”…mâna ce-a putut atinge indivizibilul/ s-a liniştit pentru o clipă , nu mai răscoleşte/ în culoarea vasului, pleacă, în tăcere,/ în afara lumii, în desăvârşire.// O, trup al alianţei,/ materie ce refaci materia lumii,/ în pigmentul tău se celebrează deschiderea”.

Prinse între marginile unui areal încercuit de nemărginirile oceanului, concentrate şi eliptice, alcătuite din structuri verbale purificate, esenţializate, versurile lui Andrés Sánchez Robayna comunică o experienţă lirică de profundă trăire spirituală.
Traducătorul, el însuşi poeta “doctus, dar nu artifex” (aşa cum, într-un interviu mai vechi, se autodefineşte, şi aşa cum, în amintita prezentare, îl caracterizează pe confratele spaniol), cunoscător exact şi simpatetic al castilianei, propune cititorului român o tălmăcire fidelă, expresivă şi, simultan, creativă, o lucrare a cărei apariţie reprezintă, în opinia sa, dată fiind, în primul rând, puternica personalitate a lui Andrés Sánchez Robayna, “un eveniment editorial cu totul neobişnuit, pe care, mai devreme sau mai târziu, lumea literar-culturală românească îl va recepta ca atare”.

.__________
*Cf. Catalogul de apariţii al Editurii Mirton, Timişoara, 2012.

Timişoara, 22 octombrie 2012

Agero, Stuttgart, 25 octombrie 2012